Discophilia

 

În 21 mai 1982, celebra formație rock Queen a lansat albumul Hot Space.

Era al zecelea album de studio al grupului britanic, care a marcat o schimbare semnificativă a stilului muzical, față de cele anterioare.

A fost un produs muzical controversat, pentru fani și, deopotrivă, pentru critica muzicală, deoarece grupul a experimentat genuri precum funk, disco-pop dar și alte sonorități puternic modulate electronic, îndepărtîndu-se sensibil de stilul rock cu care se impuseseră. Această schimbare a fost o determinată de succesul piesei Another One Bites the Dust de pe albumul precedent (The Game, din 1980), care avea un sound similar. Paradoxal, aș spune, pentru Queen, pe ale cărei albume de pînă atunci trona, la loc vizibil, sloganul 

No sinthesizers!

Cu toate acestea, Hot Space conține și cîteva piese reușite, nu numai pe gustul  iubitorilor unor sonorități mai electro: Under Pressure (o colaborare cu David Bowie, lansată ca single în 1981, devenită un hit internațional, ea ajungînd printre cele mai cunoscute piese ale trupei), Back Chat, Las Palabras de Amor (The Words of Love), Calling All Girls.

Altițe & bibiluri

Fotografia oficială care îl prezintă pe noul papă în tradiționala ținută pontificală albă, este imaginea care va fi oferită credincioșilor cu ocazii deosebite, ea urmînd a fi expusă în toate ambasadele Sfîntului Scaun, în bisericile catolice din întreaga lume, și va apărea pe toate tipăriturile Vaticanului, marcînd în acest fel, începutul oficial al pontificatului său.

Fostul cardinal Robert Francis Prevost poartă crucea pectorală de aur cu care s-a prezentat în fața credincioșilor din întreaga lume pe 8 mai, cînd a devenit Pontif. Semnătura aleasă, la fel ca în cazul celorlalți papi, este numele în latină «Leo» cu abrevierea «P.P.» («Pontifex pontificum» / «Pontif al pontifilor», cel mai înalt pontif din biserica catolică) înainte de indicarea ierarhică „al XIV-lea”.

Crucifixul este un relicvar conținînd fragmente de oase (moaște) ale unor sfinți din Ordinul „Sfîntului Agustin”, din care face parte, și pe care postulatorul general al acestui ordin monahal, Josef Sciberras, le-a ales ca dar pentru fratele său Robert Prevost în ziua învestirii sale cu titlul de cardinal, eveniment care a avut loc în data de 30 septembrie a anului 2023.

În centrul crucifixului se află un fragment de os al Sfîntului Augustin, în partea superioară un altul, aparținînd Sfintei Monica, mama sfîntului, față de care noul papă are multă devoțiune, la fel cum avea și papa Francisc. Pentru Ordinul Augustinian, figura Monicăi este inseparabilă de experiența convertirii și consacrării fiului ei. Pe brațul stîng al crucii se găsește o relicvă a fericitului Anselmo Polanco, episcop de Teruel, «mucenic al persecuției religioase în Spania (1936-1939)», care a murit împușcat. Pe brațul drept se află relicva lui Giuseppe Bartolomeo Menochio, episcop de Porfirio, care a slujit cu mare curaj Biserica în timpul ocupației armatelor napoleoniene. În 1991, papa Ioan Paul al II-lea i-a recunoscut «virtuțile eroice», învestindu-l cu titlul de «venerabil», un prim pas în procesul de beatificare.

Memento

Marlene Dietrich: 

Frumusețea și autenticitatea vin din interior. 

Ideea poate părea oribilă, dar este adevărată.

(1965)

Marlene Dietrich în 1933

În această zi a anului 2002, la împlinirea unui deceniu de la moartea actriței și cîntăreței germane Marlene Dietrich (1901–1992), municipalitatea din Berlin i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al orașului, în semn de deplină recunoaștere a excepționalei sale contribuții la cultura artistică mondială, precum și a atitudinii ei inflexibile de opozantă a regimului nazist. 

Dietrich a fost una dintre puținele vedete germane care au emigrat în SUA în anii ʼ30 (căpătînd cetățenia americană în 1939) și care au susținut activ lupta împotriva regimului hitlerist, inclusiv prin spectacole pentru trupele aliate. 

Titlul de cetățean de onoare reflectă o recunoaștere oficială tîrzie a valorii ei umane și a curajului ei moral, venită din partea unui oraș care a fost cîndva capitala unei țări al cărei regim ea l-a condamnat cu fermitate.

Poezie mută, pictura…

Ștefan Câlția 83!

Nu vreau să comentez îngerii. Eu vorbesc despre oameni pentru că fiecare dintre noi, atunci cînd ne naștem, primim aripi. Unii dintre noi ne uitam la ele ca la niște minuni, pe alții îi deranjează și le aruncă, iar unii nici nu-și dau seama că au aripi și stau legați de pămînt și nici nu fac vreun efort să zboare. Deci sînt aripile noastre pe care le folosim fiecare cît sîntem în stare. 

 «Iarna vînzătorului de aripi»

Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete…

Mariana Marin

Memento

Zamfira lui Nicolae Grigorescu

În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.

(N. G.)

Biserica nouă a Mănăstirii Zamfira* impresionează nu atît prin arhitectura ei elegantă, cu o ușoară aură brâncovenească ci, mai cu seamă, prin pictura ei murală interioară și icoanele iconostasului realizate în 1856 și 1857 (într-un timp record, de doar un an și două luni!), integral, de Nicolae Grigorescu – care avea pe atunci doar 18 ani! – pictură unicat la noi, operă a marelui artist (ajutat la realizarea ei de fratele său, Gheorghe) într-o manieră denumită în frescă (pictură pe tencuială proaspătă, o tehnică tradițională folosită în pictura bisericească). 

De altfel, această splendidă lucrare este și prima sa încercare în stilul picturii monumentale.

Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşîndu-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»... La Zamfira, iar mai tîrziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate... Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă .**

În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului de atunci, în chip de înger 

(Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin ***, 

cum însuși artistul mărturisea apropiaților săi). 

Interesant este și faptul că „zugravul Nicolae”, cum era cunoscut, îndeobște, pictorul în epocă, i-a avut drept modele pentru chipurile sfinților pictați aici, chiar pe tinerele sale calfe alături de care a lucrat, sfidînd, practic, orice canoane impuse de pictura bizantină tradițională iar pentru chipul Sfîntului Gheorghe, folosindu-și autoportretul!

* Așezată în lunca de pe malul stîng al rîului prahovean Teleajen – la doar 15 km de Ploiești și cam tot atîția de orășelul Vălenii de Munte, într-un loc atins parcă de pana îngerului – se află Mănăstirea Zamfira, vatră monahală unde-și are sălaș o obște de măicuțe, care-și petrece zilele în tihnă și rugăciune, într-un desăvîrșit anonimat bine lucrător. În același timp, maicile se îngrijesc cu osîrdie de sfîntul lăcaș cu cele două bisericuțe ale lui (cea veche, mai mică, așezată în țintirimul din preajmă și cea nouă, ceva mai mare, aflată în incinta mănăstirii, monumente de artă intrate în patrimoniul național), de chilii, de o livadă cu feluriți pomi fructiferi, îndeletnicindu-se și cu alte treburi gospodărești, întru asigurarea celor necesare modestului lor trai pămîntean.
**, *** Apud. Barbu Brezianu în volumul „Nicolae Grigorescu”, ed. Tineretului, București, 1959

Acum 187 de ani, în această zi, se năștea NICOLAE GRIGORESCU, unul dintre cei mai importanți pictori români, considerat fondatorul picturii moderne românești. După o timpurie ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului iconar ceh Anton Chladek, lucrează icoane pentru bisericile din Băicoi și Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.

Între anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, pe cea din Puchenii Mari (ambele din județul Prahova) apoi, pînă în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi aprecia valoarea picturii, primește o bursă pentru a studia în Franța. În toamna anului 1861, tînărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventînd atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg, printre alții, cu Auguste Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația sa artistică, va studia în primul rînd desenul și compoziția.
Atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate din Franța, desăvîrșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet, Gustave Courbet și Théodore Rousseau, adepți ai realismului. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor tehnici artistice de expresie, novatoare, vizînd, îndeosebi, pictura în aer liber.
În cadrul „Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tînără țigancă”, revine de cîteva ori în țară și, începînd din 1870, participă la expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Belle-Arte”.
În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de «pictor de front», realizînd la fața locului (în luptele de la Grivița și Rahova) desene și schițe, ce vor sta la baza mai multor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța (în Bretania), fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român (între anii 1891 și 1904). Din 1890 se stabilește în localitatea prahoveană Câmpina și se dedică preponderent subiectelor cu tematică rurală, pictează potrete de țărănci, care cu boi și peisaje din împrejurimi.
Deși a trecut prin mai multe etape stilistice, impresionismul este curentul artistic care îl definește cel mai bine, chiar dacă pictura sa reflectă și anumite influențe realiste și romantice.
În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

A încetat din viață în anul 1907, casa sa de la Câmpina devenind Muzeu Memorial, care păstrează o parte dintre lucrările sale și obiecte personale.

