Mănăstirea Zamfira este așezată în lunca de pe malul stîng al rîului prahovean Teleajen, la doar 15 km de Ploiești și cam tot atîția de orășelul Vălenii de Munte (în care și-a trăit ultimii ani ai vieții savantul Nicolae Iorga), într-un loc atins parcă de pana îngerului, binecuvîntat de Dumnezeu pe pământ...
Aici viețuiesc 40 de măicuțe, care-și petrec zilele în tihnă și rugăciune, într-un desăvîrșit anonimat bine lucrător dar care, în același timp, se îngrijesc cu osîrdie de sfînta mănăstire cu cele două bisericuțe ale ei (cea veche, mai mică, așezată în țintirimul din preajmă și cea nouă, ceva mai mare, aflată în incinta lăcașului, monumente de artă intrate în patrimoniul național), de chilii, de o minunată livadă cu feluriți pomi fructiferi și de alte îndeletniciri gospodărești, pentru a-și asigura cele necesare modestului lor trai pămîntean.
Biserica nouă impresionează nu atît prin arhitectura ei elegantă, cu o ușoară aură brâncovenească ci, mai cu seamă, prin pictura murală interioară și icoanele iconostasului realizate între 1856 și 1857 (în doar un an și două luni!), integral, de Nicolae Grigorescu – care avea pe atunci doar 18 ani! – pictură unicat la noi, operă a marelui artist (ajutat de fratele său) într-o tehnică denumită „în frescă”. De altfel, această splendidă lucrare este prima sa încercare în stilul picturii monumentale.
„Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşîndu-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»... La Zamfira, iar mai tîrziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate... Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă .”*
 |
| (fotografii de © B.-L.S.) |
În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului de atunci, „în chip de înger” („Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin”**, cum însuși artistul mărturisea apropiaților săi). Interesant este și faptul că „zugravul Nicolae”, cum era cunoscut, îndeobște, pictorul în epocă, i-a avut drept modele pentru chipurile sfinților pictați aici, chiar pe tinerele sale calfe alături de care a lucrat, sfidînd, practic, orice canoane impuse de pictura bizantină tradițională iar pentru cel al Sfîntului Gheorghe, el și-a folosit autoportretul!
*, ** Apud. Barbu Brezianu în volumul „Nicolae Grigorescu”, ed. Tineretului, București, 1959
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu