Bonjour tristesse...

„Eram făcut ca să trăiesc şi mor fără să fi trăit...”

Gary alături de iubita sa, Jean Dorothy Seberg

„Ştii, lucrul de care dragostea are cea mai mare nevoie este imaginaţia. Trebuie ca fiecare să-l inventeze - cu toată forţa imaginaţiei sale - pe celălalt şi să nu-i cedeze realităţii nicio palmă de teren. Ei, şi atunci când cele două imaginaţii se întâlnesc... nu există nimic mai frumos pe lume.”

„Există o expresie bine-cunoscută, facută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: «Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.» Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstnice, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...”

„Aveam nevoie amândoi de uitare, de un popas înainte de a merge mai departe cu bagajele noastre de neant. Două fiinţe în derută care se sprijină în singurătatea lor.”

„Ştii, lucrul de care dragostea are cea mai mare nevoie este imaginaţia. Trebuie ca fiecare să-l inventeze - cu toată forţa imaginaţiei sale - pe celălalt şi să nu-i cedeze realităţii nicio palmă de teren. Ei, şi atunci când cele două imaginaţii se întâlnesc... nu există nimic mai frumos pe lume.”

„(...) o iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat, era la o femeie.”

Romain Gary

(8. V. 1914–2.XII.1980)

ROMAIN GARY (pseudonimul lui Roman Kacew), scriitor, diplomat, regizor de film și aviator francez de origine evreiască, este considerat unul dintre cele mai enigmatice și fascinante personaje ale literaturii franceze din secolul al XX-lea.
A izbutit să cîștige de două ori prestigiosul premiu «Goncourt» (lucru considerat, practic, imposibil, deoarece regulamentul acordării lui permite decernarea unui singur premiu, odată în viață, pentru un autor) cu romanele Rădăcinile cerului (1956) și Ai toată viața înainte (1975), acesta din urmă fiind scris sub pseudonimul Émile Ajar, fapt descoperit abia după moartea sa.
Alte volume importante: La promesse de l’aube (Promisiunea zorilor, 1960 - un roman autobiografic, dedicat mamei sale), Pseudo (1976 - sub pseudonimul Émile Ajar), Clair de femme (Clar de femeie, 1977).
A fost pilot în Forțele Franceze Libere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind decorat cu «Legiunea de Onoare» și «Crucea de război», pentru acte de bravură.

După război, a intrat în serviciul diplomatic francez, fiind consul general în Los Angeles.
A fost căsătorit cu celebra actriță americană Jean Seberg, cu care a avut un fiu.
S-a sinucis, lăsînd o scrisoare de adio în care, printre altele, a dezvăluit și faptul că tot el a fost «Émile Ajar».

Muzicoteca (memento)

 

În această zi a anului 1824 a avut loc premiera SIMFONIEI A IX-A în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven (1770-1827), 

la «Theater am Kärntnertor» din Viena, un eveniment muzical de-o importanță majoră, generator al unei stări emoționale covîrșitoare, cu un mare impact public. Este ultima simfonie compusă de Beethoven și una dintre cele mai influente lucrări din istoria muzicii clasice, inedită pentru finalul său cu ansamblu coral, o inovație pentru acea vreme, totodată ea fiind și prima lucrare de acest gen care a inclus și patru soliști vocali: o soprană, o mezzo-soprană, un tenor și un bas-bariton. Versurile Odei bucuriei (An die Freude) îi aparțin lui Friedrich Schiller. După cum se știe, compozitorul, deși era complet surd în acel moment, totuși a urcat pe scenă pentru a „dirija”, însă cel care a asigurat conducerea muzicală reală a fost celebrul violonist, compozitor și șef de orchestră Michael Umlauf. 

Lucrarea a fost extrem de bine primită, iar aplauzele au fost descrise ca fiind „frenetice”, martorii oculari mărturisind că publicul a aplaudat un timp de cinci ori mai mare decît permitea protocolul imperial.

Peste ani, Simfonia a IX-a a devenit un simbol al unității și fraternității universale, Oda bucuriei  fiind astăzi imnul oficial al Uniunii Europene.

