În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Mănăstirea Putna era un important centru de cultură, spiritualitate și învățământ în Moldova. Școala Mănăstirii funcționa ca un atelier de copiere, traducere și comentare a textelor religioase și laice, avînd o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii române scrise.
Filă din Pravila bilingvă slavon-românească, ilustrând formatul original – text slavon și românesc
Lucaci (sau Luca), activ în această perioadă, este cunoscut ca profesor și copist în cadrul acestei școli mănăstirești. Însă el nu era doar un simplu copist, ci un intelectual cu pregătire, cunoscător al limbii slavone și al limbii române, ceea ce i-a permis să realizeze o transcriere bilingvă. În 1581, în a 8-a zi a lui iulie, Lucaci a finalizat (la cererea lui Eustatie, episcop de Roman),copierea unei «Pravile» (un cod de legi bisericești care conține reglementări juridice și canonice, o colecție de legi și norme de conduită religioasă și socială, dar și pedepsele pentru diverse abateri, precum avortul, adulterul, sodomia și omorul, precum și reguli referitoare la căsătorie și alte aspecte ale vieții cotidiene), al cărui text este bilingv, slavon (limba oficială a cancelariilor și a bisericii la vremea respectivă) și românesc, ceea ce îl face deosebit de valoros din punct de vedere lingvistic și juridic. Această «Pravilă» este considerată cel mai vechi text juridic românesc datat cu certitudine, ceea ce o plasează la originea tradiției dreptului scris în limba română. Traducerea sau redarea paralelă în română a unui text juridic oficial reflectă un pas semnificativ spre autonomia limbii române în administrație și cultură. Contribuția lui Lucaci este un exemplu timpuriu de bilingvism funcțional în documente oficiale.
Ediția critică din 1971, publicată de Editura Academiei,
oferă pagină cu pagină transcrieri după manuscris
și include 72 de planșe în format fotografiat.
Această lucrare este o mărturie a latinizării treptate a culturii juridice în spațiul românesc și a formării identității culturale naționale. Manuscrisul este păstrat în forma sa originală (la Biblioteca Academiei, din 1952) și este considerat o piesă de patrimoniu documentar inestimabil, el înscriindu-se în tradiția cărturarilor moldoveni care au contribuit la formarea limbajului juridic românesc și la promovarea limbii române în domenii oficiale.
A fost una dintre primele «vedete» feminine - în accepțiunea exactă a cuvîntului - ale teatrul românesc de la începutul secolului al XX-lea, dar care, dincolo de prestaţia sa actoricească remarcabilă, a fost și prima actriță română care a fondat şi condus propria companie de teatru.
Născută în această zi a anului 1889 în Bucureşti, Marioara Voiculescu s-a înscris, la doar 14 ani (cu dispensă, la recomandarea dramaturgului Zaharia Bârsan) la Conservatorul de Artă Dramatică, unde printre alții, a avut-o profesoară pe renumita actriţă Aristizza Romanescu.
Se va căsători, la doar 17 ani cu băiatul unui bancher ploieştean din familia Ionescu-Quintus, avocat, poet, şef de partid politic şi extrem de visător cu care va avea un fiu, pe care-l va diviniza. M-am căsătorit ca să mă vadă părinţii măritată. Mă adora ca pe-o icoană, eram zdrobită şi apăsată de atâta iubire. Pleca de acasă, intra la «Capşa», îmi trimitea o scrisoare de dragoste. Când repetam acasă mă privea ore în şir nemişcat. Şedeam la masă, nu mânca cât trebuia, ca să mă poată privi. Avusese înainte de căsătoria noastră o mare avere moştenită. I-o mâncaseră prietenii politici. Mă adora. Dar nu era în stare să muncească pentru mine. Un om care-şi visa viaţa, nu o realiza, va nota în memoriile sale.
În timpul studiilor la Conservator a făcut figuraţie pe scena Teatrului Naţional, care apoi a angajat-o (în 1901), și a cărei societară a devenit la doar 19 ani. Şi-a făcut debutul oficial în stagiunea din 1903-1904, cu rolul Gina din spectacolul Costa Diva de Haralamb Lecca.
