Rînduri pentru Ion

„(…) un prieten care dispare, este repetiţia generală a propriului tău sfîrşit.”

Gabriel Liiceanu

„Înţelegi în măsura în care pierzi.”

Dan Ciachir

Ion T. Şovăială
(foto:
http://ziaruloglinda.blogspot.ro/)

Fiind Săptămîna Patimilor, aş fi voit ca în textul de azi să împărtăşesc cîteva gînduri pascale. Însă zilele trecute, dragul poet Nicolae Stanciu, vizitîndu-mă la birou, mi-a dăruit numărul 6/2013 al periodicului câmpinean „Revista Nouă” (diriguită cu vrednicie de un alt bun prieten, scriitorul Florin Dochia), deturnîndu-mi, fără să ştie, intenţiile. Florin, cu ceva luni în urmă, îmi „furase” un comentariu făcut la o postare a lui pe Facebook (legată de lansarea unei excelente ediţii anastatice a periodicului „Câmpina literar-artistică şi istorică, 2008-2012”, condus de regretatul nostru prieten Ion T. Şovăială), pe care, cu flerul dumisale de hîrsit şef de revistă, mi l-a transformat într-un articol purtînd titlul de mai sus, publicîndu-l apoi în revista sa şi pe care, din felurite pricini independente de voinţa noastră, nu apucasem să-l văd tipărit. Aşa că, mare mi-a fost bucuria citindu-mi rîndurile scrise din prima, cum se spune, despre dragul meu Ion Şovăială şi revista lui, pe care un grup de prieteni şi colaboratori au strîns-o în volum. Şi cum chiar astăzi, 17 aprilie, se împlineşte fix un an de la dispariţia lui pămînteană, m-am gîndit că n-ar fi rău deloc, în semn de sinceră preţuire şi tristă rememorare, să (re)public şi aici textul cu pricina, cu mai multe retuşuri operate tacit. 
Aşadar…

(Foto: http://www.expresuldeprahova.ro/)

Sînt mîhnit, şi revoltat, şi foarte trist că prietenul meu Ion, creatorul revistei pomenite – pe care l-am cunoscut bine şi cu care îmi permit să spun că am fost în cele mai apropiate şi adevărate relaţii – a încetat să mai fie lîngă mine, pur şi simplu, risipit ca un fum. Cum sînt la fel de trist atunci cînd astfel de recuperări, de altfel necesare, au loc în lipsa autorilor sau sînt determinate de dispariţia lor prematură. Ion Şovăială („Jean Hésitasion”, cum cu un umor fin îl alinta regretatul meu prieten, poetul Nino Stratan, faţă de care Ion a nutrit o totală şi nedisimulată admiraţie) a fost realmente un om de bibliotecă, un cercetător serios, aplicat şi acribios într-un domeniu pe cît de arid, pe atît de fascinant: istoria literară. 

Deşi era avocat de profesie, adevărata sa vocaţie, exemplară şi ea, a fost aceea de istoric literar. Am colaborat la majoritatea revistelor şi suplimentelor literar-culturale pe care el le-a păstorit de-a lungul timpului (de la „Repere” la „Orion” dar şi la altele, care acum nu-mi vin în minte), putînd verifica pe viu calităţile sale şi percepe, mai presus de orice, harul său, pentru că era, într-adevăr, hăruit. 

Desen de Octavian Onea

Ne întîlneam rar. Comunicam, în schimb, prin telefon şi, invariabil, la finalul fiecărei convorbiri, mă ruga sfielnic să-i procur cîte-o cărţulie rătăcită prin cine ştie ce raft prăfuit al  bibliotecii judeţene unde lucrez. Ştia că trudesc de mult la o monografie despre Radu Tudoran şi mă ajuta, uneori, cu informaţii sau cu vreun document pe care le găsea în căutările sale. A fost de-o modestie abnormă pentru aceste vremuri pe dos, în care bătutul cu cărămida-n piept a devenit sport naţional. 

A fost un timid şi-un introvertit, un retractil care se simţea mult mai în largul său în liniştea bibliotecii decît în faţa publicului. Paradoxal pentru un avocat, nu? Vorbea în şoaptă, puţin şi măsurat, cîntărindu-şi cu parcimonie cuvintele. Era un cerebral sensibil şi delicat dar care atunci cînd întîlnea siluitori ai limbii române, devenea brusc sarcastic şi neiertător. Ura visceral duplicitarismul, cabotinismul, impostura şi veleitarismul. Foarte pe scurt, acesta a fost Ion şi sînt mai mult ca sigur că această apariţie editorială i-a bucurat nespus sufletul, acolo pe unde-o sălăşui.

Sînt primele rînduri pe care le scriu despre Ion. Nu însă şi ultimele.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 437, pag. 9; http://www.altphel.ro/2014/04/randuri-pentru-ion/)