N.B. Celebrul muzician și dirijor catalunez Jordi Savall am Bernadet conduce ansamblul «Le Concert des Nations» care interpretează Simfonia a IX-a (în deschiderea Beethovenfest Bonn, 2021) folosind instrumente de epocă, oferind una dintre cele mai autentice, distincte și profunde perspective asupra opusului bethovenian.

Sara Gouzy - soprană

Laila Salome Fischer - mezzo-soprană

Martin Platz - tenor

Manuel Walser - bariton

Corul de cameră VOX BONA al Bisericii Crucii (Kreuzkirche) din Bonn

Vise & amintiri...

Haihui prin Boston. Înainte de furtună...

(Foto: © B.-L.S.)

Poemoteca

Atingerea zidului

din legănarea timpului nu scapă nimeni

deși nu este mortală

la fel ca mâna care caută o altă mână

copacii se clatină și ei

pînă la împreunare

salvatorii ocupă totul cu bagajele lor

de cârpe inflamabile

pe vechi hârtii eciclate pentru ultimele anunțuri

e un drum spre locuri sigure

se desfac nodurile

chipuri care nu mai pot fi văzute

continuă în viețile altora

spre a păstra vinovația

e jocul vrăbiilor

lumina și fimiturile dau sens promiscuității

peste umerii noștri linia orizontului e dublă

până se termină petrecerea

pentru a ne face mai buni

decât fotografia de grup.

Noile reguli

i-am căutat pe cei care odată arătau lumea

nimeni nu mai știa de ei

nici de misterul mărilor acolo unde țărmul nu se mai termină

în fața nisipului de pe care dispar urmele

după noi reguli

spre aceeași înțelepciune disprețuită

în plină uitare istorică oamenii poartă aceleași bagaje

și se întâlnesc pentru a mai pune la cale ceva

nu din alte motive

printre atâtea promisiuni strigătul vine

din altă direcție

poate fi al unor războinici

poate al celor care au semănat spaima peste tot

magnificența de aici este la fel când soarele îți retează umbra

și toate își găsesc locul pentru somn.

Întrebarea-capcană

în fața celor care au ceva de spus acum stau câteva sinucideri

se mișcă lumea pe sub pământ mai puternică

decât moartea

inventar al distrugerilor pe care le face anotimpul

și orele cu perfecțiunea lor

avem neșansa aici

o moară oprită în plina lumină a zilei

au ales zarul câștigător pentru un nou triumf al ordinii

au adăugat cuvintele ajunse pulbere sub care

se fac alte jocuri de societate

în cercul lupilor se iartă greșelile altora

noaptea are un rug al convertirii

răspunsul la întrebarea-capcană cere ajutor

dintr-o altă condiție umană.

Ioan Vieru

Orașul păsărilor

nu mai este loc între două ziduri

dimineața se ridică din locurile unde

am dormit

relația noastră a durat cât distanța dintre vehicule

așa dispar dincolo de linia de sosire

compromiși pentru că nu se poate altfel

pământ cu multe întrezăriri

din orașul păsărilor oaspeți nu mai avem

același punct de vedere cu al criticii literare

acolo acum au ridicat noile case

pentru cei care îți pot spune numele

din gânduri se retrage fiara socială cu multă discreție

spre o altă descriere a vremurilor.

Interdicții

mii de semne pe asfalt în jurul cărora se rotesc păsările

urma pașilor peste care se așază pulberea fină a fluturilor de noapte

ziduri din care nu rămâne decât umbra unei libertăți la schimb

așezări aduse tot mai aproape de legile schimbate

o medalie care luminează din trecutul de care nu se cunoaște nimic

rufele pe sfoara dintre două ferestre

tăcerea care a pus stăpânire peste țara

cu prea multe granițe

lucrurile așezate acolo unde se schimbă ordinea universului

ușa care se deschide te va pulveriza în toată istoria triburilor locale

mișcările celor din grup vor fi imitate din nevoia de spațiu

mâine vor fi mult mai multe interdicții

acelea la care te-ai gândit ca imposibile

deja există.

Locurile continuității

să nu trăiești în apropierea valurilor care nu au puterea

de-a scufunda ambarcațiunile

tot timpul moartea în auz face loc altor lucruri

seara te încrucișeazi cu cel care își plătește călătoria

în mica tavernă toate vocile par a citi ceva

lumina aproape nevăzută sparge zidul pentru

a te sărbători

zeci de ani pentru arborii cu rădăcinile în cer

se aprind fotografiile

în care reușim să nu mai revenim

locuri sărace pentru a găsi ceea ce se pierde prin iubire

nu mai pot avea cuvintele care epuizează

corpurile înălțându-se

într-o zi un un mic dar ajunge totul

în devierea pe care o presupune numele

care se repetă

și acele victorii care țin în captivitate

scenele groazei.