În prima parte a carierei, a jucat mult în piese puse în scenă de Alexandru Davila (cel care i-a atribuit și supranumele de „Mareşala Teatrului Românesc”), ale cărui reforme aduse în stilul reprezentaţional şi în linia interpretativă le admira, considerîndu-le actul de naştere al teatrului românesc modern. Actriţa nota în jurnalul său: Tot ce se făcuse până atunci era perimat. Acum începea adevăratul teatru modern.
În «Compania Davila», actorii cei mai renumiţi - Tony şi Lucia Sturza Bulandra, Maria Giurgea, Marioara Voiculescu, Ana Luca, Romald Bulfinski, Ion Manolescu, Gheorghe Storin - practicau ceea ce s-a numit în epocă stilul de interpretare à la Davila, în care tonului clasic specific, somptuozităţii verbale, i se substituia rostirea simplă, naturală.
După disoluţia trupei Davila, artista şi-a fondat propria companie (care și-a început activitatea la 13 septembrie 1912), și care avea să evolueze pe aceeaşi linie repertorială şi interpretativă, la Sala Modern din București, sub direcţia de scenă a lui Haralamb Lecca.
A urmat o carieră fulminantă care s-a încheiat cu roluri în piese de Ibsen, Hugo sau Cocteau. Marioara Voiculescu a fost, Ofelia şi Julietta, a fost Contesa Eboli, a fost Lulu Peer Gynt (în travesti), Nora (Ibsen), Doamna Alving (Wedekind), a fost Salomeea lui Wilde, a fost Sapho, Penthesileea, Lucreţia Borgia şi Margueritte Gauthier, a fost Oana din Apus de soare, Getta din „Fantana Blanduziei”, Anca din Năpasta, Tofana din Patima rosie. Ş.a.m.d.
După instaurarea regimului comunist, a refuzat să joace în spectacole teziste și propagandistice, drept pentru care a trăit ultima parte a vieţii dintr-o modestă pensie, încetînd din viață în 1976, la 87 de ani.
Marioara Voiculescu a fost o profesoară de o mare sensibilitate, care i-a învăţat pe studenţii ei (printre care regretatele actrițe Olga Tudorache şi Carmen Stănescu au ocupat un loc privilegiat), ceea ce ea deprinsese de la Paul Gusty, mentorul ei: cum se face un gest, cum se face un pas, cum se armonizează un gest cu un cuvînt, un cuvînt cu un pas, o atitudine cu o privire. Ea a intuit că Liviu Ciulei va face carieră în teatru şi l-a acceptat ca student. După cîțiva ani, la o aniversare, îi scria viitorului regizor: Te-am îndrăgit şi te-am adoptat fără să ştiu ce drum vei apuca în viaţă şi care-ţi va fi destinul. Eram convinsă că vei deveni om în orice carieră vei munci. Dacă azi ai reuşit în carieră, ai adus un suflet de o mare puritate, o cinste morală puternică şi ajutată de o solidă intelectualitate.
A fost o deschizătoare de drumuri noi în teatrul românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, a avut o revelație vizavi de arta dramatică: Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii, cum avea să noteze mai tîrziu în jurnalul său.
Alături de Ion Manolescu
Partenerul său de scenă, actorul Ion Manolescu, nota în volumul său memorialistic: Marioara Voiculescu, în afară de marele ei talent, a avut în conducerea trupei mult tact şi un spirit de admirabilă colegialitate. N-au fost intrigi, n-au fost rivalităţi meschine. Am muncit cu toţii cot la cot şi ne-am bucurat împreună. Cine-i subvenţiona compania? Publicul care umplea sălile.
Cei doi membri supraviețuitori ai celebrului grup britanic The Beatles – Paul McCartney & Ringo Starr – au anunțat demararea turneului «Peace & Love» din 2025, în onoarea celorlalți doi regretați muzicieni ai cvartetului, John Lennon (1940–1980) și George Harrison (1943–2001).