Memento (mic portret în aquaforte)

Sursa foto: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro

Prietenul meu CONSTANTIN HÂRLAV 

(14 mai 1950, Bilbor, Harghita – 21 martie 2014, Ploiești) a fost un remarcabil istoric literar, editor și profesor, recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative la promovarea literaturii românești, în general și a operei lui I.L. Caragiale, în special. 
A absolvit Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov în 1969, apoi Facultatea de Filologie, secția română-italiană, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, în 1973. În timpul studenției, a fost redactor și secretar general de redacție la revista „Echinox” (1971–1973), iar ulterior a ocupat funcții editoriale la publicația „Napoca universitară” (1975–1977) . În ultima parte a vieții a fost cercetător științific la „Institutul de istorie și teorie literară «George Călinescu»” al Academiei Române, de unde ar fi trebuit să se pensioneze, dacă nu s-ar fi grăbit așa de tare să părăsească această lume...

A colaborat la numeroase reviste culturale, printre care „Astra”, „Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Tribuna”, „România literară”, și „Caiete critice” . A fost redactor-șef și consilier editorial al periodicului „Atitudini” al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” din Ploiești (unde a creat rubrici precum „Dosar literar”, „Vitrina cu ploieșteni” și „Remember”) și redactor al revistei de cultură „Axioma” și „Gazeta Cărților” (ambele din Ploiești, ultima, o publicație sub egida bibliotecii județene „N. Iorga” din localitate).
Constantin Hârlav a alcătuit, împreună cu Nicolae Bârna și Stancu Ilin, ediția critică a operei lui I.L. Caragiale, publicată în cinci volume (între 2000 și 2011), sub egida Fundației Naționale pentru Știință și Artă și a Editurii Univers Enciclopedic. 

De asemenea, printre altele, a mai publicat volumul „Despre Caragiale. Încercări de precizie... istorico-literară” (2010, Editura Karta-Graphic, Ploiești), o analiză la microscop a operei maestrului, evidențiind preciziunea chirurgicală și rigoarea cercetării istorico-literare a autorului. A colaborat la „Dicţionarul General al Literaturii Române” și la multe alte opuri de istorie literară.
Cunoscut pentru pasiunea sa pentru cercetarea arhivelor și bibliotecilor, Constantin Hârlav a fost un autentic «om de bibliotecă» (n-am spus „șoarece”, așa cum îi  plăcea să-mi amintească de fiecare dată, auto-definindu-se, mustăcind șugubăț) , un cercetător acribios, care se simțea în elementul său printre rafturile înțesate cu cărți și documente rare, apreciat pentru seriozitatea, rigoarea, tenacitatea și, nu în ultimul rînd, discreția maladivă, umorul  subtil și ironia subțire, de ardelean hîtru și blajin pe măsură, calități care l-au însuflețit permanent, oferindu-i energiile necesare și sine qua non întreprinderii demersurilor sale vizavi de promovarea culturii literare (și nu numai) de excepție.

„Refugiat cu tot instrumentarul în sfera istoriei literare de profunzime, Constantin Hârlav urmăreşte surse, face diferenţieri între texte, identifică atent texte fără semnătură pentru o atribuire corectă, cu aceeaşi acribie filologică. Valorificându-şi deprinderile de «arhivar», el procedează ca un detectiv de documente, vigilent şi responsabil, scuturându-le de praful uitării.” (Nicolae Oprea)

Planeta giganților

Happy 86th birthday,

Harvey Keitel!

Adevărul unui personaj nu vine dintr-o mască,

 ci din oglindirea propriilor tale conflicte în el. 

(H. K.)

În fotografii, imagini din The Duellists
(1977, un film de Ridley Scott)

POEMOTECA

Tudor Arghezi în 1960
(desen de Corneliu Baba)

Fătălăul

Cu vreo cîteva tuleie,

Mă, tu semeni a femeie.

