Memento

Andrei Pleșu, un om bine instalat
în neliniștea sa,
a împlinit, deunăzi, 75 de ani!

„Degrevați de veghea responsabilității pedagogice, liberi de exigențele carierei proprii, mai puțin ocupați și mai puțin hărțuiți de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoților, cu făcutele și nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, consistente și durabile cu instituția bunicilor riscă o anumită șubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiție și retractilitate. În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic. Si ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb cu oarecare îngrijorare dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...”

Andrei Pleșu

(„Absența bunicilor”)

„Am dreptul să mă întreb, cum are dreptul să se întrebe oricine: ce am învățat, la urma urmelor, de la Noica? Am învățat doar o tehnică profesională? O anumită exigență? Responsabilitatea de a merge la surse, de a învăța o limbă, de a avea lecturi, anumite lecturi? Fără îndoială că am învățat și asemenea lucruri. (...) Se pune deci întrebarea ce am învățat în plus de la Constantin Noica, dincolo de ceea ce aș fi putut învăța de la alții. Or, apăsînd asupra acestui în plus am dat mai întâi peste un minus. A trebuit să recunosc că, dacă prin învățătură înțelegem o doctrină compactă, un sistem de soluții, o rețetă, ceva definitiv cu care umbli toată viața în buzunar, dacă așa ceva înseamnă «învățătură», pot afirma un lucru scandalos la prima vedere, și anume că – în planul acesta – n-am învățat nimic de la Constantin Noica. Simt, pe de altă parte, că el ar fi fost de acord să spun acest lucru scandalos, pentru că tema unei școli în care nu se învață nimic a fost tema întregii lui vieți și, mai ales, a tinereții lui.”

Andrei Pleșu

(Ce am învățat de la Constantin Noica,

 în volumul Limba păsărilor, 

Humanitas, 2009, pp. 197-198)