Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire *

Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult 

sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin?

Julian Barnes 

(Singura poveste)

Îi plăcuse că ea se gîndise, la un moment dat, să-l întrebe de cînd e așa de sensibil. Nu știa dacă cineva, în timpul vieții sale, își pusese, vizavi de el, această întrebare. Poate doar, de mult, mătușa lui, sora tatălui (pe care o cunoscuse și ea și la care el ținuse ca la ochii din cap), dar într-un cu totul alt context. Bărbații, dar mai ales femeile, care trecuseră prin viața lui, nu-i puseseră niciodată o astfel de întrebare... Fusese chestionat în fel și chip vizavi de persoana lui, dar nu astfel. Probabil că nu simțiseră sensibilitățile sale (pe care, poate, și le disimulase sub tot felul de măști), drept pentru care nu-l întrebaseră. Sau poate n-au avut răbdarea, curiozitatea etc. să-l cerceteze. Să-l descopere așa cum, de fapt, era el...
După ce ieșise din ceea ce, cu un termen generic, se numește copilărie (deși, oamenii ar trebui să rămînă copii pînă la moarte, pentru că, atunci cînd copiii din ei au murit, în timpul propriilor lor vieți, mor și ei) și începuse să citească mai sistematic, dăduse peste o carte a lui Carl Gustav Yung (posibil tot în fabuloasa bibliotecă a unchiului său, în casa căruia intrase și ea, de mai multe ori). Ei bine, acesta spunea în acea cărțulie, printre altele, că, în sufletul fiecărui bărbat, există, pe lîngă elementul masculin care ar trebui să fie predominant, și unul feminin, pe care el l-a numit Anima, iar în sufletul fiecărei femei, există, pe lîngă cel feminin și unul masculin, numit de el, Animus. Interferența reciprocă, jocul dintre cele două elemente, definește și susține viața psiho-somatică a omului, mai spunea același Jung. Simțea și el lucrurile acestea, pe atunci, dar exclusiv instinctual. Și la el dar și la alții din jurul său: atunci cînd observa bărbați delicați, fini, rafinați în comportament, pe de o parte iar pe de alta, femei mai aspre, mai dure, mai bărbătoase, cu un timbru vocal mai baritonal, ceea ce-i dădea de înțeles că dominanta uneia sau alteia dintre cele două jumătăți – bărbat sau femeie – înclină balanța către unul sau celălalt dintre elementele pomenite. În cazul lui, așa cum îi mai spusese și ei, care fusese crescut și educat, trăind prima etapă a vieții (și, poate, cea mai importantă și frumoasă a existenței sale), preponderent printre femei, credea că domină ușor componenta feminină, Anima. Însă nu într-o proporție covîrșitoare față de Animus, care să-l transforme într-un efeminat. Pentru că nu fusese niciodată un dur, un agresiv, un impulsiv (cu rarele excepții, care confirmă regula, ale unor ieșiri specifice vîrstelor la care se afla), chiar dacă, în adolescență practicase un sport bărbătesc, de contact fizic, presărat cu numeroase durități. 

