Entre dos aquas…

Pe drum spre 2022…

Bibliophilia & Orație de Anul Nou

Anul Nou cu bucurie,

Care acum a și sosit,

Pentru voi doresc să fie

Unul foarte fericit!

La mulți ani!

Bonus: cîteva inedite ținute pentru noaptea dintre ani!

Lumea în care trăim

(sursa foto: « Le Cabinet de Curiosités »)

Cînd se întîmplă ca un bebeluș din cătunul Toraja (Indonezia) să moară pînă să-i fi apărut primii dinți, el este «îngropat» în trunchiul unui copac din preajma satului. Se face o bortă suficient de mare în trunchiul arborelui și copilul este așezat în poziție fetală, învelit doar într-o pînză. Apoi, micul «mormînt» este astupat cu bucăți de bambus. Nu de puține ori se întîmplă ca mai mulți copii să fie îngropați în același copac. Există obiceiul ca în aceste mici «cuiburi» să fie puse, alături de copii, mici ofrande. Nu peste mult timp, corpurile micuților se «topesc» pur și simplu, fiind absorbite de copacii în care au fost puse. Aceasta, conform tradiției locale, reprezintă o mare onoare pentru ei, moartea lor fiind transformată în acest fel într-o nouă viață. 

Altițe & Bibiluri

„Am plâns deja de mii de ori moartea mamei, sunt obișnuit cu asta, am consumat-o dinainte.
E de mirare că mi-au rămas atîtea lacrimi.

Metamorfozele iubirii...
Încă din copilărie, dragostea pentru mama se materializa în obsesia de a nu o pierde.
Acum această dragoste înseamnă tristețe.

Nu m-am exprimat bine mai înainte. Nu mă temeam că voi rămâne orfan, ci să nu i se întâmple ceva rău mamei. Nu la mine, la ea mă gândeam.

Nu o mamă îmi lipsește, ea îmi lipsește.

Dacă despre mama nu am o primă, am în schimb, de acum, o ultimă amintire.”

Éric-Emmanuel Schmitt 

(„Jurnalul unei iubiri pierdute”)

Orație de Crăciun

Să fiți sănătoși și veseli, să nu vă lipsească nimeni și nimic!

Sărbători tihnite alături de toți de aceia ce vă sînt dragi!

Crăciun binecuvîntat!

La mulți ani!

Albrecht Dürer, „Închinarea magilor” , 1504
(Florența, Galeria Uffizi)

Colind

În coliba întunecată

Din carne şi os lucrată

A intrat Hristos deodată

Nu făclie ce se stinge,

Ci El însuşi, trup şi sânge,

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecătură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut Cer strălucit

Pe bolta de mărgărit,

Iar în ea soare şi stele

Cu Arhangheli printre ele.

În mijloc Tron luminos

Şi pe el, Domnul Hristos,

Care mult se bucura,

Duhul Sfânt s-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele am curăţat,

Uşi, ferestre, toate-s noi,

Doamne, intră şi la noi!

Trup, tu dormi?

Somnul te paşte?

Suflete, scoal' şi cunoaşte

Luminos prunc că se naşte

Din palatul Treimii

În peştera inimii.

Dar pruncul cine mi-i?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul meu.

Maica sfântă-n braţe ţină-L,

Sfântul Duh cu drag alină-L,

Îngerii cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, trupul lin spune,

Ci-ncleştat de-o grea minune

Stau în mută rugăciune.

Să mă mişc nu se cuvine,

Ci cu harul care vine

Raiul tot se află-n mine.

Vasile Voiculescu 

 

Bibliophilia

(Sursa foto: La plume Féerique)

Cea mai poetică dintre librării este numită Le Pont Traversé 

(Rue de Vaugirard, Paris).

A fost fondată în 1949 de către poetul Marcel Béalu. El și-a botezat librăria după numele unei povestiri, Le Pont traversé (publicată în 1921) a lui Jean Paulhan.

În așteptarea Crăciunului

Sursa foto: Arhiva de Imagine a MȚR
 Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467)

Crăciunul nu poate fi redus la trei zile! Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc? Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 de cembrie.

