O scrisoare a coanei Parascheva, florăreasa de la care cumpăra numai suave crizanteme galbene* 

O cunoscuse pe bătrîna florăreasă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. De la ea lua întotdeauna cele mai suave crizanteme galbene care pot exista pe pămînt. Numai crizanteme galbene. Iar în fiecare an, chiar de ziua ei onomastică, îi trimitea printr-un comisionar un buchet uriaş de crizanteme galbene. De câte ori i se întîmpla să aibă ceva mai mult timp, făcea un drum în piaţă, nu neapărat pentru a cumpăra flori, ci mai cu seamă pentru a sta la taifas cu ea. 

Îl încînta cu adevărat acest lucru, simţind că şi pe ea o bucură prezenţa lui. Îi plăcea s-o asculte povestind câte-n lună şi stele. Aşa şi ajunsese să-i ştie viaţa pe de rost… 

 Se alesese praful de femeia frumoasă care fusese odinioară. Se mai păstraseră, abia vizibile, câteva trăsături fine ale feţei – sfîşiate şi acelea de crevasele adînci ale puzderiei de riduri ce-i brăzdau tenul oacheş în toate direcţiile, aidoma unei hărţi complicate - şi ochii enigmatici, umbriţi de gene lungi, cu priviri triste ale căror lumini de altădată încă nu se stinseseră pe deplin. Rămăsese zveltă, doar uşor adusă de spate, de parcă ar fi purtat pe umeri toată povara lungilor ani de viaţă aspră, amară. Era însă de-un optimism molipsitor, îngroşat de verva unui grai neaoş-păstos – un adevărat carnaval lingvistic – care se revărsa în valuri greu de stăvilit în povestirile-i spuse la foc automat. Fuma tot timpul, cu port-ţigaret din lemn de cireş, îngălbenit şi ars, numai „Carpaţi” fără filtru, sorbind, când şi când, dintr-o cană uriaşă de pămînt, mereu plină, ness din cel mai fin, granulat. O combinaţie ce-l ducea cu gîndul la celebrul cocktail Molotov însă alcătuit din cu totul alte ingrediente, mirîndu-se cum la vârsta ei, încă nu i-a explodat inima… Rămăsese văduvă de pe la treizeci de ani, cu şase copii. Pardalian, omul ei, care-o iubea ca pe ochii din cap – după ce o furase de-acasă, bătuse palma cu ta-su şi o cumpărase pe două kile de aur şi cîteva sute de mii de lei, pe vremea când Parascheva avea 12 sau 13 ani. Ţiganul fusese un măcelar vestit în urbe dar care se prăpădise într-o încăierare, cu ţeasta despicată de satîrul unui coleg de breaslă… 

  …Erau într-o bombă de cartier căreia lumea îi spunea, nu se ştie prea bine de ce, „La pisica albă”, şeful – adică mandatarul, că faptele se petreceau pe la sfârşitul anilor ‘70 - fiind tot un ţigan, Rândunel Dunăre, zis Sfîrîială, un şaur isteţ, spilcuit şi uns cu toate alifiile. Băuseră peste măsură, toată ziua şi jumătate din noapte, până când ăla, parlagiul, mai matolit ca toţi, s-a dus la masa lui, clătinîndu-se. S-a oprit în dreptul lui, s-a aplecat şi i-a şuierat peltic în ureche, însă suficient de tare încît să-l audă tot localul, că „să-i spuie lui cîte parale ar trebui să-i puie pă masă, ca să i-o tragă și el o dată Paraschevei”. Celorlalţi li se blocară muşchii zîmbirii. Se uitau îngroziţi la Pardalian care se ridicase de pe scaun şi, cu mişcări măsurate, tacticos, fără a răspunde ceva, a scos pe nebăgate de seamă briciul de care nu se despărţea niciodată şi, cu o mişcare scurtă, l-a şundrit pe magraoan, retezându-i trei degete de la mîna stângă. Ghiulul greu, de aur masiv, zornăi înfundat, rostogolindu-se cu deget cu tot, pe duşumeaua dată cu bradolină a locantei. Fără să clipească, ălălalt şi-a scos satîrul din geanta pe care o ţinea la subsuoară şi cu o mişcare fulgerătoare, i l-a înfipt în ţeasta care pîrîi infundat, ca un butuc despicat. Pardalian se prăbuşi secerat, fără scoată un sunet, cu sîngele ţîşnindu-i din cap ca apa dintr-o ţeavă spartă. După care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, parlagiul şi-a adunat de pe jos cele trei degete - nu înainte de a scoate ghiulul pe care şi l-a pus pe alt deget -, le-a înfăşurat într-o batistă murdară, pe care apoi a îndesat-o în buzunar şi dus a fost. Liniştea din salon erat atît de mare, încît bătăile molcome şi uşor dogite ale vechii pendule cu picior căpătaseră deodată rezonanţa unor lovituri de tun. În maşina salvării, în drum spre spital, Pardalian a dat ortu’ popii. 

