MEMENTO

Gustav Mahler

(7 iulie 1860 – 18 mai 1911)

„Dacă un compozitor ar putea spune prin cuvinte ce are de spus, nu s-ar mai deranja încercând să o spună prin muzică.”

„Trebuie să ai partitura în cap, nu capul tău în partitură.”

„Nu mă las dus de valul propriilor mele idei. Abandonez 19 din 20 dintre ele în fiecare zi.”

„Chiar dacă lumea mă cenzurează, ar trebui să o facă cu pălăria în mână (în semn de respect).”

Pe 7 iulie s-au împlinit 160 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți muzicieni ai sfîrșitului de secol XIX, unanim recunoscut drept un genial compozitor și desăvîrșit șef de orchestră, creator de simfonii în tradiție bethoveniană, a cărui creație a făcut în cel mai fericit chip cu putință trecerea de la romantismul tîrziu la modernismul secolului al XX-lea. Așadar, un ultim mare romantic și, deopotrivă, un avangardist avant la lettre, un om al paradoxurilor și al extremelor, care în întreaga sa creație și-a manifestat cu o intuiție cvasi-psihanalitică și o trăire profundă și intensă, experiențele de viață, nevrozele, anxietățile și obsesiile sale vizavi de viață și de moarte, toate acestea și multe altele găsindu-și loc cu asupra de măsură în arta sa sonoră, îndeosebi în simfoniile sale, despre care el spunea deseori că sînt „cât o întreagă lume”. Iată doar cîteva motive pentru care muzica sa a fost, pe de o parte, adulată cu frenezie și, deopotrivă, a provocat repulsie, ba chiar atrăgîndu-i critici severe, atît din partea specialiștilor dar și a marelui public. Lucru care l-a determinat să afirme, nu o sigură dată, cu amărăciune: „Vremea mea încă nu a venit!”.

Tip incomod și inadaptat („Sunt condamnat să fiu de trei ori fără casă: ca unul din Boemia printre austrieci, ca austriac printre germani, și ca evreu în toată lumea”), cu o viață mai degrabă retrasă, ascetică de multe ori (așa cum reiese din memoriile soției sale), cu un temperament autoritar și impulsiv, după absolvirea Conservatorului din Viena s-a dedicat aproape în totalitate artei dirijorale, devenind rapid – în ciuda faptului că era considerat un fanatic al perfecțiunii – unul dintre cei mai apreciați șefi de orchestră ai vremii sale, compoziției dedicîndu-i doar vacanțele de vară, pe care, invariabil, și le petrecea într-o căbănuță de lemn pe malul lacului Wörthersee din Alpii austrieci, într-un decor montan pictural, despre care spunea că este transpus în întregime în muzica sa. Acest evreu care credea în Hristos era îndrăgostit de natura alpină, plăcîndu-i să cutreiere munții dar să și înoate ore-n șir, mărturisind că apa îl inspiră în clipele în care compune.

La doar 27 de ani devenea director al Operei din Viena – după o perioadă de doi ani în care a condus Opera din Budapesta – unde, în ciuda tuturor controverselor și conflictelor avute, datorate în mare parte temperamentului său vulcanic și stilului tiranic de lucru cu orchestra, a rămas un deceniu, timp în care s-a ocupat de 52 de producții din repertoriul existent și de nu mai puțin de alte 32 de noi spectacole. Celor care se plîngeau de modul său autocratic de lucru, le răspundea fără echivoc: „Când standardele unei mari opere au decăzut la un nivel atât de rușinos precum aici, tirania este singurul remediu. Vă rog nu puneți vreo bază pe aceste plîngeri meschine, decît dacă provoc cel puțin două scandaluri pe săptămână.” Nu întîmplător perioada directoratului său aici a fost supranumită „Epoca de Aur” a operei vieneze...

L-a avut prieten și sfătuitor pe marele compozitor Johannes Brahms (după ce acesta-l ascultase dirijînd opera „Don Giovanni” de Mozart și care l-a făcut să exclame: „A fost cel mai bun Don Giovanni pe care l-am auzit vreodată! ”) dar și pe celebrul compozitor și dirijor Richard Strauss, despre care a spus: „Strauss și cu mine creăm tunele din părți opuse ale muntelui. Într-o zi ne vom întâlni.”

Ultimii săi trei ani de viață aveau să se petreacă la New York, unde va dirija „Tristan și Isolda” a lui Richard Wagner și „Don Giovanni” de Mozart (la Metropolitan Opera), apoi a devenit director muzical la „New York Philarmonic”, presigioasa instituție care și astăzi este, în bună măsură, rod al manageriatului artistic al lui Mahler, care a reorganizat-o, a angajat noi și valoroși muzicieni, pe care i-a obișnuit cu un program intensiv de repetiții și a mărit numărul concertelor susținute în fiecare stagiune.

Opera sa, redusă ca dimensiuni, cuprinde 18 opusuri, dintre care zece simfonii, ultima neterminată. Celelalte sînt lucrări vocale (lieduri), dintre care cele mai interpretate sînt „Kindertotenlieder” („Cîntecele copiilor morți”) și „Das Lied von der Erde” („Liedul despre pământ”)

A fost căsătorit cu Alma Schindler, cu care a avut două fiice.

Despre viața compozitorului s-au făcut două filme artistice de lung metraj („Mahler”, 1974, în regia Ken Russel, biografic, SUA) și „Mahler on the Couch / Mahler auf der Couch” („Maler pe canapea”, 2010, regia Percy & Felix Adlon, Germania) precum și un film documentar despre Simfonia a III-a, „What The Universe Tells Me / Ce-mi spune Universul” (regia: Jason Starr https://www.youtube.com/watch?v=bArhdP88dGE)