Cine a fost Ignat? Cică a fost un om care, cîndva, într-un an, vrînd să taie porcul, a dat greșit cu securea și l-a lovit pe tată-său în cap. L-a omorît. Acum, ce să facă? Îl îngroapă, îi face pomeni și pleacă în lume.
Pe drum se întîlnește cu un preot. Își povestește păcatul. Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste râu și să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, așteptînd pînă o înverzi.
Ignat se așează lîngă rîu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară. Anii trec. Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt. Trece apa, dar nu găsește pe nimeni. Se întoarce. Iar aude. Pleacă din nou. Tot nu e nimeni. Revine acasă. Aude a treia oară strigăte de ajutor. Urcă în barcă, trece rîul și găsește doi moșnegi pe care îi aduce acasă. Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – cînd, neajungînd la timp, niște oameni s-or fi înecat. Moșnegii sînt Dumnezeu și Sfântul Petre. Îl ascultă fără să zică nimic.
În casă, sărăcie mare. Copiii plîng de foame. Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub țest. Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi răspunde cinstit că nimic. Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pîine foarte mare.
n acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumînări înalte. Ignat și-a dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi. Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi! Ignat ar fi venit, dar se gîndea la copii, cine se va ocupa de dînșii? Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el. Cînd ies din casă trec pe lîngă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.
Au mers ani în șir. Într-o zi, au întîlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu mărfuri scumpe. Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni. Ignat nu îi recunoaște. Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi! Stau de vorbă și este chiar așa, se recunosc și pleacă împreună.
O poveste încîlcită cu sfîrșit fericit...
În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul. Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sînge în ziua de Ignat. Cînd tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”. Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își visează cuțitul sau se visează la gît cu mărgele roșii. Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă...
La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși. Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună. Ca să nu se strice sămînța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sînge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare. Cu sînge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși. După ce a fost tăiat, capul porcului se cîntărește. Trupul se zice că este de zece ori mai greu. Cînd porcul este negru, se adună sînge într-o strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură. Untura de la porc e bună de vrăji. Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului. Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite.
În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea. Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat. Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină.

Irina Nicolau

(Ghidul sărbătorilor româneşti, Humanitas, 1998)

Pregătiri de Crăciun 1915
(col. B.-L.S.)

Creme, văpseluri, sulimanuri

„Dacă se întîmplă ceva rău, bei ca să uiţi;

dacă se întîmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti;

dacă nu se întîmplă nimic, bei ca să se întîmple ceva.”

Charles Bukowski

(„Despre băutură”)

Altițe & bibiluri

„Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost.”
Marin Sorescu

Haihui printre sunete

Link Wray

The origins of the great (John) Cippolina style

(part one)

(part two)

 (part three)

Wray & Cippolina

Clin d’oeil

Bibliophilia

Proiectul Literatură versus trafic a fost inițiativa organizației anonime Luzinterruptus, ulterior el fiind materializat pe una dintre cele mai aglomerate artere ale orașului canadian Toronto.

Evenimentul a avut loc în cadrul festivalului de artă „Nuit Blanche” („Noapte Albă”), desfăşurîndu-se pe durata unei singure nopţi.

Aparent, ideea acestui happening-instalație, cum ar putea fi definită inedita întîmplare în termeni artistici, a fost inspirată de conflictul cvasi-perpetuu dintre pietoni şi automobiliști, care se petrece zilnic în marile metropole şi pentru a cărui stingere încă nu s-au putut găsi soluţii reale și eficace. În subsidiar, însă, ea se dorește a fi și o minunată pledoarie în favoarea lecturii și un subtil îndemn de a citi cărți tipărite...

Membrii organizației Luzinterruptus au avut ideea de a umple spațiul carosabil al străziii cu peste 10.000 de volume (donate de către organizația umanitară Armata Salvării), asupra paginilor cărora au fost îndreptate mici spoturi de lumină. Cei 50 de voluntari au avut nevoie de 12 zile pentru a realiza acest proiect.

