„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.” Clive Staples Lewis (1898-1963) |
Cuvinte-Sunete-Imagini
miercuri, 27 martie 2024
Altițe & Bibiluri
marți, 26 martie 2024
Poemoteca
Moto:
Trebuie alese vorbele cu grijă, vorbele acestea lasă urme...”
(M. I.)
De la stînga: Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu și Petre Stoica (1958) |
despre logodnicele marelui marelui om
sau
să fie chiar și auzul o vorbire cu adevărat?*
(…)
(și eu mi-am amintit chiar de curînd
cum mi-a spus odată o ființă – alta, firește, – întotdeauna era o
alta –
cum mi-a spus ea odată că nu mă voi mai schimba, vorbele mele
sînt aceleași, pentru că numai despre mine vorbesc – și oricare
dintre ființele
cărora le spun eu că am a le spune adevăruri, nu sînt de fapt
decît oglinzi – și, firește, eu știu că trebuie să nu mă uit în oglindă,
căci dacă mi-aș vedea rînjetul acolo – oglindit mi-ar rămîne
pe față, strîmbîndu-mi-o și mai mult)
Mircea Ivănescu
(1931-2011)
* Din volumul Commentarius perpetuus (parabole), ed. Dacia, 1986
luni, 25 martie 2024
Poemoteca
Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Ana Blandiana
Poezie mută, pictura... (Buna-Vestire)
duminică, 24 martie 2024
In memoriam
Nicolae Manolescu
(1939-2024)
„Citesc tot mai rar din plăcere, deși continui să nu cunosc plăcere mai mare decît cititul. De scris, scriu fără dificultate. Dar rescriu, de mai multe ori, orice text pe care-l consider important. Mulți mă socotesc spontan, deși reluările acestea sunt un semn de elaborație. Norocul meu a fost dintotdeauna că mi-a plăcut să scriu. De aceea am și scris, se vede, atât de mult. Îmi înving, de fiecare dată lenea înnăscută, silindu-mă să duc la bun sfârșit ceea ce am început (...).
N-am iubit inovațiile dar nu-i urăsc pe avangardiști. Detest, mai presus de orice, isteria, delirul, iraționalitatea. Raționalismul meu incurabil nu e scutit de o puternică atracție pentru ce nu înțeleg.”
N-am iubit inovațiile dar nu-i urăsc pe avangardiști. Detest, mai presus de orice, isteria, delirul, iraționalitatea. Raționalismul meu incurabil nu e scutit de o puternică atracție pentru ce nu înțeleg.”
„Cred că scriu din nevoia de dialog. Dacă aveam talent de poet ori de romancier, aș fi dialogat cu divinitatea sau cu lumea. Divinitatea pare să mă fi hărăzit critic, iar lumea pare să fi fost de acord cu acest destin. Mi-a rămas să dialoghez cu cărțile și cu inșii fictivi din paginile lor. Cîteodată, mai rar și indirect, cu autorii cărților.(...) Hotărât lucru, nu sunt un scriitor. Am scris atâta critică la viața mea, încât tot ce ating acum, la bătrânețe, se transformă în critică. E un blestem. Și nici măcar nu pot fi sigur că am darul regelui Midas care prefăcea în aur tot ce atingea. Fie și bronzul lui Horațiu. Fac și eu ce pot. Adică, scriu. Și, totuși, de ce?”
Nicolae Manolescu
(«Viață și cărți», Paralela 45, 2009)
vineri, 22 martie 2024
Poezie mută, pictura...
Van Dyck
Se împlinesc, azi, 425 de ani de la nașterea lui Sir Anthonis van Dyck (Anthonie Van Dyck, n. 1599), unanim considerat drept unul dintre cei mai importanți pictori flamanzi de după Peter Paul Rubens (1577 – 1640), reprezentant de primă mărime al stilului baroc. Primele sale lucrări datează din perioda 1615–16, cînd artistul avea doar 17 ani, perioadă în care a fost puternic influențat de maestrul său Rubens (al cărui discipol a și fost), ulterior el fiind profund marcat de creațiile reprezentanților școlii italiane de pictură, venerația sa îndreptîndu-se către arta celebrului pictor venețian Tițian (Tiziano Vecellio, 1506–1576). Portretist remarcabil (și prolific) al marilor familii aristocrate europene ale epocii sale, el a creat, deopotrivă, și admirabile lucrări cu tematică religioasă și mitologică, dovedindu-se a fi un excepțional desenator dublat de un mare inovator în tehnica gravurii. Operele sale, în marea lor majoritate, pot fi admirate pe simezele Galeriei Naționale din Londra și pe cele ale Muzeelor Prado (Madrid), Louvre (Paris) și Metropolitan (New York). 26 dintre lucrările sale se află în „The Royal Collection” aparținînd familiei regale britanice, cea mai mare și valoroasă colecție privată de pictură a lumii. Artistul moare în anul 1641, la Londra...
James Stuart (1612–1655), Duke of Richmond and Lennox, ulei pe canafas (c. 1633–35); Muzeul Metropolitan de Artă, New York. |
Charles I-ul la vînătoare, ulei pe canafas (c. 1635); Muzeul Louvre, Paris. |
Madona Rozariului, ulei pe canafas (1624–27); (Galeria „Oratorio del Rosario di San Domenico”, Palermo, Italia) |
miercuri, 20 martie 2024
Memento
DINU LIPATTI
Dinu Lipatti alături de soția sa, Madelaine... (sursa foto: dinulipatti.org) |
În 19 martie 1917 se năștea marele pianist, compozitor și pedagog Dinu Lipatti (m. 1950). În țară a fost dicipolul profesorului Mihail Jora și al Floricăi Musicescu iar în Franța, al lui Alfred Cortot și Paul Dukas (compoziție) și, îndeosebi, al Nadiei Boulanger. În analele istoriei muzicii clasice este considerat drept unul dintre cei mai valoroși pianiști ai tuturor timpurilor. A fost membru (post-mortem) al Academiei Române.