Anunțul oficial al lui McCartney și Starr a provocat, cum era și firesc, manifestări de simpatie, valuri de entuziasm dar și de nostalgie, răscolind amintiri și îndemnînd la reflecție în lumea muzicii, în general și în rîndurile admiratorilor grupului, în special, turneul „Peace & Love Tour” dorindu-se a fi, mai presus de orice, un omagiu planetar adus regretaților lor colegi de cvartet. Mai mult decît o simplă serie de concerte, acest turneu, care va trece prin 18 țări de pe 5 continente, promite să fie și o celebrare sinceră a prieteniei, moștenirii muzicale și mesajului etern de iubire pe care cei patru Beatles l-au transmis lumii... Fiecare dintre concerte va însemna o experiență unică, combinînd în spectacole live, proiecții multimedia, filmări de arhivă și imagini recent remasterizate cu Lennon și Harrison. Conform zvonisticii, se pare că turneul va include și apariții ale unora dintre cei mai respectați muzicieni ai momentului. Deși, oficial, numele lor încă nu au fost confirmate, circulă, deja, informații pe surse, conform cărora lui Paul și Ringo li se vor alătura artiști precum Eric Clapton, Dhani Harrison, Sean Lennon, Norah Jones, Bono (U2), Elton John și David Grohl (ex- Nirvana, Foo Fighters), ei înșiși admiratori și colaboratori constanți ai The Beatles.
Acest turneu nu este doar despre trecut – el este despre prezent, despre dragoste și despre a nu uita niciodată ceea ce au însemnat John și George. Credem în continuare în acest mesaj, așa cum credem încă în pace, a spus McCartney iar Ringo, optimist cum îi e felul, a adăugat: O spun în fiecare zi – Pace și Iubire. Asta înseamnă acest turneu. Este pentru ei, dar este și pentru toți cei care au crezut în noi, care au crescut alături de noi. Vrem să celebrăm viața, muzica și, prin ea, alinarea sufletească.
Aceia care folosesc legile naturii ca suport pentru lucrările lor colaborează, de
fapt, cu Creatorul.
Antoni Gaudí
Așa a fost supranumit deseori ANTONI PLACID GAUDÍ I CORNET (născut la 25 iunie 1852), celebru arhitect catalan, cunoscut în întreaga lume pentru stilul său de-o originalitate șocantă, nepereche, dusă pînă la fanatism, așa cum spunea istoricul Nikolaus Pevsner, bazat pe forme organice, naturale combinate cu elemente neo-gotice, de Art Nouveau și anumite liniaturi și coloristici marocane, pus cum nu se poate mai bine în evidență de capodopera sa (încă neterminată), Bazilica și Templul Expiatoriu «Sagrada Família» din Barcelona, un ansamblu dedicat «Sfintei Familii». Ridicarea impresionantei construcții a fost începută în 1882 de arhitectul Francisco de Paula del Villar, cu bani obținuți din fonduri publice, dar care după un an a demisionat. Gaudi a preluat proiectul în 1883, continuînd să lucreze la el pînă la moartea sa, survenită în 1926, în urma unui stupid accident, în care a fost lovit de un tramvai. Acest complex monumental este încă în lucru, finalizarea sa fiind preconizată să se petreacă în anul 2026, cînd se vor împlini 100 de ani de la moartea arhitectului.
Sagrada Família (detaliu)
Tînăr cu o sănătate șubredă, introvertit, un singuratic îndrăgostit pînă peste cap de natură și un rafinat observator al acesteia, a avut o existență extrem de austeră, plină de privațiuni, în ultimii săi ani renunțînd complet la o viață socială activă.
A trăit într-o cameră mică a atelierului său de la «Sagrada Família» (în a cărei criptă este înmormîntat), mîncînd pe apucate (deseori hrănindu-se doar cu pîine și lapte) și purtînd haine ponosite, uzate de o prea îndelungată folosire.
Gaudí a avut o perioadă în care a adoptat o dietă vegetariană, influențat fiind de filozofia naturistă a vremii, crezînd în ideea purificării trupului și sufletului prin alimentație și post. A fost un credincios fervent, aproape un mistic, religia catolică fiind vitală pentru el, mai ales în ultima parte a vieții, în care ajunsese să spună că arhitectura pe care o practică e o formă de rugăciune (în zilele noastre el se află în plin proces de beatificare, inițiat la Vatican). Gaudí nu era adeptul planurilor arhitecturale rigide. El prefera să modeleze clădirile aproape în mod fractal, direct din ipsos și lut, pe măsură ce erau ridicate, ajustîndu-le din mers. Multe dintre ideile și planurile sale nu au fost niciodată schițate pe hîrtie, ceea ce face ca finalizarea operelor sale neterminate să fie extrem de dificilă. De exemplu, a folosit tehnici proprii pentru a determina formele ideale ale arcurilor și bolților, din acest punct de vedere el fiind un pionier în ingineria structurală.
Casa Milà
În cripta de la «Colònia Güell», a folosit un sistem de oglinzi și fire pentru a proiecta în mod natural formele structurale. Deși inițial a fost ignorat sau chiar ridiculizat, mulți specialiști contemporani l-au considerat un excentric, stilul său fiind văzut ca un moft baroc, încărcat fără rost. Abia în secolul al XX-lea arta sa a fost pe deplin înțeleasă și el recunoscut drept un geniu al arhitecturii.
Casa Batllo
Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), un industriaș bogat care, după ce a văzut cîteva lucrări ale sale, a rămas fascinat de talentul tînarului artist, avea să devină protectorul său. Între cei doi s-a închegat o prietenie puternică, ce avea să dureze pînă la moartea bogătașului. De altfel, Bacigalupi a fost acela care i-a oferit susținerea financiară necesară realizării unora dintre cele mai importante opere ale sale precum Palatul Güell (1889), clădire care va fi înscrisă mai tîrziu în patrimoniul mondial al UNESCO, împreună cu alte opere ale sale, precum Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).
În anul 2010, Papa Benedict al XVI-lea a sfințit «Sagrada Família», moment cu o deosebită încărcătură emoțională, cînd Snactitatea Sa a subliniat faptul că geniul lui Antoni Gaudí a transformat această biserică într-o laudă din piatră adusă lui Dumnezeu.
În 25 iunie 1910, a avut loc la Opera din Paris (Opéra de Paris) premiera baletului Pasărea de foc (în rusă, Жар-птица”/ „Jar–Ptița, iar în franceză LʼOiseau de feu), o lucrare aparținînd compozitorului rus Igor Stravinski (1882–1971). A interpretat ATUNCI ansamblul Baletele Ruse condus de Serghei Diaghilev (Serge Diaghilev), în coregrafia și scenariul (inspirat din basme și legende rusești tradiționale) lui Michel Fokine. Decorurile și costumele au fost realizate de Alexandre Benois. Pasărea de foc a fost prima colaborare importantă dintre Stravinski și Diaghilev, marcînd începutul unei importante cariere internaționale pentru compozitor. Baletul combină elemente din folclorul rusesc, în special povestea Prințului Ivan, a Păsării de foc și a maleficului țar Kascei.
Premiera s-a bucurat de un succes fulminant, primind aprecieri unanime pentru inovația muzicală și bogăția ritmică. Muzica acestui balet a pus bazele stilului modern al creației lui Stravinski, influențînd lucrările sale ulterioare, Petrușka și Ritualul Primăverii (Le Sacré du Printemps). Lucrarea este valoroasă nu numai pentru orchestrația strălucitoare, ci și pentru modul în care Stravinski a folosit motive muzicale recurente pentru personaje și situații (o tehnică apropiată de „leitmotivul” wagnerian), fiind considerată o punte între romantismul tîrziu și modernismul secolului XX.
N.B. Creația lui Igor Stravinski a avut o influență majoră asupra producțiilor a numeroși muzicieni prog-rock, în special datorită ritmicii sale complexe, orchestrațiilor inedite și inovațiilor armonice. Deși puține formații au folosit direct compoziții ale lui Stravinski, influența sa este evidentă în multe dintre creațiile unor grupuri celebre.
Emerson, Lake & Palmer (EL&P) au interpretat nu o singură dată, în prestațiile lor live, pasaje din The Rite of Spring / Ritualul primăverii, regretatul pianist Keith Emerson fiind un mare admirator al lui Stravinski, încorporînd, adesea, idei din muzica acestuia în solo-urile sale la claviaturi. ELP a realizat adaptări similare și după alți compozitori clasici, precum Bach sau Modest Mussorgski (ca în albumul din 1971, Pictures at an Exhibition / Tablouri dintr-o expoziție).