Cărţile au fost puse în mod gratuit la dispoziţia trecătorilor-cititori, care, în mai puțin de 10 ore – cît timp a „trăit” instalația – au rămas cu volumele pe care și le-au ales dar și cu plăcuta amintire a unui spațiu cultural neconvențional, tihnit și nepoluat, care a înlocuit, chiar dacă doar pentru cîteva ore, „zgomotul și furia” unei artere extrem de aglomerate și cu un trafic intens.

(credit foto: „Bored Panda”)

Haihui printre sunete

 The Tangent

Clin d’oeil

„Doctorul mi-a dat şase luni de trăit, dar când a văzut că nu pot să-i plătesc onorariul, mi-a mai dat şase.”

Walter Matthau

(1920-2000, actor american)

Poemoteca

Louise Glück

„Am scris despre moarte din primul moment. Mai exact, când aveam zece ani scriam deja despre moarte. Da, deși eram o fată plină de viață. Îmbătrânirea este mai complicată. Nu e vorba doar de faptul că ești atras de moartea ta, ci și de acele facultăți pe care te-ai bazat – grația și puterea fizică, agilitatea mentală –, aceste lucruri sunt compromise sau amenințate. A fost interesant să gândesc și să scriu despre asta…”

„Te bazezi totdeauna pe propria ta experiență, pentru că este materialul vieții tale, începând cu copilăria. Dar caut și experiența arhetipală, presupunînd că luptele și bucuriile mele nu sunt unice. Devin unice pe măsură ce le experimentez, dar nu mă interesează să atrag reflectoarele asupra mea și asupra vieții mele particulare, ci asupra luptelor și bucuriilor oamenilor, care se nasc și pășesc în viață. Cred că scriu despre moarte pentru că a fost un șoc teribil pentru mine să descopăr, în copilărie, că nu primești viața pentru totdeauna…”
„Uneori scriu conversațional. Nu lucrez pe o voce. Iar propoziția găsește o modalitate de a vorbi singură. Sună atât de delphic (oracular). Sunt lucruri greu de spus doar pe o voce. Cred că sunt fascinată de sintaxă și am simțit mereu puterea ei, iar poeziile care m-au emoționat cel mai mult nu au fost cele mai opulente verbal. Erau poeți, precum Blake și Milton, a căror sintaxă era uimitoare, felul în care se punea accentul…”*

* Fragmente din „Am fost nepregătită: Louise Glück despre poezie, îmbătrînire și un Premiu Nobel surpriză”, interviu de Alexandra Alter în „The New York Times”, 8 octombrie 2020. (Traducere și adaptare de Emil Nicolae)

Lege nescrisă

Modul în care te îndrăgostești:

este, în cazul meu, absolut. Absolut și, din păcate, frecvent –

așa cum a fost în tinerețea mea.

Și cu bărbați destul de puerili –

imaturi, morocănoși sau timid împingând frunze moarte cu picioarele,

în maniera lui Balanchine.

Deși, în ochii mei, nu sunt versiuni ale aceluiași lucru.

Cu inflexibilul meu platonism,

cu felul meu încăpățînat de a ține seama de un singur lucru într-un moment anume,

m-am declarat împotriva articolului nehotărît.

Și totuși, erorile mele din tinerețe

mi-au anulat orice speranță, căci s-au repetat

ca de obicei.

Dar la tine am simțit ceva dincolo de arhetip –

o adevărată exuberață, o vioiciune și o dragoste pentru pămînt

total străină de natura mea. Spre meritul meu,

mi-am binecuvîntat în tine fericirea,

binecuvîntare absolută, la fel ca-n anii aceia.

Iar tu, în înțelepciunea și cruzimea ta,

m-ai învățat încetul cu încetul că acest termen nu are sens.

Iadul

De ce ai plecat?

Am ieșit vie din foc;

cum e posibil?

Nimic nu s-a pierdut: totul a fost

distrus. Distrugerea

rezultă din acțiune.

A fost un foc adevărat?

Îmi amintesc de această revenire acasă acum douăzeci de ani

pentru a încerca să salvez ceea ce mai putea fi salvat.

Porțelanul și restul. Mirosul de fum

mai ales.

În visul meu construiam un rug funerar.