La sprînceană

Fetișcană,

Subsuoară

De fecioară.

Ai picioare

Domnișoare,

Coapsa lată

Adîncată,

Ca-n zuvelci;

Urechile, ca doi melci;

Doi zulufi cu doi cîrcei;

Două boabe de cercei

Dezlipite, de muiere.

Și - al dracului! - a miere

Și a tiparoase

Hoitul tău miroase.

Ți-este mîna

Ca zmîntîna,

Degetele ți-s -

Parcă ți le-a scris -

Gemene

Să semene;

Degetele: ca viermușii,

Pielea: pielea corcodușii.

Solz de sticlă-n unghie.

Ochiul tău înjunghie,

Gura ta subt firișoare-i

Pafta cu mărgăritare.

Buzei tale apă dă

Fîntîna și leapădă.

Fata, de cum te-o vedea,

Ca din vînt rămîne grea,

Căci pleoapa de ți-o ridici

O ciupești cu trei furnici.

O fi fost mă-ta vioară,

Trestie sau căprioară

Și-o fi prins în pîntec plod

De strigoi de voievod?

Că din oamenii de rînd

Nu te-ai zămislit nicicînd.

Doar anapoda și spîrc,

Cine știe din ce zmîrc,

Morfolit de o copită

De făptură negrăită

Cu coarne de gheață,

Cu coama de ceață,

Cu uger de omăt -

Iese așa fel de făt.

Din atîta-mpărechiere și împreunare,

Tu ai ieșit tîlhar de drumul mare.

Na! ține o țigare.

Tudor Arghezi

 

Memento

The Rolling Stones

Într-o zi de 12 mai a anului 1972 venea pe lumea muzicii rock «Exile On Main St.» («Exil pe strada principală»), o creație emblematică, o bijuterie compusă, aidoma ochiului de albină, dar numai din 18 poliedre (a se citi piese), aparținînd grupului britanic The Rolling Stones. O capodoperă, într-un fel, considerată de critica de specialitate (reticentă la început) dar mai ales de către marele public, cel mai bun album al lor (adică al domnilor Mick Jagger & Keith Richards & Charlie Watts & Bill Wyman & Mick Taylor, ajutați de alți domni nu mai puțin importanți, pe numele lor Billy Preston, Al Perkins ori Dr. John, printre alții) și care peste ani, nu mulți, va deveni una dintre cele mai importante creații rock din toate timpurile. Adică un fel de definiție avant la lettre a ceea ce, cu un termen generic, sîntem obișnuiți a numi sunetul Rolling Stones.

Chiar dacă ușor eclectic din punct de vedere muzical (trecînd pe nebăgate de seamă de la blues și gospel pînă, hăt, la country, rockʼnʼ roll și rockabilly și la ce s-o mai fi auzind pe acolo) dublul album, spune, în „doar” 66 de minute, extrem de multe. Chiar mai multe decît ne-am aștepta.

Materialul sonor a fost înregistrat, în marea lui parte, în Villa Nellcôte din sudul Franței, unde Keith Richards locuia în perioada respectivă. Trupa părăsise Marea Britanie cu un an înainte, pentru a eluda plata unor impozite distrugătoare, fapt ce a încurajat existența unei atmosfere boeme și haotice 100% în timpul înregistrărilor din sus-pomenita locație, toată hărmălaia fiind amplificată, evident, de consumul vîrtos de droguri, asezonate din belșug cu tot soiul de basamace și băut tutunuri fine la greu.

Condițiile din vilă erau improvizate, cu un „studio” de înregistrare amplasat în subsolul locuinței, lucru care a contribuit decisiv la nașterea unui sunet brut, cu greutate specifică mare și complet neșlefuit al albumului. Dar extrem de autentic, frust, ba chiar visceral cum a fost numit nu o dată, cuceritor în ultimă instanță, la antipod față de producțiile infinit mai „curățele/cumințele” care apăreau ca ciupercile după ploaie în epocă!

De altfel, stă mărturie celor povestite mai sus, coperta originală a albumului, concepută de designerul John Van Hamersveld și fotograful Robert Frank, un colaj alb-negru de fotografii care înfățișează personaje de circ și alte figuri stranii, parcă parașutate la punct fix din alte lumi, care prefigurează coperta unui alt album celebru, «Some girls», din 1978. Imaginea centrală provine dintr-o fotografie realizată de Frank într-un salon de tatuaje de pe Route 66, inclusă inițial în cartea sa din 1958, «The Americans» . Această concepție vizuală reflectă perfect atmosfera albumului: haotică, viscerală și profund ancorată în cultura underground a acelor ani nepereche.

