„Am povestit de sute de ori, studenților mei,
cele vreo douăzeci de... cum să le spun? aforisme? versuri? poante? (toți le-am
zis pînă la urmă «stratanisme») pe care mi le-am mai amintit și eu din miile
risipite de marele risipitor. Dar era ca și cînd eu, care spun prost bancuri,
aș încerca să imit un maestru ce face din fiecare o scenetă burlescă. Studenții
aflau, de pildă, că solistul vocal de la Sex Pistols fusese Sextil Pușcariu, că
poetul român cel mai rasist fusese Bacovia, pentru că scrisese «Copacii
albi, copacii negri», că prima mențiune a lui Nietzsche în literatura română
fusese în cântecul lui Constantin Cantemir, «Nice masă, nice casă, nice dragă
jupâneasă», că Eugen Barbu scrisese «Cu bastonul prin București (amintiri din
școala de jandarmi)”, că mușchii brațului sunt bicepsul, tricepsul și
forcepsul... O dată, Nino a coborît, alb ca varul, din troleibuzul 89 la
Preoteasa, unde ne țineam cenaclul. Când și-a revenit puțin din starea de rău,
ne-a spus cu o expresie năucă: «Ce chestie, era să mor ca Eminescu-n
89!”...Într-o sinistră ședință de cenaclu din 1980, după ce a citit câteva
poeme, Nino s-a ridicat și, cu privirea rătăcită, ne-a mărturisit că Dumnezeu
însușile scrisese cu mâna lui...”
Mircea Cărtărescu
(„Ochiul căprui al dragostei noastre”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu