Haihui printre cuvinte (25)

„Toate morţile neaşteptate au ceva din aparenţa unei scamatorii. Cel care, pînă adineauri, organizase, prin prezenţa lui, o lume, dispare pur şi simplu. Misterul morţii tocmai în asta constă: în disproporţia dintre promptitudinea cu care cineva încetează să fie şi golul formidabil pe care îl generează în consecinţă, absenţa lui. Cu cît golul acesta este mai mare, cu atît scamatoria morţii pare mai reuşită. Ridici capacul cutiei care era viaţa celuilalt şi înăuntru nu mai e nimeni. Decorul nu s-a schimbat. Totul a rămas pe loc: casa lui, lucrurile lui în ea – hainele atîrnate în dulap, pipa cu cutia de tutun golită pe jumătate, cartea pe care tocmai o citea, o pagină rămasă pe birou cu cîteva rînduri scrise în grabă, un tablou pe care trebuia să-l termine, aşezat pe şevalet, CD-ul pe care-l ascultase ultima oară, dintre cele alese de-a lungul anilor şi din care se alcătuia conturul muzical al fiinţei sale. Numai că la capătul acestor lucruri nu mai e nimeni. 

Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitive absenţe care îşi începea de acum istoria ei în mine. Pentru că există şi o istorie a ieşirii cuiva, prin moarte, din viaţa noastră, nu numai a felului în care, prin gesturi şi întîmplări comune, el ne cotropeşte şi se instalează în noi. Orice moarte este începutul acestei retrageri progresive din fiinţa celorlalţi, a acestei prezenţe înfrînte care pleacă steagurile şi care treptat, aşa cum ne-a ocupat, ne părăseşte plecînd în uitare.

În uitare? Cineva iese, prin moarte, din viaţa noastră. Dar dacă o face nu este pentru a intra altfel, şi mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viaţa noastră exact atît cît păstrăm din el după moartea lui. În fapt, sîntem locuiţi de cei dispăruţi şi dacă fiinţa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine şi forţă, este pentru că din adîncul ei are cine să urce periodic spre noi, din trecut. A avea trecut înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezenţa şi prezentul celor dispăruţi să îi răspundă, în altă regiune a fiinţei, o depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieşit şi s-a şters din noi. Noi sîntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.” 

(Gabriel Liiceanu – „Declaraţie de iubire”) 

a.