Creme , văpsele, farduri (X)

Ce facem cu darurile. „Talentul este duhul unui neam care se adună în nişte indivizi. Dacă ei nu duc la capăt ceea ce au primit, dacă nu dau înapoi neamului opere valoroase, atunci înseamnă că nu au fost demni de această frumoasă şi aleasă povară pe care au primit-o de la Dumnezeu.” (Arhimandrit Justin Pîrvu)

Una dintre ultimile fotografii ale lui
Florian Ouatu, la o întîlnire de taină
la teatrul „Equinox”.
 În spatele său, aidoma unui înger păzitor,
veghează regizorul Mihai Vasile.  
(Foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)

Patru ani fără Florian. Cînd l-am întîlnit ultima oară pe Florian Ouatu  – amîndoi eram pe biciclete – am poposit la o terasă, undeva în geana unui parc din centrul oraşului. Era o zi însorită și blîndă într-un miez de mai, care prevestea sosirea verii... Nu ne mai văzusem de la concertul umanitar pe care-l organizasem în iarnă, în care el urcase pe scenă, fără să știe că va fi pentru ultima dată alături de Cezar, fiul său cel mare, amîndoi dînd la iveală, o dată în plus, întreaga măsură a talentului lor. Era tare bucuros de cum le „ieşise” cîntarea. L-am întrebat de cînd nu-l mai acompaniase pe Cezar. S-a gîndit puțin și după cîteva clipe a zîmbit şugubăţ, vădit încurcat:  „Bătrîne, habar n-am... Da’ important e altceva... E exclusiv meritul tău că ne-ai invitat şi pe noi doi la acest concert, că ne-ai capacitat – mai ales pe mine – şi că totul a ieşit țais. Mamă, ce emoţii am avut... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat de care-s tare mîndru...”  De altfel, ori de cîte ori ne întîlneam, îmi vorbea înflăcărat despre cariera muzicală a lui Cezar. Am tăinit atunci despre cîte-n lună şi-n stele. Îl plăcea pe fi-miu şi-l aprecia mult. Participase la toate recitalurile lui din ultima vreme şi, de fiecare dată, îşi exprimase dorinţa să cînte cu el. „Trebuie neapărat să gîndim un recital... Am o idee, da’ mă las pe mîna lui, că știe el mai bine ce și cum... Îmi place enorm ce face el cu vioara, e bun şi trebuie neapărat să lucrăm împreună... Da’ nici noi, seniorii, nu ne lăsăm... Cum-necum, mergem mai departe...”  Era un optimist sadea, în ciuda mizeriilor vieții de zi cu zi care îi întristau inima, un mare generos cu inimă de copil și-un boem autentic,  poate ultimul din urbea noastră.

Mă întîlneam rar cu Florian de care mă lega o amiciţie sinceră, de el apropiindu-mă, poate, felul meu de-a fi. Cert e că ne simţeam bine alături și atunci ne povesteam ce mai făcusem estimp, ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, împlinirile şi dezamăgirile, cu o oarece febrilitate, cauzată, poate,  de temerea că iar va trece vreme pînă cînd ne vom revedea... Nu ne telefonam, nu ne trimiteam mailuri, nu ne provocam întîlnirile. Singur, doar Bunul Dumnezeu era Acela care, atunci cînd credea de cuviinţă, ne aducea faţă către faţă... 

Vorbe de clacă. Pentru că aminteam săptămîna trecută despre puțintimea mintală a multora dintre dragii noștri parlamentari, deci implicit a culturii lor generale, mi-am aruncat ochii pe cv-urile unora dintre ei. N-am rezistat decît la vreo 50 dintre acestea și am înțeles că vorba „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, e perfect valabilă și în ceea ce privește augustele lor persoane. Așadar, cît de sus ar trebui ridicată ștacheta pretențiilor noastre vizavi de subțirimea intelectuală a unor inși precum  „electrician şi şef tură”,  „mecanic-conducător auto”, „horticultor”, „mecanic de locomotivă”, „tîmplar”, „merceolog”, „mecanic agricol”, „operator chimist”, „lăcătuş mecanic”, „lucrător comercial”, „gestionar”, „magazioner” (corect magaziner), „muncitor necalificat /calificat”, „şef sector electromecanic subteran”, „milițian” (!), „strungar”, „cioban”, „cofetar- patiser”, „grataragiu”, „artist” (grupare amplă care cuprinde toate artele, fără osebire, cap de listă fiind „muzician manelist”)  etc.  Să fiu bine înțeles, n-am absolut nimic împotriva acestor îndeletniciri, onorabile, de altfel, dar de aici pînă ca posesorii lor să stea cocoțați mult prea sus și fără nici o noimă în comodele fotolii de deputat sau senator în parlamentul țării (chiar dacă mai bleagă, precum Românica), e cale lungă. Chiar dacă unii dintre aceștia și-au încheiat studiile în timpul mandatelor, efectele școlirii ipochimenilor la categoria „fără speranțe” sînt lesne sesizabile în culisele haosului pretutindenar în care de ani buni se zbate Românica. Astea fiind zise, de ce să ne mai surprindă limba română șchioapă, dacă nu chiar oloagă, gîngavă și peltică,  folosită ca o unealtă defectă întru slobozirea incontinentă a miriadelor de „gînduri” plecate cu viteza luminii stinse din niște creiere extrem de suple la conținut? Unele dintre perlele lor au intrat în folclor. Multe își așteaptă consacrarea. Depinde numai de cine le nemurește. Să vedem, în final, cîteva „monstre” (sic!) vorba unei cunoscute vedete: „Dețin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-viran.” (Cristian Popescu „Piedone”), „În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme” (Marean Vanghelie),  „Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulți parteneri de afaceri. Oameni serioși, din lumea interlopă” (George Becali) , „Destinul meu a fost marcat de soartă” (Dan Iosif), „Tot ceea ce se scoală deasupra nivelului mării poate fi considerat cu certitudine genial” (Elena Udrea), „Ne jucăm de-a oul și găina? Ehe, întîi s-a născut Columb și abia după aceea oul” (Ioan Gavra), „Decesul i se poate întîmpla oricui” (Adrian Năstase), „Eu am fost de cînd mă știu” (Antonie Iorgovan), „Dacă a furat, să meargă și Răsdaq la pușcărie” (Irina Loghin), „Mi-am făcut parastasul acum, întrucît copii mei, mai mult ca sigur, or să uite să mi-l facă” (Silviu Prigoană), „Un bărbat adevărat știe să respecte o femeie și să se poarte cu o căzătură” (Dumitru Dragomir), „Decît să sug p... la mai mulți licurici mici, mai bine o sug la un licurici mai mare” (Traian Băsescu), „Ouălele lui Adrian Năstase sunt de găină” (Ion Iliescu), „Credeți-mă că nici măcar n-am știut că am fost maior de Securitate acoperit” (Șerban Mihăilescu alias Michi Șpagă), „Nu am făcut afirmații generale, ci dimpotrivă, am făcut afirmații de sens opus” (Emil Constantinescu). Se poate constata că mulți din categoria celor cu „pretenții”, nu stau nici ei mai bine. Voi încheia cu o celebră zicere a lui Corneliu Vadim Tudor,  pentru că, nu-i așa,  finis coronat opus: „Lăsați securiștii să vină la mine!”.  

 © Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „Altphel” nr. 444, 13-19 iunie 2014, p. 15,  http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-ii-vorbe-de-claca/)