Creme, văpsele, sulimanuri (7)

Florin, la un pahar de vorbă, la teatrul Equinox,

 după un spectacol al prietenului nostru comun, 

regizorul Mihai Vasile, aflat undeva în background...

Au trecut şapte ani...

Cînd l-am întîlnit ultima oară pe Florian Ouatu – amîndoi eram pe biciclete – am poposit la o terasă, undeva în geana unui parc din centrul oraşului. Era o zi însorită și blîndă într-un început de mai, care prevestea sosirea verii... Nu ne mai văzusem de la concertul umanitar pe care-l organizasem în iarna acelui ultim an al vieții sale (2010), în care el urcase pe scenă, fără să știe că va fi pentru ultima dată, alături de Cezar, fiul său cel mare, amîndoi dînd la iveală, o dată în plus, întreaga măsură a talentului lor. Era tare bucuros de cum le „ieşise” cîntarea. L-am întrebat de cînd nu-l mai acompaniase pe Cezar. S-a gîndit puțin și după cîteva clipe a zîmbit şugubăţ, vădit încurcat: „Bătrîne, habar n-am... Da’ important e altceva... E exclusiv meritul tău că ne-ai invitat şi pe noi doi la acest concert, că ne-ai capacitat – mai ales pe mine – şi că totul a ieşit țais. Mamă, ce emoţii am avut... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat de care-s tare mîndru...” De altfel, ori de cîte ori ne întîlneam, îmi vorbea înflăcărat despre cariera muzicală a lui Cezar. Am tăinit atunci despre cîte-n lună şi-n stele. Îl plăcea pe fi-miu şi-l aprecia mult. Participase la toate recitalurile lui din ultima vreme şi de fiecare dată îşi exprimase dorinţa să cînte cu el. „Trebuie neapărat să gîndim un recital... Am o idee, da’ mă las pe mîna lui, că știe el mai bine ce și cum... Îmi place enorm ce face el cu vioara, e bun şi trebuie neapărat să lucrăm împreună... Da’ nici noi, seniorii, nu ne lăsăm... Cum-necum, mergem mai departe...” 
Era un optimist sadea, în ciuda mizeriilor vieții de zi cu zi care îi întristau inima, un mare generos cu inimă de copil și-un boem autentic, poate ultimul din urbea noastră... 
Mă întîlneam rar cu Florian, de care mă lega o amiciţie nepomădată, pe noi apropiindu-ne, cu siguranţă, și felul nostru deschis de-a fi. Cert e că ne simţeam bine alături și atunci ne povesteam ce mai făcusem estimp, ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, împlinirile şi dezamăgirile, cu o oarece febrilitate, cauzată, poate, de temerea că iar va trece vreme pînă cînd ne vom revedea... Nu ne telefonam, nu ne trimiteam mailuri, nu ne provocam întîlnirile. Singur, doar Bunul Dumnezeu era Acela care, atunci cînd credea de cuviinţă, ne aducea faţă către faţă...

Florian, al treilea din dreapta, într-un grup de prieteni şi actori, pe scena aceluiaşi teatru din Ploieşti...