Rămasă singură, Parascheva şi-a crescut copii – patru băieţi şi două fete - pentru ca mai pe urmă să-şi îngrijească nepoţii. Pe toţi îi iubeşte la fel de mult ca pe florile ei, tot un fel de copii şi astea dar mai aproape de suflet îi e nepoata Adalgiza, fata lui Bridinel, ăl mai mic dintre băieţi, dispărut în condiţii încă neelucidate, cu piranda lui cu tot, undeva prin Germania, unde nu se prea ştie ce făceau dar lesne se poate bănui. Nu-i e uşor, însă nu se vaită. Ofuri? Are şi ofuri, ca tot omul, oho, potop. Oare cine n-are?... Despre dom’ ziarist ştia că e şăful unei reviste pe care şi-o cumpăra săptămînal şi pe care i-o citea, din scoarţă în scoarţă, a mică, nepoata Adalgiza, seara, înainte de culcare. Iar articolele lui le ştia pe de rost şi duminica, după ce venea de la biserică, le rostea ca pe nişte poezii, chiar cu o anume intonaţie, vecinelor din mahalaua Mimiu, aflată la capătul vestitei străzi Rudului, acolo unde-şi avea casa prăpădită şi bucata de grădină. Şi ce se mai fudulea povestindu-le despre şucaru’- dom’- şăf - dă - la - zîiar, care cumpără flori de la ea şi cum în fiecare an, de Sfânta Parascheva, boieru’ îi trimite câte un buchet de crizanteme cît toate zilele, cu un belet agăţat, pe care scrie numele lui şi adresa de la ziar… 

Într-o bună zi, curierul îi aduce, conform obiceiului, cele câteva scrisori mai altfel, din vraful pe care-l primeau şi la care, odată, de două ori pe lună, îi plăcea să răspundă, într-o rubrică botezată de el „Poştalionul de joi”. Printre acestea găsi şi una de la coana Parascheva. Se uită la data ştampilei de pe plic. Era venită de aproape jumătate de an. Se rătăcise printre cele mai recente. Chiar nu mai ştia nimic de bătrîna florăreasă. Muncea mult la gazetă, abia de mai apuca să-şi vadă familia. 

Scrisoarea, ca şi pe celelalte pe care le păstra în arhiva sa cu sfinţenie, era grafiată şovăielnic tot de nepoata Adalgiza: 