Pentru mine, înțelegi.

Credeam că am suferit destul.

Credeam că e sfîrșitul corpului meu: focul

părea sfîrșitul corespunzător dorinței;

era același lucru.

Totuși, tu nu erai mort?

Era un vis; mă gândeam să revin acasă.

(traducere de Emil Nicolae)

Schiță de portret

Poeta şi eseista Louise Elisabeth Glück (născută pe 22 aprilie 1943 la New York, într-o familie de evrei ruși și maghiari), a urmat cursurile colegiului „Sarah Lawrence” şi ale Universității „Columbia” din Statele Unite.
Este profesoară de engleză la Universitatea Yale din New Haven (statul Connecticut, SUA).
A debutat în 1968 cu volumul de poezii „Firstborn”.
În Statele Unite ea se bucură de o notorietate incontestabilă, dobîndind pentru opera sa, practic, toate distincțiile de prestigiu, de la „Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte” (1985), „Premiul Național de Poezie «Rebekah Johnson Bobbit»” (1992) sau „Premiul Pulitzer” (1993, pentru volumul „The Wild Iris”), pînă la „Premiul Național al Cărții” (2014, pentru cel mai recent volum de poeme, „Faithful and Virtuous Night”) și „Medalia Națională Umanistă” (2015). Sînt 22 de distincții, la care se adaugă titlul de „Poet Laureat al Statelor Unite” (2003–2004), care încununează o operă nu foarte extinsă (14 volume de versuri, dintre care 2 antologii și 2 cărți de eseistică despre poezie), însă cu o scriitură caracterizată printr-o străduință pentru acuratețe, concentrîndu-se, îndeosebi, pe o tematică a copilăriei și a relațiilor de familie, așa cum amintea și președintelui Comitetului de decernare a premiului Nobel, Anders Olsson.
Dintre volumele care s-au bucurat de succes în rîndul publicului și care au primit aprecieri elogioase din partea criticii de poezie au fost: „The Triumph of Achilles” („Triumful lui Ahile”, 1985), „Ararat” (1990), „The Wild Iris” („Irisul sălbatic”, 1992), „Meadowlands” (1997), „Vita Nova” (1999), „Averno” (2006) și „Faithful and Virtuous Night” („Noapte credincioasă și virtuoasă”, 2014).
În anul 2020 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură, motivația juriului fiind „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală.” 

Haihui printre imagini

Corpul în slujba limbajului...
(o viziune de Pina Bausch)

Discophilia

 

Bibliophilia

 

Clin d'oeil

 

Altițe & bibiluri

Dacă dragostea ți se pare dificilă, dureroasă, complicată, periculoasă, sufocantă, crudă, abandoneaz-o.
Înseamnă că este falsă...

Bibliophilia

 

Raftul cărților

În 1967, la San Francisco, după doar cîteva săptămâni de la „Vara Iubirii”, un tînăr chitarist mexican urcă pe scena sălii „Fillmore Auditorium” și uimește publicul prezent cu o virtuozitate și-un sound nepereche. Doi ani mai tîrziu, după un concert legendar la Woodstock, era cum nu se poate mai clar pentru întreaga lume, că pe bolta înstelată a muzicii rock se ivea un nou astru: Carlos Santana. Unic pentru „tonul” său recognoscibil de la primele acorduri, practicînd o muzică interiorizată, elaborată, însă legată indisolubil, prin mii de fire nevăzute, de sufletul său.
Volumul conține povestea călătoriei sale înlăuntrul fabulosului univers muzical nepereche pe care l-a plăsmuit, dar totodată și despre familie, despre prietenii săi, muzicieni sau nu și, deopotrivă, despre influențele muzicale care i-au jalonat devenirea artistică, de la John Coltrane la Miles Davis, despre neîmpliniri și succese (precum spectaculoasa sa revenire pe scenă, după o nedorită pauză, cu albumul „Supernatural”), despre pendulările sale spirituale și căutările religioase, bref , despre drumul nu întotdeauna ușor al unuia dintre cei mai influenți muzicieni ai muzicii rock dintotdeauna, așa cum îl înțelege și-l parcurge el însuși.