„Poezia lui Ioan Vieru este susținută de un filon grav, pe care poetul american T.S.Eliot îl numea «corelativul obiectiv»: un substrat al realității, aidoma unei pelicule cinematografice, pe care sunt «impresionate» vieți și destine, mărturisiri și pagini dintr-un imaginar jurnal existențial: de unde și discursul ce se zbate între realitatea concretă, palpabilă și una ireală, visată sau proiectată pe ecranul unor experiențe trăite la limită.

Traian T. Coșovei

Prietenul meu IOAN VIERU (născut în această zi a anului 1962, la Târgu Neamț) este poet, eseist și jurnalist, cunoscut pentru susținuta sa activitate literară și, ulterior, în calitate de director al revistei culturale „Contrapunct”.
A debutat publicistic în anii ʼ70 în revistele „Cronica” și „Luceafărul”, primul său volum de poezie, „Căile șoimului”, fiind publicat abia în 1990, după o întîrziere de aproape un deceniu, datorată refuzului său de a accepta cenzura ideologică a regimului ceaușist. În anii ʼ80, a fost colaboratorul unor prestigioase publicații literare („Amfiteatru”, „Tomis”, „Convorbiri Literare”, „Tribuna” ș.a.) fiind o prezență activă în publicistică.
După 1990, a continuat să publice poezie, eseuri și cronici literare, numărîndu-se printre primii ziariști și scriitori care au vorbit la Radio-ul național, în decembrie 1989. În 1992, a fost invitat de către scriitorii Ion Stratan, Mariana Marin și Hanibal Stănciulescu să se alăture redacției revistei „Contrapunct”, din 1994 devenind director al acesteia și președinte al „Fundației pentru Literatură și Arte Vizuale «Contrapunct»”.
Opera poetică (selectiv): „Căile șoimului” (1990), „Cearcăn” (1991), „Abisul mîinilor” (1994), „Transparență cu Pietà” (1997), „Intervalul răbdării” (2003), „Arhiva din spatele asinilor” (2007), „Hipnoza legii” (2017). Despre poezia sa au scris nume importante ale culturii românești, precum Alexandru Paleologu, Ion Stratan, Dorin Tudoran, Liviu Antonesei, Traian T. Coșovei, Gheorghe Grigurcu și mulți alții.
A fost distins cu Premiul de Excelență al Editurii Academiei Române, această recunoaștere evidențiind contribuția sa semnificativă la literatura română contemporană.
Este un colaborator statornic al revistei „Gazeta Cărților” a bibliotecii „Nicolae Iorga” al cărui redactor-șef sînt și în paginile căreia i-am publicat poezie și eseistică, multe dintre volumele sale fiindu-i lansate în varii ocazii sub egida instituției noastre.
Drept pentru care îi mulțumesc pentru solicitudinea pe care mi-a arătat-o, totodată dorindu-i din inimă și pe această cale dragului meu Ioan, multă sănătate, succes în tot ceea ce întreprinde și multă inspirație poetică! 

La mulți ani!

Bibliophilia

Tsundoku (積ん読) – termen argotic japonez (verb), apărut spre sfîrșitul secolului al XIX-lea (epoca Meiji) care definește plăcerea de a cumpăra cărți fără ca acestea să fie citite imediat. Profesorul Sahoko Ichikawa (Universitatea Cornell, SUA) explică termenul ca provenind din expresia japoneză „tsunde”, care s-ar traduce aproximativ prin a îngrămădi lucruri”şi oku, echivalentul expresiei a le lăsa o vreme. Însă cel de-al doilea cuvînt a fost ulterior înlocuit cu doku, a citi. În limba română, un sinonim ar putea fi bibliofil sau colecționarul de cărți și alte obiecte non-carte (documente grafice și iconografice, periodice, hărți, cărți poștale ilustrate, gravuri etc.)

