Memento

Ionel Fernic

„Mi-e sete de aer…” 

        

     Ionel Fernic. 

    Un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică aleasă – numită fie  romanţă, tango, vals sau chiar populară – n-ar mai avea nevoie de nici o prezentare.

     Cîţi dintre noi n-au ascultat şi fredonat celebrele romanţe „Balada crucii de mesteacăn”, „Barcarola”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” ori „La umbra nucului bătrân”? Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat paşii în voia languroaselor tangouri „Iubesc femeia”, „Adio doamnă”, „Nunuţa”, „Pe boltă când apare luna”, „Pentru tine am făcut nebunii” ori ale valsurilor „Margaritta” şi „Plîns de ţigan”? Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat gîndurile să vagabondeze – la umbra binecuvântată a unei grădini de vară, în preajma unor brumate pahare parfumate cu floare de Cotnari, sub perdelele străvezii de fum albăstriu ale fleicilor sfîrîind barbar deasupra cărbunilor încinşi – la braţetă cu sonurile sprinţar-şugubeţe numite „Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit”, „Bea naşu’ cu fină-sa” ori „Suflecată pân’ la brâu”? Cu siguranţă, destui…

     Cum la fel de adevărat e şi faptul că, în ziua de azi, puţini, tot mai puţini sunt şi aceia care-şi mai amintesc că numele părintelui acestor giuvaericale ale muzicii uşoare româneşti dintotdeauna este Ionel Fernic. Cum, pesemne, la fel de puţini mai sunt şi aceia care mai cunosc faptul că Ionel Fernic a fost un talentat actor şi poet, un aprig jurnalist şi un temut pamfletar, un pianist frenetic, un vajnic cupletist, un subtil prozator, regizor şi director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, paraşutist şi aviator sportiv ş.a.m.d …

      Cu o biografie cum, poate, numai unor mari personalităţi le-a fost dat să aibă, Fernic a fost un personaj uşor detectabil în rara categorie a celor care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi.

      Născut* la cumpăna dintre două secole la Târgovişte într-o familie de condiţie medie, îşi va petrece copilăria şi adolescenţa la Galaţi. (...) eram spaima mahalalei – ca bătăuş fără pereche, şi aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii şi sticleţi, e tot ce avea să-şi amintească, mult mai tîrziu, despre anii primilor săi paşi în viaţă.

     Absolvă cursul primar (la „Şcoala Evanghelică Lutherană”, unde ajunsese dintr-un capriciu al mamei sale) în Bucureşti, apoi cu foarte mare conştiinciozitate, liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, perioadă în care devine elevul profesorului de pian Theodor Fuchs**. Acest profesor – invitat în ţară de maestrul George Enescu şi stabilit la Galaţi – a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică în general şi pentru compoziţie, în special, al lui Fernic. A urmat, aşadar, lecţii de pian, chitară, armonie şi compoziţie în casa profesorului Fuchs. Aici se pare că a cîntat şi prima sa piesă (în 1919), romanţa „Cruce albă de mesteacăn” („Balada crucii de mesteacăn”, pe versuri de Arthur Enăşescu). Tot din această perioadă a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, stimulată – cu certitudine  – de vărul său George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930). 

De mic copil – avea să-şi amintească mai tîrziu Fernic – visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el. Cu toate că părinţii l-au îndrumat către muzică – deşi, tatăl, pentru a-i continua profesiunea şi l-ar fi dorit inginer – Fernic se înscrie la secţia de… artă dramatică (!) a Conservatorului din Bucureşti (clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad). Nu-l atrag prea tare aceste cursuri (pe care le absolvă în 1924), cu toate că intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, avînd parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu, Aristide Demetriad etc. (…) mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam… Compusese doar două romanţe („Cruce albă de mesteacăn” şi „Ţiganca”) pentru care primise modesta sumă de 150 de lei drepturi de autor.

        Era anul 1925 când şi-a început armata la „Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie” din Ploieşti, unde va rămîne un an şi jumătate, ca ofiţer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea armatei revine la Ploieşti fără nici un sfanţ în buzunar. Îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mînca şi bea pe veresie. Stătea cu chirie la coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte, pe strada Ulierului, la numărul 5.

     Este angajat  „dirijor de orchestră” – peste trei ţigani şi-o flautistă mulatră – la „Modern”, singurul cinematograf din oraş. Scoate „Să nu te superi că te-njur”, un periodic satiric, a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. După doi ani în care revista s-a bucurat de succes – banii curgeau şi crâşmarii se bucurau –, tirajul „cade” şi gazeta moare. Fără bani puşi deoparte, Fernic riscă şi îşi tipăreşte pe datorie un volum de schiţe („Misterele de la Mizil”, 1927), apoi unul de versuri („Prăpăstii”, 1928), de pe urma cărora scoate bani buni. Mai publică un basm în versuri („Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său”), o reuşită piesă de teatru, „Pui de lei”, de inspiraţie folclorică şi traducerea din limba franceză a volumului „Catrene” de Omar Khayyam (1930).

