Raftul cărților

La noi cînd vine iarna

„Era prin ʼ77, cînd descoperisem bucuria de a scrie cuvinte și chiar asta făceam.
Și, poate, și longevitatea mea actoricească se datorează tot acestei bucurii: de a scrie...” 

„La noi, cînd vine iarna, toţi norii anului trecut se așează pe pămînt și sînt zăpadă. De asta e atît de senin și rece. De asta nu plouă și putem vedea toate avioanele, care merg spre ţările calde. E drept cǎ uneori cerul se lasǎ jos de tot și ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cît e de frig. Nouǎ însă nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.

Încolo, toate ar fi bune – păcat că locuim atît de departe și avem musafiri numai de două ori pe an. Sîntem la trei trenuri depărtare, dintre care unul mic și două mari. Nu-l cunoaștem decît pe cel mic, unde mergem sǎ întîmpinăm rudele, adică unsprezece unchi și cincisprezece tanti. Uneori luăm și roaba, pentru bagaje.

Bunicul meu, care are șaptezeci de ani și înainte de a fi preot a fost rănit în război, spune căiarna oamenii sînt mai buni. Am un scǎunel cu trei picioare, pe care stau o oră pe zi să văd lumea care trece pe poteca bisericii. Îmi place că zăpada e mare și oamenii par mai scurţi de picioare. Stau ascuns după fîntînă și le dau bună-dimineaţa. Toţi tresar, îmi răspund și pleacă mai departe cu picioarele scurtate, cocoșaţi, peste potecă, pentru că iarna nimeni nu poate să meargă ţanţoș. După ce trec, le pun puţină apă pe potecă și mă dau cu sania de douǎzeci de ori, de la bisericǎ pînă la drumul mare. Spre seară mă așez iar pe scăunel să văd lumea. Acum cînd poteca e numai gheaţă, îmi plac mai mult. Îi aștept după fîntînă și le dau bună-seara, brusc și vesel. Apoi îi ajut să se ridice de jos, îi scutur de zăpadă și ei îmi mulţumesc și-i spun mamei că sînt bine crescut. Cel mai bine cade dascălul, că e gras și are un coș cu colivă. După ce îl ajut, îmi dă colivă și începe să înjure de stele, garduri, cîini turbaţi, scripturi, scobitori, bocanci, turnul lui Babel și nu mai știu ce, că nu se mai aude.
Într-adevăr, iarna oamenii sînt mai buni”.

Mircea Diaconu*

(fragment din ediția princeps a volumului „La noi cînd vine iarna”, p. 3)

* Actor, scriitor, om politic. A fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” și director al Teatrului „Nottara”, ambele din București. A fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA). A fost senator și europarlamentar independent. A fost membru al Comisiei pentru Cultură și Educație din Parlamentul României. Ca actor, a debutat în 1970, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București. Debutul în cinematografie a s-a produs în 1971, cu filmul „Nunta de piatră” în regia lui Dan Pița. A fost primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990). A jucat în peste 30 de filme și în sute de roluri în spectacole de teatru (pe scenă, la radio și la televiziune).

Volume publicate:

„Șugubina” ed. „Cartea Românească”, București, 1977 (debut, proză scurtă,volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, ediția a II-a, 2014).

„La noi cînd vine iarna”, ed. „Ion Creangă”, București, 1980 (roman pentru copii cu caracter autobiografic; volum tradus în germană și rusă, ediția a II-a, Polirom, 2013)

„Scaunul de pînză al actorului”, ed. „Meridiane”, București, 1985 (eseuri, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Polirom, 2014)