EVENIMENT

 Ziua Internațională a Jazzului

Astăzi, 30 aprilie 2025, este celebrată «Ziua Internațională a Jazzului», o inițiativă a «Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură» (UNESCO), lansată în 2011, pentru a evidenția rolul acestui gen muzical în promovarea păcii, dialogului intercultural și libertății de exprimare. 

Evenimentul se desfășoară anual, în peste 190 de țări, prin susținerea de concerte, ateliere educaționale și activități comunitare, cu scopul conștientizării necesității dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce precum și consolidării acestora, cooperării și comunicării internaționale, evidențierii importanței aceastei arte și al rolulului ei de liant diplomatic între persoane de pe toate meridianele globului.

În acest an, orașul Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite) este gazda principală a «Zilei Internaționale a Jazzului». Evenimentul central este Concertul Global All-Star, ce se va desfășura în Etihad Arena și va fi transmis în direct pe platformele oficiale jazzday.com, YouTube și Facebook. De asemenea, pe site-ul UNESCO sînt disponibile resurse educaționale și informații suplimentare vizînd evenimentele din întreaga lume.

Pe scenă vor urca artiști de notorietate mondială, precum legendarul pianist Herbie Hancock (ambasadorul bunăvoinței UNESCO pentru dialog intercultural și președinte al Institutului de Jazz «Herbie Hancock»), solistele vocale Dee Dee Bridgewater și Dianne Reeves, chitaristul John McLaughlin, basistul Marcus Miller, pianistul Arturo Sandoval și mulți alții.

Un element distinctiv al ediției din 2025 este promovarea jazzului arab, prin integrarea instrumentelor tradiționale oud, qanun și ney, subliniind fuziunea dintre tradiția muzicală locală și jazzul contemporan.

Pe lîngă concert, în Abu Dhabi se organizează o serie de programe educaționale în școli și universități, inclusiv ateliere și masterclass-uri susținute de muzicieni consacrați, cu accent pe implicarea tinerilor și promovarea diversității culturale.

În Ploiești, un oraș cu o îndelungată și bogată tradiție jazistică, evenimentul va fi marcat printr-un concert ce se anunță incitant, susținut de membrii grupului «Ploiești Jazz Trio» și de invitații lor, «Jazzapella». Evenimentul are loc astăzi, cu începere de la ora 19:00, în sala «Ion Baciu» a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Planeta giganților

DUKE ELLINGTON

În această zi a anului 1899 se năștea EDWARD KENNEDY «DUKE» ELLINGTON, unul dintre cei mai importanți compozitori, pianiști și șefi de orchestră din istoria jazului, căruia îi plăcea să spună, ori de cîte ori i se ivea prilejul, instrumentul meu este orchestra.

A fost activ din anii 1920 pînă în anii 1970, conducînd una dintre cele mai importante big band-uri ale epocii swing, cunoscută sub numele oficial de «Duke Ellington and His Orchestra», care a fost folosit constant pe afișe, discuri și transmisiuni radio, de la sfîrșitul anilor 1920 pînă la moartea sa, survenită în 1974. Deși uneori mai apărea și varianta «The Duke Ellington Orchestra», forma completă și consacrată a rămas prima titulatură. După moartea lui Ellington, fiul său, Mercer Ellington (1919-1996), a preluat ansamblul și a continuat să-l conducă sub același nume, timp de 20 de ani după moartea tatălui.

Duke a scris peste 1.000 de lucrări muzicale, care au revoluționat jazzul prin fericita fuziune a unor elemente provenind din muzica clasică, blues, gospel și muzica tradițională afro-americană. Avea un stil sofisticat, elaborat, rafinat, caracterizat prin armonii bogate și aranjamente orchestrale inovatoare. Amintesc doar cîteva dintre cele mai cunoscute piese ale sale, devenite de-a lungul timpului standarde: Take the «A» Train (scrisă de Billy Strayhorn, dar devenită rapid imnul orchestrei lui Ellington), Mood Indigo, It Don’t Mean a Thing (If It Ain’t Got That Swing), Sophisticated Lady, In a Sentimental Mood și Prelude to a Kiss.