Muzica de început a formației King Crimson, în special cea de pe albumul Larksʼ Tongues in Aspic (1973) și ulterior, în compozițiile solistice ale lui Robert Fripp, prezintă o ritmică neregulată și o estetică avangrdistă, care amintește de sonoritățile lui Stravinski. KC nu a prelucrat lucrări de-ale lui Stravinski, dar influența compozițională (mai ales din „Rite of Spring”) este evidentă.
Larksʼ Tongues in Aspic
(1973)
Muzicianul american Frank Zappa a mărturisit în repetate rînduri că Stravinski (alături de Edgar Varèse și Maurice Ravel) a fost una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru muzica sa, el inserînd deseori pasaje în mod nemijlocit din The Rite of Spring în unele dintre prestațiile sale live dar și în piese de studio. Stilul său compozițional (cu schimbări bruște de tempo, poliritmie, pasaje ludice) reflectă clar moștenirea lui Stravinski.
Frank Zappa
Celebrul grup britanic Yes, în special în perioada albumelor Close to the Edge (1972) și Relayer (1974), a adoptat structuri simfonice complexe și elemente ritmice aparent neobișnuite pentru genul muzical abordat, care pot fi considerate fără putință de tăgadă venite, unele direct, altele indirect, din muzica lui Stravinski.
Yes
Membrii grupului Gentle Giant, deși nu au folosit muzica lui Stravinski în mod explicit, abordarea lor contrapunctică și interesul pentru poliritmie și armonii neconvenționale poate fi pus pe seama modernismului muzical al secolului XX, al cărui reprezentatnt de frunte este Stravinski.
Gentle Giant
Și alte grupuri nu mai puțin valoroase, precum Van der Graaf Generator, Univers Zero (https://www.youtube.com/watch?v=O8ShESowkUE&list=PLx-v6CN-qPYczb_iCQnpXYdAhWCpBKMQS)sauHenry Cow (cu un rock de avangardă din zona RIO – Rock In Opposition, https://www.youtube.com/watch?v=KZXgGDXutgM&list=PLs9zwqXsceUhZN0km9nBzAutrR2kfoUBB) au fost, de asemenea, influențate de muzica de avangardă și de compozitori moderni precum Stravinski. La fel și grupul The Nice (cel în care a evoluat Keith Emerson înainte de EL&P) a interpretat rock simfonic într-un stil avangardist, însă influențele din muzica lor venind mai cu seamă din teritoriile muzicale ale lui Bach și Ceaikovski.
Ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-flagelarea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte.
În această zi a anului 1903 se năștea GEORGE ORWELL (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair), important scriitor britanic (romancier, eseist, nuvelist, critic literar și jurnalist), comentator la radio BBC, editorialist și reporter, cunoscut pentru opera sa profund angajată politic și social. S-a născut și a crescut într-o familie britanică aparținînd clasei mijlocii, ducînd o viață modestă, trăind printre săraci în Paris și Londra, fapt ce avea să constituie sursa principală de inspirație pentru volumul de reportaje cu caracter autobiografic Down and Out in Paris and London (Fără un sfanț prin Paris și Londra, debutul său editorial din 1933, tradus și sub titlurile Fluierînd a pagubă prin Paris și Londra sau Vagabond prin Paris și Londra). A activat și ca ofițer al poliției imperiale în Birmania, o experiență care i-a influențat viziunea anticolonialistă și a luptat în Războiul Civil din Spania, în cadrul unei grupări de stînga, dar a fost profund dezamăgit de rivalitățile ideologice interne și de autoritarismul sovietic.
Opere importante:
– Omagiu Cataloniei (Homage to Catalonia, 1938), o relatare personală vizavi de experiențele trăite în războiul civil din Spania.
–Ferma animalelor (Animal Farm, 1945), o alegorie politico-satirică a Revoluției Ruse și a derivelor regimului stalinist.