     Fire boemă, cheltuitor peste măsură, apucă doar să-şi achite datoriile şi, apoi, trai pe vătrai! Însă după o lună, rămâne…„oltean”! Se apucă temeinic de compus şi, cum romanţa căzuse în desuetudine în faţa tangoului, în 1931 scrie „Minciuna”, primul său tango, o „prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent”, cum nota mai tîrziu. Cu rare excepţii, textele şi le scria sigur. A dat la iveală, într-un ritm ameţitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, l-au făcut cel mai bine plătit compozitor – de către editori – din România („Adio doamnă”, „Beau”, „Iubesc femeia”, „Minte-mă”, „Scrisoare de amor” sînt cîteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaţilor: Pe toate aceste fleacuri muzicale – cu excepţia a două-trei romanţe – eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva.

Ionel Fernic (în drapta) alături de prietenul său Cristian Vasile

     Era în culmea gloriei. Avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat  cu degetul pe stradă! În anii ʼ34-’35 se mută în Bucureşti. Piesele sale erau cîntate de orchestre (conduse de Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi interpreţi notorii (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii („Trocadero”, „Mon Jardin”, „Lido”, „Gambrinus”, „Carul cu bere”, „Roata lumii”, „Grand”). Cincinat Pavelescu îi încredinţează versurile pentru „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” iar Ion Minulescu pentru „Romanţa celei care minte”. Se căsătoreşte cu Nunuţa Morţun (fiica celebrului actor Ion Morţun) de care, apoi, divorţează. Vor rămâne două superbe romanţe, marcînd momentele: „Nunuţa, numai tu” şi „Adio, doamnă”. Ale vieţii valuri… Romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori. Şi va divorţa tot de atâtea.

     În paralel, urmează cursurile şcolii de pilotaj de la Băneasa, pe care le absolvă în 1935, primind  brevetul de „pilot de turism şi sport”, dovedind o conştiinciozitate remarcabilă, remarcată de instructori şi colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Cu lapidaritate şi umor, el avea să-şi amintească despre această perioadă a vieţii sale :„De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere”.

     Între 1935 şi 1938 îşi dedică, practic, întreaga viaţă, aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. „Este divină şi fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur”, scrie despre salturile cu paraşuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul ARPA” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu paraşuta fracturându-şi un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare.

     Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi sportive, este numit directorul şcolii de pilotaj de la Cernăuţi. În urma performanţei sale aviatice în care a traversat munţii (pe ruta Bucureşti Băneasa – Braşov şi retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincţii ale vremii, „Virtutea Aeronautică de Aur”, conferită de însuşi Regele Carol al II-lea.

     A venit însă, acea fatidică zi de 22 iulie 1938, cînd avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Fernic trebuia să ajungă urgent în Capitală (unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), un bun prieten – Lelius Popescu, avocat al Direcţiei Aviaţiei Civile – îi cedează locul său din avion. La cîteva minute după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobeşte în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. N-a existat nici un supravieţuitor. S-au emis mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil şi tragic accident, inclusiv şi aceea a unui posibil atentat, fiind invocată în acest sens prezenţa la bordul aeronavei a ataşatului militar al Japoniei la Varşovia.

     La 37 de ani de-abia împliniţi, sfîrşea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 (!) de cîntece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său violon d’Ingres: „Am trecut prin toate meseriile în viaţă. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», şef de orchestră prost, cântăreţ bisericesc, profesor de vioară, funcţionar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-şi poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung şi-n lat (...)” 

     Ionel Fernic nu mai este. Însă în urma sa a rămas un minunat univers sonor, alcătuit din sute de nepieritoare cîntece, care nu reprezintă altceva decît cristale pure ale sufletului său perpetuu neliniştit şi care, ca într-un nevăzut puzzle, refac continuu întregul.

     Pentru că, în fond, Ionel Fernic nu este altceva decît un singur şi nesfârşit CÎNTEC...

* n. 29 mai 1901, Tîrgovişte – m. 22 iulie 1938, Stulpicani, judeţul Suceava

** Theodor Fuchs (1853-!953), pianist, compozitor,critic muzical şi pedagog român.A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la Viena.Autor de opere,balete,simfonii,concerte, piese corale, instrumentale (rapsodii pentru pian şi sonate) şi vocale cu acompaniament pentru pian. A fost acompaniatorul preferat al lui George Enescu pentru muzica de cameră, participând frecvent la concertele unor mari solişti care au vizitat România.

Maria Răducanu şi Maxim Belciug 

interpretează tangoul „Minciuna” de Ionel Fernic