Despre criză cu zâmbetul pe buze
Linişte, că ne privim în ochi…

Criză? – îşi zice mai întâi de toate – ce naiba e o criză? Să ne hotărâm asupra acestui termen! O criză este trecerea de la un regim de funcţionare la un altul: trecere pe care unele semne sau simptome o fac sensi-bilă. În timpul unei crize, timpul pare a-şi schimba natura, durata nu mai este percepută ca în starea obişnuită a lucrurilor. În loc să măsoare permanenţa ea măsoară variaţia. Orice criză implică interveniţa de “cauze” noi care tulbură un echilibru mobil sau imobil ce există, scria Paul Valery în eseul său Cuvânt despre inteligenţă.
Şi cât de actuale sunt astăzi cuvintele maestrului francez, la mai bine de 50 de ani de când au fost scrise, pentru noi cei de acum, atinşi grav în sănătatea noastră morală. Suntem – şi nu cred că greşesc făcând această afirmaţie – într-o profundă criză morală, fără precedent în ultima vreme. Poate cea mai gravă din întreaga noastră istorie postbelică. Nu mă refer, evident, la o criză morală în sensul exagerarii imoralităţii sau al unei decăderi din acest punct de vedere.
Este vorba despre o gravă deteriorare a moralităţii prin mutilare. Pentru că, un popor căruia, în covârşitoarea sa majoritate, nu i-a mai rămas, practic, nimic – sau aproape nimic – decât problema subzistenţei imediate, nu reprezintă altceva decât imaginea fidelă a unei sociatăţi mutilate. Traumatizate. Aduse încet dar sigur la un stadiu vecin cu un anumit tip de animalitate, similar cu acela de dinaite de 1989.
Dincolo de preocupările aşa-zis domestice – asigurarea hranei zilnice, întreţinerea familiei şi a locuinţei (evident, pentru cei care au una), etc. – le-a mai rămas ceva românilor, mai preţios decât propria lor persoană? Poate doar acea fericire personală, care şi ea, nu-i altceva decât o tâmpenie, atâta vreme cât nu poţi fi fericit de unul singur!
Se mai întreabă, oare, cineva, mai are cineva puterea şi răbdarea să se întrebe nu ce-am ajuns noi în ochii altora – imaginea este mai mult decât şifonată, pentru a mă exprima cu blândeţe – ci în proprii noştri ochi? Se mai întreabă cineva ce-am ajuns noi în Europa? În lume?
Ce-am fost şi ce rol am jucat cândva, nu cu mult timp în urmă, atunci când Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatant, Micul Paris iar oamenii noştri de stat şi, mai cu seamă, cei de cultură, nu erau cu nimic mai prejos decât marile modele ale Europei civilizate?
Cu siguranţă că numărul celor care-şi mai pun asemenea întrebări este în scădere sau chiar tinde către zero, cum doar cu numărul caprelor negre – fala ţării! – se mai întâmplă.
Cât despre de-alde noi, cei care ne mai batem capul cu astfel de probleme prin vreun colţ rătăcit de pagină – în timp ce mulţi, tot mai mulţi sunt preocupaţi tot de numere, dar al vilelor, maşinilor de lux, banilor din conturi etc. – avem toate şansele să fim arătaţi - dacă nu cumva chiar şi suntem! - la un moment dat cu degetul, compătimiţi şi, de ce nu, interpelaţi – că tot e la modă cuvântul – de cineva cu mintea încremenită în bezna roşie, cum mi s-a întâmplat deunăzi când mă aflam în piaţă, după roşii şi castraveţi: N-aţi ieşit voi, băi, bărboşilor, în stradă şi-aţi strigat din tot bojocii “Libertate!” şi “Jos comunismu'!”, ba aţi mai şi murit unii ca proştii? Ce te miri cât e un kil’ dă roşii? Uită-te cât e un ou! Din cauza voastră dăm acu’ noi, ăştia bătrânii, pe un ou cât aveam salariu’ pe timpu’ lu’ nea Nicu! Acu’, mâncaţi răbdări prăjite, flăcăi iar dacă nu găsiţi nici d’alea, postiţi şi de restul cântaţi să nu vă mai auziţi maţele ghiorăind! Ia mai tăcă-vă fleanca şi…ciocu’ mic, c-a avut dreptate ăla şi la muncă, nu la întins mâna!...!”
Ar mai fi ceva de spus? Nu-i aşa că nu-i nici o criză? Ce criză? Nu cumva visăm? Hai, terminaţi, odată, cu cârteala, mai vedeţi-vă de treabă şi ia mai staţi la locurile voastre!
Bogdan Stoicescu

(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)