Mulți îi spuneau că are un joc elegant, tehnic, rafinat, că evita inteligent contactele fizice dure, că nu sărea la bătaie, cu alte cuvinte, că n-avea un temperament de gladiator. Asta îi era mai mult decît clar. Nu avusese niciodată un trup sculptural, exagerat de atletic, oțelit, sub pielea căruia să freamete pachete impozante de mușchi. Nu-i plăcuse să dea cu pumnul sau să juiseze la vederea sîngelui adversarului. Avusese atîția mușchi cîți i-au trebuit, de care se folosea perfect, doar atunci cînd avea nevoie. Poate, uneori, i-ar fi plăcut să aibă ceva „fibră” în plus, dar atît s-a putut. De altfel, unul dintre antrenorii săi, la care ținuse enorm și de care îl legase o prietenie statornică de-o viață (care îi fusese și profesor de educație fizică în gimnaziu și liceu), cînd nu juca așa cum ar fi vrut el, îl apostrofa nemilos: „Băi, femeninule! (sic!) Ești crescut sub fustele muierilor!”. Asta ca să-l incite. Ca să-l îndîrjească. Să-i crească adrenalina. Dar asta-i altă poveste, despre care scrisese altundeva. Mica povestire, Tribul amazoanelor, se numea ea... Apoi, mult mai tîrziu, cînd începuse lecturile de filozofie / teologie orientală (Dao, Kama Sutra, Coranul etc.) aflase despre corespondentele asiatice ale lui Anima/Animus, însă mult mai profunde și mai nuanțate, care îl cuceriseră dintru început: Yin/Yang. Care avuseseră darul să-l dumirească, în bună măsură, vizavi de ce se întîmplă în/cu el. A continuat să citească (mai avea/are întrebări rămase fără de răspuns), dînd și peste alte cărți, precum cea a filozofului Julius Evola, Metafizica sexului, care au avut darul să-i deslușească alte lucruri, în continuare. Faptul că nu simțise niciodată, sexual vorbind, nici un fel de atracție către bărbați, i-a dat de înțeles că e normal, un bărbat pe bune, căruia-i plac femeile cu tot ce au ele mai frumos și mai adevărat în ele. Cam asta ar fi, deocamdată. Drept pentru care, de-a lungul vieții sale, s-a simțit mult mai bine, mai în siguranță, mai ocrotit, mai în largul lui, în comunitatea femeilor... Poate fi un posibil răspuns la întrebarea ei legată de o acea sensibilitate a lui. Crede că așa fusese dintotdeauna. Însă la fel de important e și ca persoanele din jurul său să-l simtă așa cum e el, de fapt.

Sigur că-i plăcuse de ea din prima, cum se spune, chiar foarte mult, asta și pentru că, în mod cert, ea era foarte asemănătoare, dacă nu chiar similară cu Anima lui, pe care o întregește în cel mai fericit chip cu putință sau chiar se confundă cu ea. Nu știa, deocamdată, cît de mult semănă el cu Animusul ei, adică opusul ei interior, cu bărbatul din ea. Filosofia Dao spune că existența noastră pe această lume depinde capital de aceste două elemente (cum le numește Jung). Uniunea cu Dao cere imperios armonizarea celor două principii (asiaticii le numesc principii și nu elemente), feminin /masculin, din lăuntrul ei, pînă la punctul în care ele devin unul. Femeia/bărbatul pe care o/îl iubim sau de care sîntem atrași foarte puternic sînt, așadar, pe același tipar cu opusul tău interior. Această alegere /alăturare a doi oameni care se iubesc, reprezintă, în filosofia Dao, esența divină a individului, în încercarea sa de a fi una cu Dao, de la începutul începutului. Înțelegera acestui principiu fundamental determină calitatea relațiilor dintre sexe. Pentru că, oricare ar fi atitudinea cuiva vizavi de sexul opus – bună, rea sau indiferentă –, ea se va răsfrînge, automat și asupra eului său opus interior. Drept pentru care, el n-are cum să trateze ființa iubită decît ca pe o proiecție divină a eului său opus, interior.
Se gîndea că poate ei o să-i scape esența acestei ultime afirmații, cel puțin pentru moment, dar era sigur că, în timp, o va înțelege, așa cum și el îi pătrunssese rosturile mai tîrziu. În Dao se mai face o afirmație foarte importantă: înainte de a fi capabil să iubească pe cineva, omul trebuie să învețe să se iubească pe el însuși, nu cu indulgență, ci trăind iubirea ca pe un sentiment pozitiv, reflectat asupra sa și a trupului său. Nici o urmă de dispreț pentru propriul trup, deci. Pentru că trupul este exact așa cum l-a alcătuit Dao (Dumnezeu)... Și pentru că, așa cum spunea, undeva, un scriitor tare drag inimii lui, Gheorghe Crăciun, trupul știe mai mult...
Așternuse pe hîrtie, apoi, aceste gînduri și i le trimise printr-o scrisoare. Aștepta cu înfrigurare un răspuns. Oricare ar fi fost el...

* din volumul omonim, aflat în lucru