*

„Și legat de ceea ce am învățat: fii un instrument al păcii. Fii un gentleman cu orice preț. Bucură-te, distrează-te. Învață să îți asculți vocea interioară și nu te intoxica cu tine însuți. Păstrează-ți întunericul sub control. Lasă muzica să devină o forță vindecătoare. Fii un muzician adevărat: odată ce ai început să numeri banii înaintea notelor – ești un aspirant cu normă întreagă. Pune chitara jos, ieși afară și soarbe îndelung lumina cu privirea. Du-te să te plimbi în parc, scoate-ți pantofii și șosetele și simte iarba sub tălpi și noroiul între degete.

Du-te să privești un bebeluș zîmbind, du-te să privești un bețivan tîrîndu-se, du-te să privești viața. Simte viața – pe de-a-ntregul, pe cît de mult posibil. Găsește o temă umană, după care scrie un cîntec despre ea. Fă ca totul să devină prin muzica ta.”*

Carlos Santana**

* Fragment din volumul omonim Tonul universal („Nemira”, 2020, 832 p.)

** Carlos Humberto Santana Barragán (n. 20 iulie 1947, Autlán de Navarro, Jalisco, Mexic). Cunoscut îndeobște pe numele său de scenă, Carlos Santana. Conform onomatologiei spaniole, primul nume de familie (sau patern) este Santana, iar al doilea nume de familie (matern) este Barragán. Mai tîrziu, în anii ʼ80, își va mai adăuga și numele sanscrit Devadip (Ochiul lui Dumnezeu), pus de guru-ul indian Sri Chinmoy, al cărui discipol Santana devenise. De altfel, numele său întregit astfel - Devadip Carlos Santana - va apărea pe trei dintre albumele sale solo: Illuminations, Oneness: Silver Dreams – Golden Reality și The Swing of Delight.

Este un muzician (chitarist, compozitor, aranjor și producător) american de origine mexicană, creator al stilului Chicano Rock sau Latino Rock (o fuziune între rock’ n’ roll, blues, afro-cuban și jazz de sorginte latino-americană) și unul dintre precursorii de marcă ai genului World Music. În anul 2003, celebra revistă americană Rolling Stone îl plasa pe a 15-a poziție în topul celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor. Începe să cînte pe străzile din San Francisco (oraș în care se stabilise împreună cu familia) în 1966, alături de grupul său, Santana Blues Band, însă adevăratul său debut se va petrece trei ani mai tîrziu, pe scena celebrului festival de la Woodstock, unde interpretarea, devenită legendară, a piesei Soul Sacrifice îl va impune definitiv în atenția marelui public și a specialiștilor. Fapt care va asigura și un succes fulminant al primului său album de studio (Santana, 1969), care va conține 9 piese, mai mult de jumătate dintre ele instrumentale, din punct de vedere stilistic, muzica fiind un melanj de salsa și rock.

Cu o carieră muzicală de 55 de ani, acest complex muzician este autorul a peste 30 de albume (de studio sau live) audio/video solo și alături de trupa sa , numeroase compilații și  alte colaborări la producțiile discografice ale unor interpreți și grupuri aparținînd din punct de vedere muzical unor stiluri și genuri diferite, nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bob Dylan, Herbie Hancock, John Lee Hooker, Eric Clapton, John McLaughlin, Weather Report, Stanley Clarke, Steven Tyler (Aerosmith), Michael Jackson. Muzica sa a fost, deasemenea, folosită la numeroase producții cinematografice care s-au bucurat de succes.

Stilul său interpretativ impresionează printr-o tehnică desăvîrșită, acuratețe, acorduri inspirate și ritmuri provenind din muzica tradițională mexicană, din blues, rock ori raggae, cu linii melodice pline de lirism și sensibilitate, cu un sunet dens, rotund și cald, cu numerose inserții de efecte caracteristice chitarei electrice (bend, legato, sustain), dar lesne de recunoscut de orice iubitor de ceea ce, cu un termen generic, numim rock music.

Santana

Put Your Lights On

Soul Sacrifice