Domnu Derector Maică io-s o ţîgancă bătrînă io nu ştu carte da am fost mereu prema la şcoala vieţî. Pentru mini scrie nepoata mea a mică care ie în clasa III-a Adalgiza deţ mai zîsei parcă de iea şî care io îi dectez cînd am nevoie şî mă ajută şî la socoteli şî la vîndut dă flori. Şî io am grije de iea că n-are mamă n-are tată care io crez că ia muritără pă la nemţi cînd ierea mică şî acu io o cresc. Îmi ceti a mică la articolele lu matale cu hoţii ăştia dă fură Rumânia care cum poate la mâncare haine zarzavaturi bani şî alte halea că nu mai poate bieţî ţărani să mai vînză nemica la Hale pă platou dă moare dă foame săracii. Că dacă nu vinde cum zîce iei ţîganii le dă la cap şî le ia marfa. Şî niminea na vede şî na zîce nemica şî premaru doarme în bocanci pă iel şî gaborii şî gardienii ie mână în mînă cu ţîganii. Ce vreau şî io săţ spui ie că ştu că te porţi cu blugi dăştia şî cămaşă frumoasă şî jacă pă matale aşa fusăşi la mine ultima oară da astea ale lu matale ie originale. Lasă maică că ie bune io ştu ce ie adivărat şî ce ie falş. Ce vreau io săţ spui e că jăcili şî cămăşili dă prespălaţ care să vinde pă la noi ie vopsite adecă nu ie originale. Le-a adus nenorociţi dă ciori arzăiar focu săi arză că e o şleapcă dă trântori care nu munceşte ca mini toată zîulica iarnă vară la flori care le iubesc ca pă copii mei şî stau cu mâinili în apă şî frămînt la băligar cu pămînt şî cîte douăşpce ore pă zî dă sîmţăsc că să rupe bojoci în mine la ani mei. Aşa să şti baiatu babi. Nu ie mamă nemica adivărat în magazine toate ie vopsite şî aduse dîn Turcia şî dă la chineji căţ mai spune baba altă dată cum duce ei fete tinere la turci la futut firear ai dracu dă peşti ipotenţi ce ieste şî dă derbedei penali că bine ar fi să mai vie pacia un rumîn ca ăla dăştept să le bage ţapa la cur. Să fi sănătos boieru mami căţ mai scrie baba şî să te ţînă Ăl dă Sus în fire că tare bine le mai zîci matali la articole şî ţîganii care munceşte că mai ie şî dăia tare le mai place cum le spui matale cu coraj aşa pă şleau. 

Sărumîna boierule. 

S-a apucat pe loc de răspuns, pregătind textul pentru numărul viitor al gazetei. L-a făcut mai săltăreţ ca de obicei, cu gîndul să-i placă babei Parascheva. Parcă o şi auzea citindu-l oacheşelor sale vecine.

 

Vă înţeleg indignarea şi voi face tot ce-mi stă în putinţă - cu gîndul, cu scrisul, cu vorba, cu fapta - pentru a mai atrage atenţia celor în drept asupra unor asemenea fapte. Pe bişniţari îi voi arăta lumii cu degetul şi voi da, în acest fel, ceva de lucru poliţiştilor care cam şomează şi despre care spune lumea că halesc banii statului degeaba. Cu privire la peştii despre care-mi povestiţi, am luat deja legătura cu persoane competente din cadrul „Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Profesionişti” (AVPP, organism nou creat şi care nu are nici un fel de legătură cu depăşita de vremuri noi şi economie de p(a)iaţă „Asociaţie a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi”), pentru ca în cel mai scurt timp cu putinţă să-i stîrpească, prin metodele lor specifice şi, deocamdată, secrete. Ce n-am înţeles însă prea bine e pe cine să tragă un nou Vlad Ţepeş - căci, desigur, la el v-a fost gîndul – în faimoasele-i ţepe: pe-ai noştri, pe turci pe chinezi ori pe toţi de-a valma, fără osebire. Acest aspect, cred eu, trebuie clarificat, pentru a nu crea confuzii. Cît despre turcaleţi şi ţara lor, lucrurile se complică, deoarece aşa cum se spunea şi în faimoasa reclamă (de la televiziune) făcută berii otomane „Efes Pilsner”, ei o beau numai cu prieteni vechi. Adică, printre alţii şi cu noi. Tot aşa cum spunea, nu cu mult timp în urmă şi Ceauşescu cel fără de giudecată împuşcat: „Trăiască tradiţionala pretinie româno-turcă!” Şi, ca-ntre prieteni vechi ce ne aflăm, nu ne putem pune nicicum de-a curmezişul acestei durabile amiciţii. În concluzie, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decît să ne întrebăm veşnic: de ce atâta amar de vreme otomanii şi-au lăsat trase prin foc şi sabie generaţii întregi de ieniceri, spahii şi bidivii pentru a ne supune – cunoscînd pe propria lor piele faptul că românul, de regulă, devine violent când e călcat pe bătături! – cînd ar fi fost cu mult mai simplu să ne aplice un drastic proces de buticizare, aşa cum de altfel s-a întîmplat după decembrie ’89? Cu chinezii, problema e ca şi rezolvată: trebuie doar să-i lăsăm să se căsăpească între ei, că de valize facem noi rost cumva. Vă mulţumesc pentru încurajări şi vorbe bune. Mai trimiteţi-ne, din când în când, câte-o floare…