Exile On Main St.

(full album)

POEMOTECA

LUCIAN BLAGA

(9. V. 1895–6 .V. 1961)

Poetul, alături de Dorli, fiica sa

Nu-mi presimți?

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi

cum murmură viața-n mine

ca un izvor

năvalnic într-o peșteră răsunătoare?

Nu-mi presimți văpaia când în brațe

îmi tremuri ca un picur

de rouă-îmbrățișat

de raze de lumină?

Nu-mi presimți iubirea când privesc

cu patima-n prăpastia din tine

și-ți zic:

O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu

mai mare !?

De rerum natura

A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa

de-o lăuntrică durere.

Bate-o inimă în lucruri?

Preajma ocupând-o-n pâlcuri

n-au şi ele gânduri, patimi?

Fără ochi se uită-n lume

purtătoarele de tâlcuri,

născătoarele de lacrimi.

„Un om nehotărît ajunge la fiecare pas pe

pragul unei alternative, adică în situaţia de a vedea dacă este, într-adevăr, o

fiinţă liberă. Un om hotărît este lipsit de acest neajuns.”

„Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît

spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare mai organică.

S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”

„Se pare că lumea este astfel întocmită ca

să nu poți găsi fericirea în ea, iar natura omului s-o caute veșnic. 

Acesta-i fondul tragic al existenței.”

Lucian Blaga

„Lucian Blaga – sau fluiditea metaforei.

Țăran școlit, a altoit mașinăriile filozofiei nemțești pe grația vrejurilor

transilvane. Sub raport stilistic, un artizan fără mijloace. Aparenta expunere

„la vedere” a tainelor poetice, o anume «simplitate» care e de fapt capcană, îl

fac mai puțin încifrat decît este. El îl face pe cititor «inteligent» și

cititorul îl «continuă».”

Gheorghe Tomozei

(din „Manuscrisele de la Marea Neagră”)

„Și dacă poezia sa nu cucereşte prin

senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă fãcută din cele mai

înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc.”

Tudor Vianu

Remarcabil poet, filozof, dramaturg,

eseist și traducător, Lucian Blaga este o personalitate de primă mărime a

culturii românești dintotdeauna. 

După studii teologice la Sibiu, urmează

cursuri de filozofie la Universitatea din Viena, unde își obține doctoratul în

1920. 

Ulterior, își desfășoară activitatea ca diplomat în cîteva capitale

europene (Varșovia, Praga, Berna, Viena) și apoi ca profesor de filozofie la

universitatea din Cluj.

Debutează editorial în 1919 cu volumul

„Poemele luminii”, care marchează începutul unei cariere literare influente,

printr-o operă poetică de o mare profunzime metafizică și reflecție filozofică.

Alte volume de poezie importante: „Pietre pentru templul meu” (1921), „Lauda

somnului” (1929), „Nebănuitele trepte” (1943).

Elaborează un vast și original sistem

filozofic, structurat în patru trilogii (a cunoașterii, a culturii, a valorilor

și cosmologică, cea din urmă, neterminată), introducînd concepte precum

„cunoașterea luciferică” sau „stilul cultural”.

Este autorul unor piese de teatru inspirate

din mitologia românească și universală, precum „Zamolxe”, „Meșterul Manole” și

„Avram Iancu”.

A fost ales membru al Academiei Române în

1936, dar după 1948 a fost marginalizat de regimul comunist care i-a cenzurat

și interzis o mare parte a operei. A fost reabilitat postum de Academia Română

și i-au fost republicate lucrările interzise, iar după 1989 întreaga sa creație

i-a fost revalorizată.

Habemus Papam!

Papa Leon al XIV-lea:

Nu vă fie frică! Dumnezeu ne iubeşte, Dumnezeu

 îi iubeşte pe toţi, iar răul nu va învinge. 

Suntem în mîinile lui Dumnezeu!

Fostul cardinal Robert Francis Prevost, originar din Statele Unite, 

a ales numele de Papa Leon al XIV-lea. 

Este cel de-al 267-lea Suveran Pontif din istoria Bisericii Catolice.