Remember Nicolae Steinhardt*

„M-am hrănit de lumea asta…” (IV)

Aşadar, după intrarea oficială în cinul monahal (şi cu binecuvîntarea arhiepiscopului Clujului, Î.P.S. Teofil Herineanu), primeşte drept „canon” din partea prietenului şi ocrotitorului său de suflet, fostul stareţ al mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia, P.S. Justinian Chira Maramureşanul, devenit episcop-vicar al Clujului, continuarea cu stăruinţă sporită a activităţii scriitoriceşti. Aceasta însă se va desfăşura pe două direcţii distincte: ca scriitor „laic” va semna N. Steinhardt iar textele de sorginte religioasă şi teologică (predici, meditaţii) vor purta numele său monahal, Nicolae Delarohia. Astfel că ultimul deceniu al vieţii sale (1980-1989) va fi dominat de această dualitate, el fiind unul extrem de benefic pentru scriitorul-monah, timpul vieţii sale împărţindu-se şi fizic în două jumătăţi cvasi-egale: Rohia şi Bucureşti, Îi vor apărea succesiv volumele Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (eseu monografic, 1982), Critică la persoana întîi (cronici şi eseuri, 1983), Escale în timp şi spatiu sau Dincoace şi dincolo de texte (însemnări de călătorie şi eseuri despre capodopere ale literaturii româneşti şi universale, 1987), Prin alţii spre sine .Eseuri noi si vechi (1988). Acesta din urmă (conţinînd şi texte apărute în „Revista Fundaţiilor Regale”, va apărea însă fǎrǎ multe dintre studiile vechi, eliminate de cenzură) avea sǎ fie ultimul sǎu volum antum. Publică frecvent în revistele studenţeşti Echinox, Dialog ori Opinia studenţească dar şi în majoritatea revistelor culturale ale vremii. Participă la diferite festivaluri şi colocvii din ţarǎ unde ţine prelegeri sau prezintă comunicări. Dacă la începutul deceniului opt ajunsese la Paris reușind sǎ-și vadǎ vechii prieteni și colegi (Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ori Eugen Ionescu) dupǎ 1985 nu va mai cǎlǎtori decît în ţarǎ, supravegherea Securitǎţii devenind extrem de severǎ ca urmare a menţinerii legǎturilor sale cu „dușmanii vînduţi strǎinǎtǎţii” de la care primea și cǎrora le trimitea cǎrţi și scrisori. În urma unei percheziţii în chilia sa de la Rohia, i se confiscǎ toate cǎrţile cu dedicaţii de la „transfugi” și alte documete „ostile regimului”, fǎcîndu-se și mari presiuni pentru eliminarea sa din cinul monahal pentru „activitate politicǎ dușmǎnoasǎ”. Episcopul Chira Maramureșanul își salveazǎ abil protejatul. Își continuǎ cu febrilitate activitatea literarǎ, în ciuda deteriorǎrii irevesibile și galopante a stǎrii sǎnǎtǎţii sale. În martie 1989 își definitiveazǎ manuscrisul ultimei sale cǎrţi, Monologul polifonic, o culegere de cronici și eseuri cu subiecte contemporane scrise între 1983 și 1989 (majoritatea scoase de cenzurǎ din volumele anterioare). Din nefericire, volumul va apǎrea postum, în 1991 (la editura clujeanǎ „Dacia”), într-o ediţie îngrijitǎ de unul dintre prietenii sǎi apropiaţi, Virgil Bulat, pentru cǎ, „La 30 martie 1989 se stingea din viaţǎ – într-un spital din Baia Mare, în urma unui atac de cord – monahul Nicolae Delarohia.Înmormîntarea a avut loc în ziua de 2 aprilie la Mǎnǎstirea Rohia, fiind așezat spre veșnica odihnǎ în cimitirul Mǎnǎstirii.” așa cum nota în jurnalul sǎu P. S. Justinian Chira Maramureșanul, episcop-vicar al Clujului, protector și prieten al scriitorului-monah.

Tot în 1991, aceeași editurǎ va tipǎri sub îngrijirea unui alt bun prieten al sǎu, Virgil Ciomoș, cartea sa de cǎpǎtîi, Jurnalul fericirii, un autentic testament literar (cum însuși Steinhardt îl subintitulase), a cǎrei elaborare a durat peste 12 ani, fiind scrisǎ în cîteva variante succesive. Este, pe de o parte, una dintre cele mai tulburǎtoare și mai lucide mǎrturii venite dinlǎuntrul universului concentraţionar românesc, unul dintre cele mai feroce sisteme de exterminare ce-au fost imaginate vreodatǎ iar pe de alta, despre singura modalitate de salvare din acesta, soluţia vieţuirii creștine în fapt (Virgil Bulat). Dar, în același timp, este și cartea unui miracol. Acela al convertirii lui Steihardt la creștinism, înţeles de el printr-o dublǎ îndrǎgostire: de biserica creștinǎ și de neamul românesc.

În fond, Jurnalul fericirii nu este altceva decît cartea unui om care cu o abnormǎ sinceritate recunoaște cǎ, dacǎ n-ar fi fost creștin, viaţa sa n-ar fi fost decît „un spaţiu proustian descompus de timp” sau mai pe șleau spus, o „viaţǎ irositǎ și fǎcutǎ albie de porci”.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii:Părintele Nicolae Delarohia; Nicolae Steinhardt alături de Ioan Pintea (autorul și cel care a îngrijit volumul Primejdia mǎrturisirii.Convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993)
********************************************************************************

Despre bunătatea sufletească

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii.Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţa socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul ! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berediaev1 spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subinţeles egoistă ,vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală .Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului,de la Gutenberg şi pînă astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă sîntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştiinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu savîrşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii." (Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 39-40)