Expedie textul prin reţea la calculatoarele de la paginaţie şi, cum mai era destul timp pînă la ieşirea şpalturilor pentru corectură, îşi spuse că n-ar fi rău să dea o fugă până în piaţa din centrul marelui oraş, să-i cumpere nişte flori mamei – căreia tot avea de gând să-i facă o vizită - şi cu această ocazie să mai stea la taclale cu coana Parascheva. Vru să cheme un taxi dar se răzgândi şi, cu toate că era frînt de oboseală, îşi spuse că o plimbare pe jos nu i-ar strica. Fusese o zi caniculară în acest miez de septembrie, asfaltul moale şi fierbinte de sub tălpile sandalelor amintindu-i brusc de nisipul plajei de la Portiţa. Poate voi reuşi să ajung şi anul acesta, îşi spuse… 

Zgomotul oraşului se estompă, apoi dispăru cu totul în timp ce mergea visând cu ochii deschişi, cu nările invadate de parfumul sărat al mării şi auzul îmbibat cu ţipete de pescăruşi… Se trezi în faţa pieţei plină de tarabe cu flori. O căută din priviri pe bătrâna florăreasă. Făcu un tur al pieţii, apoi încă unul şi încă unul. Se opri în faţa unei umbrele decolorate sub care o balaoacheşă grasă şi mustăcioasă îşi răcorea faţa asudată cu un ziar în chip de evantai. O ştia din vedere şi pînă să zică ceva, morsa tuciurie îl interpelă abrupt: 

- Nu mai e, conaşule, baba Parascheva. N-o mai căta dăgeaba. A dat colţu’ dă fro lună dacă nu mai bine. I s-a făcut rău dă la inimă acilea, la flori şî pînă să vie ăia cu salvarea, că să mişcă şî ăia ca ochii mortului, a mierlit-o baba! Io crez că i-a şî făcut binişor pomană dă patruj dă zile… Trecu aia mică, Adalgiza, de, nepoata, mai zilili trecute, parcă, şî ne spuse. Nu mai ştu că uitai unde zîsese c-o îngropară. Parcă la Bolovani. Du-te şî matale la ei, întreabă de alde Pandelache la beserica dîn Mimiu, la dom’ părinte, că iel ştie. Dumnezeu s-o hodinească…Şi-şi făcu la repezeală trei cruci. 

- Dumnezeu s-o ierte, mai îngăimă şi se îndepărtă, uitând că, de fapt, venise să cumpere flori. Simţi clar cum un fel de zăgaz i s-a năruit în suflet, lăsîndu-l golit, ca o albie de râu uscată. Îşi aprinse cu gesturi maşinale o ţigară pe care, la umbra unui tei, o termină din câteva fumuri. Se întoarse la redacţie şi-i dădu maşina de serviciu unui băiat de la investigaţii, rugîndu-l să-i afle locul din cimitir unde odihnea bătrîna florăreasă…  

Peste cîteva zile, cu tânărul coleg alături, care-l privea nedumerit, neînţelegând nimic din tot ce se întîmplă, aprindea câteva lumînări şi-un grăunte de tămîie pe movila de pămînt reavăn, la căpătîiul căreia se ridica o cruce simplă, proaspăt geluită, încă mirosind a răşină de brad, pe care o mână stângace scrisese cu vopsea neagră: Parascheva Pandelache - 79 ani. Apoi aşeză uşor, pe pieptul de ţărînă curată şi caldă al mormîntului, cu teamă parcă să nu-i tulbure odihna, cîteva crizanteme galbene. Îngîndurat, se îndepărtă, alungând cu dosul palmei o lacrimă ca o părere, zburătăcită pe obraz. 

Somn uşor, coană Paraschevo, murmură doar pentru el, aprinzîndu-şi o ţigară şi plecînd spre nicăieri...

* Din volumul aflat în pregătire, Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire. 

(ilustraţia textului: Crizanteme cu mere – pictură de Ştefan Luchian)