– 1984 (Nineteen Eighty-Four, 1949), un roman distopic care imaginează un stat totalitar în care libertatea individuală este complet suprimată. A folosit sintagme precum „big brother”, „gîndire dublă” sau „Ministerul Adevărului”, printre altele, care rapid au devenit simboluri ale spațiului concentraționar și manipulării. „1984” este frecvent amintit în dezbaterile critice vizavi de propaganda politică și libertatea de exprimare.
În eseurile și articolele sale politice și culturale a abordat teme variate: despre limba engleză, despre manipularea prin limbaj (Politics and the English Language / Politica și limba engleză) dar și despre pericolele ideologiilor extreme.
Bolnav de tuberculoză, a încetat din viață în 1950. Postum i-a fost publicat și jurnalul intim și care, recent, a fost tradus și în limba română, așa cum, de altfel, majoritatea operelor sale au cunoscut versiuni românești, care au fost tipărite, în mare parte, de către editura Polirom.
„În acea zi, n-am știut dacă timpul s-a oprit cu adevărat
sau doar s-a transformat, aproape două ore, într-o clipă de eternitate.”
François-René Cristiani
În 6 ianuarie 1969, celebrii cîntăreți francezi Georges Brassens, Léo Ferré și Jacques Brel(în foto, de la dreapta la stînga) s-au întîlnit pentru prima și ultima oară în jurul aceleiași mese, la invitația ziaristului François-René Cristiani (de la revista Rock & Folk) care a fost și moderatorul reuniunii.
Momentul a fost imortalizat de fotograful Jean-Pierre Leloir.
„Am avut mereu sentimentul că realitatea este o aparență fragilă, o fațadă străvezie înspatele căreia se ascund forțe obscure, enigmatice, uneori malefice. Și că, în anumite clipe, în anumite locuri, cortina se ridică și ni se arată ceea ce nu putem suporta: adevărul. Dar acel adevăr nu este o lumină revelatoare, ci un hău, un gol care ne orbește. Nu este ceea ce speram să găsim — o ordine, o rațiune — ci tocmai opusul: absența sensului, absurdul. Și poate că Dumnezeu tace nu din cruzime, ci pentru că a plecat de mult.” (Abaddón, exterminatorul)
Prozatorul și eseistul Ernesto Sábato (născut în această zi a anului 1911), aparţine, alături de Jorge Luis Borges, Julio Cortázar şi Adolfo Bioy Casares, unei strălucite pleiade de scriitori agentinieni ai secolului XX. Este cunoscut îndeobște pentru romanele Tunelul (1948), Despre eroi și morminte (1961) și Abaddón, exterminatorul (1975), o trilogie care îi va deschide larg porţile celebrității, care ulterior îi va fi confirmată printr-o serie de prestigioase premii şi distincţii: premiul Médicis în 1977, titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare (1979) şi cel de Comandor al Artelor şi Literelor din Franţa (în 1983) sau Premiul Cervantes (1984). Cînd m-am apucat să scriu cel de-al treilea roman, care în final avea să devină «Abaddón exterminatorul», intenţia mea era să construiesc un roman despre roman, un fel de roman la puterea a doua. Voiam să scriu ceva care să fie în acelaşi timp ficţiune, dar şi o dezbatere asupra ficţiunii, un fel de anchetă asupra formei înseşi a genului, asupra posibilităţilor, a limitelor, a secretului izvoarelor sale în adâncul sufletului omenesc.
A scris și eseuri cu caracter social, politic, filozofic şi literar: Oameni şi angrenaje (1952), Eterodoxie ( 1953), Scriitorul şi fantasmele sale (1963), Apolgii şi respingeri (1979) etc.
Alături de J. L. Borges (foto: www.infobae.com)
Înainte de a deveni scriitor, Sábato a studiat fizica și a obținut un doctorat în științe fizico-matematice la Universitatea din La Plata. Avea să lucreze în anii ʼ30 chiar și în Laboratorul Curie din Paris unde a luat cunoștință cu cercetările de vîrf din domeniul fizicii nucleare.
În tinerețe, Sábato a fost membru al Partidului Comunist Argentinian. A fost trimis în URSS (în 1934) la o școală comunistă, dar a fugit în Franța din pricina îndoielilor sale față de autoritarismul stalinist, înțelegînd și afirmînd ulterior că „materialismul dialectic este o contradicție în termeni”. Această experiență l-a marcat profund și a contribuit la orientarea sa ulterioară spre un umanism existențial și o acerbă critică a totalitarismului.