Sophisticated Lady

In a Sentimental Mood

Duke a colaborat cu muzicieni legendari, printre care Johnny Hodges (saxofonist), Charles Melvin «Cootie» Williams (trompetist), William Thomas «Billy» Strayhorn (compozitor, pianist și aranjor) și Louis Armstrong (trompetist). Orchestra sa a acompaniat vocaliști și vocaliste de mare notorietate, contribuind la unele dintre fundamentalele înregistrări din istoria jazzului. Poate fi amintitit, în acest sens, numele Ellei Fitzgerald (considerată regina jazzului vocal, care a colaborat cu Ellington în special în anii ʼ50), albumul Ella Fitzgerald Sings the Duke Ellington Songbook (1957) reprezentînd un proiect capital, cu participarea orchestrei Ellington și a însuși compozitorului. Cu Ella, de altfel, au fost înregistrate piese remarcabile precum: It Don’t Mean a Thing (If It Ain’t Got That Swing), I Let a Song Go Out of My Heart, Satin Doll. 

Ella Fitzgerald Sings the Duke Ellington Songbook

(1957)

Ivie Anderson a fost una dintre primele soliste vocale permanente ale orchestrei Ellington (activă în anii 1930–1940), care a interpretat piese emblematice cum sînt Stormy Weather și I Got It Bad (and That Ain’t Good). Adelaide Hall, a fost una dintre primele colaboratoare ale lui Ellington în perioada timpurie, a cărei piesă notabilă Creole Love Call (din 1927), este un exemplu elocvent despre interpretarea vocalizelor în jazz. Al Hibbler a fost baritonul vedetă al orchestrei în anii ʼ40 și interpretul unor piese antologice: Do Nothin’ Till You Hear from Me, I Ain’t Got Nothin’ but the Blues, Don’t Get Around Much Anymore). Herb Jeffries (cunoscut cu porecla The Bronze Buckaroo), a fost primul solist vocal afro-american care a cîntat constant cu orchestra lui Ellington în piese faimoase precum Flamingo (1941), Jump for Joy, I Got It Bad (and That Ain’t Good) iar celebra Mahalia Jackson, supranumită pe drept cuvînt Regina gospelului, a înregistrat cu Ellington albumul Black, Brown and Beige (1958), conținînd o piesă absolut remarcabilă, Come Sunday, considerată drept una dintre cele mai emoționante și cu o deosebită încărcătură spirituală interpretări ale unei piese semnate de Ellington. 

Black, Brown and Beige 

(1958)

În sfîrșit, Betty Roché, care a cîntat cu Ellington cu mai multe prilejuri, are propria ei versiune interpretativă (din 1952) a celebrului standard Take the «A» Train, care rămîne una dintre cele mai valoroase și apreciate. Duke Ellington a creat  aranjamente pe care le-a adaptat personalității și vocii fiecărui interpret, lucru care a făcut ca aceste colaborări să fie perfecte din punct de vedere muzical, și deopotrivă de expresive.

Duke a primit 13 premii Grammy (inclusiv postum) iar în 1969, i s-a decernat «Medalia Prezidențială a Libertății», una dintre cele mai mari distincții civile ale SUA. Este considerat unul dintre pilonii de rezistență ai jazzului american (și nu numai), a cărui influență este lesne detectabilă atît în muzica clasică contemporană, cît și în jazzul modern, în muzica de film și chiar în muzica folk-pop.

A rămas cunoscut în istoria jazului nu doar ca un compozitor de excepție, ci și ca un inovator de geniu care a redefinit standardele muzicii orchestrale afro-americane.

Blîndul păstor

„A doua zi a văzut Ioan pe Isus venind către el şi a zis: 
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” 
(Ioan I, 29)

Memento

Alfredo James Pacino aka Al Pacino 85!

Dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi tot acolo 

unde eram cînd nu aveaţi nevoie de mine.

«Serpico»
(Sidney Lumet, 1973)

Bibliophilia

„O taină care nu se declară este ca un păcat care nu se mărturisește: germinează și putrezește înăuntrul nostru, hrănindu-se doar cu alte taine.”

Juan Manuel de Prada 

(«Furtuna», RAO, 2006)

Muzicoteca de dinamită

„Unii îmi spun acum mama-jazz şi cred că e bine, cel puţin pînă cînd vor trebui să-mi spună bunica-jazz.”

Ella Jane Fitzgerald

(25 apr 1917 - 15 iul. 1996)

Summertime

Ella and Joe Pass

Nature Boy