Sábato s-a retras complet din cercetarea științifică invocînd motive etice și filosofice, mai tîrziu mărturisind că simte cum știința devine din ce în ce mai dezumanizantă iar tehnocrația reprezintă o amenințare pentru spiritul uman. Această decizie este reflectată și în opera sa literară, unde adesea el explorează alienarea, vina și criza identității moderne.
Sábato a fost și un pictor dedicat, influențat de suprarealism și expresionism. În ultimii ani de viață, a pictat intens, considerînd această artă ca pe o formă de exprimare complementară scrisului.
(foto: www.lanacion.com.ar)
După căderea dictaturii militare din Argentina, Sábato a fost numit președinte al Comisiei Naționale privind Disparițiile de Persoane (CONADEP), care a investigat crimele regimului. Raportul rezultat, Nunca Más / Mai mult, a avut un impact social imens, reprezentînd un moment crucial în istoria drepturilor omului din Argentina.
Sábato a încetat din viață în 2011, aproape centenar (a murit cu doar trei luni înainte de a împlini 100 de ani). În ultima parte a vieții, suferind de o cataractă severă, nu mai putea citi sau scrie, dar a continuat să picteze, afirmînd cu serenitate că lumina interioară este mult mai importantă decît cea exterioară.
Împreună cu Mario Vargas Llosa (foto: Wikipedia)
În limba română i-au fost traduse încă din anii ‘70 romanele (și mai recent, într- serie de autor a editurii Humanitas) și cea mai parte a eseisticii sale. „Dacă are chef să citească, cititorul va putea afla din acest volum ce am crezut despre problemele pe care le înfruntă omul în teribila criză a civilizaţiei noastre: robotizarea speciei umane, cataclismul care se apropie; modalitatea şi cauza ficţiunilor sub care cred că se ascund marile enigme ale existenţei. Pricinile pentru care am părăsit ştiinţele matematico-fizice ca să mă consacru în exclusivitate literaturii şi artei, pasiunile mele secrete încă din adolescenţă; şi, în fine, tot ceea ce se referă la viaţă şi la moarte, o mare taină pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie să o înfruntăm. Desigur că am scris ca să fiu citit, ca orice autor, dar nu mă supăr dacă cititorul va lăsa oricînd cartea din mână. (...) Am opzeci şi cinci de ani şi am adunat ceva înţelepciune”, scrie Sabato în volumul de eseuri apărut la editura RAO în anul 2006 .
(Foto: Denise Truscello/Getty Images pentru «Keep Memory Alive»)
Herbie Hancock și Quincy Jones (1933-2024) la cea de-a 17-a ediție (anuală) «Keep Memory Alive», Power of Love Gala pentru Centrul «Lou Ruvo pentru Sănătatea Creierului» din Cleveland, la cea de-a 80-a aniversare a lui Quincy Jones (și a lui Sir Michael Caine), în 13 aprilie 2013, la Las Vegas.
Herbie Hancock a colaborat cu Jones de nenumărate ori de-a lungul timpului, un exemplu fiind prestația sa la pian electric în hit-ul lui George Benson din 1980, Give Me The Night, pe care Jones l-a produs.
Potrivit spuselor lui Neil Young, pentru el, scoțianul Bert Jansch
(1943–2011, co-fondator în 1964, alături de John Renbourn, al grupului folk-rock «Pentangle», care îi mai cuprindea în afara celor doi chitariști, pe vocalista Jacqui McShee, contrabasistul Danny Thompson și percuționistul Terry Cox, componență în care au activat pînă în 1972),
a fost un fel Jimi Hendrix al chitarei acustice:
A fost unul dintre cei mai mari chitariști acustici care au trăit vreodată, probabil ca Jimi Hendrix la chitară electrică. Tot ce cînta era perfect, notele mergeau ici și colo, totul era ușor și frumos, ca și cum ai putea să te îndepărtezi ascultînd. Dar cuvintele lui erau dintr-o altă lume, a deschis uși pentru ca toată lumea să cînte despre aceste lucruri.