Repertoriul său permanent era impresionant, conținînd lucrări de J. S. Bach, L. v. Beethoven, W. A. Mozart, G. Enescu, B. Bartok, C. Debussy, F. Chopin, pe care, conform mărturisirilor elevilor săi, le putea interpreta pe loc, în orice tonalitate.
Compoziții (selectiv): Fantezie pentru pian, vioară și violoncel (op. 1, 1933), Șătrarii (suită pentru orchestră, op. 2,1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră (op. 3, 1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde (op. 5, 1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941).
6 septembrie 1950. La Festivalul Internațional de la Besançon (Franța), Dinu Lipatti susţinea cel de pe urmă recital al său înaintea plecării definitive din această lume. Acest ultim moment public din viaţa sa constituie subiectul de la care a pornit regizorul şi producătorul francez Philippe Roger pentru realizarea filmului său documentar, Recitalul de la Besançon:
Recitalul de la Besançon
duminică, 17 martie 2024
Eveniment
Lansarea volumului
TRECUTUL CONTINUU
de
Ioan Groșescu
Pe IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București), l-am cunoscut în 1991, la un an după ce, împreună cu alţi doi binecunoscuți jurnalişti ploieșteni (Minel Mateucă şi regretatul Ion Marinescu), fondase periodicul Ploieştii, printre ai cărui colaboratori m-am prenumărat. Nu-l voi numi jurnalist sau publicist (chiar dacă îndelungata sa carieră de redactor în presa scrisă îl recomandă cu prisosință, în același timp el fiind și unul dintre decanii de vîrstă ai presei prahovene) – aşa cum l-am cunoscut cu mai bine de 30 de ani în urmă –, atîta vreme cît el este, mai presus de toate, unul dintre condeiele literare de primă mînă ale urbei noastre (şi nu numai), un scriitor de neignorat și un împătimit monografist, un gurmand al istoriei şi istoriilor ploieştene, cum perfect îl definea bunul său prieten și coleg de facultate, regretatul critic și istoric literar, Mircea Iorgulescu.
Debutul său editorial avea să se producă relativ tîrziu, la 56 de ani, surprinzător pentru mulți, și nu cu un volum de articole jurnalistice, ci cu unul de poeme, Cuvintele ca banii (1997). De altfel, va mai scrie încă cinci volume de versuri: Refugiu, Poeme, Iluzii (antologie), Cai verzi (cu mai multe desene ale pictorului Florin Șuțu) și Dezafectare (cu 34 de reproduceri după tablouri ale pictorului Marcel Bejgu), opera sa poetică punînd-o într-un evident con de umbră pe cea publicistică, însă fără a-i submina calitățile. Totuși, o selecție din creația sa jurnalistică (articole, anchete, reportaje, eseuri, tablete etc.) va face obiectul volumului D-a surda (2001), care-l va readuce pe Ioan Groșescu în atenția cititorilor săi, ca pe un rafinat, talentat și experimentat jurnalist.
A publicat și volumul monografic și de istorie literară Ploieşti – Casa Ingerului. 16 ani după nemurire - Nichita Stănescu (1999), o alta numită Cimitirele Ploieștiului (2004), una dedicată profesorului său de matematică Ion Grigore (Ion Grigore – destinul unui dascăl, 2007) și o alta, în 2008, o adevărată istorie a devenirii Urbei X, Mahalalele Ploieştiului (care, între timp, a ajuns la ediția a IV-a, augmentată, însumînd aproape 800 de pagini, într-o prezentare de lux, în două volume, bogat ilustrate) iar în 2010 a dat la iveală prima ediție a romanului cu carater autobiografic, Trecutul continuu. Din producţia sa editorială mai pot fi amintite și volumele de istorie literară Ultima trăncăneală și Posteritatea lui Nichita Stănescu, ambele apărute în 2022.
Este co-fondator al Societății Memorial «Nichita Stănescu» (poziție din care s-a implicat nemijlocit în recuperarea casei natale a poetului și la transformarea acesteia în casă memorială, precum și la ridicarea bustului monumental al poetului în Ploiești) şi al Societăţii culturale Ploieşti-Mileniul III, al cărei secretar a și fost, entitate unde se elaborează, printre multe altele, Marea Carte a Ploieştiului, o amplă lucrare monografică, ajunsă, deja, la volumul al III-lea, el fiind și unul dintre principalii co-autori ai acestei temerare întreprinderi. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești.
M-am bucurat de privilegiul prezentării, la biblioteca ploieșteană Nicolae Iorga, majorității volumelor prietenului meu Ioan Groșescu. Iată că, la 14 ani de la apariția primei ediții, romanul Trecutul continuu, o amplă frescă socială cu puternice accente autobiografice, întinsă pe mai bine de 400 de pagini, cunoaște o nouă ediție, revăzută și cu o elegantă haină grafică, pentru care fiul său George Groșescu merită felicitări.
Vom lansa acest volum, alături fiindu-ne alți doi scriitori ploieșteni, poetul Nicolae Stanciu și criticul literar Traian D. Lazăr, doi vechi și statornici prieteni ai autorului, deopotrivă ai mei și ai bibliotecii noastre.
Acest eveniment este parte integrantă a ciclului de manifestări dedicate Zilelor Bibliotecii Nicolae Iorga (20 – 22 martie 2024).
miercuri, 13 martie 2024
Memento
În vara anului 1927, tînărul violonist Yehudi Menuhin venea în România, la «Vila Luminiș» (locuința din Sinaia a lui George Enescu), pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. Va pleca, apoi, la Paris pentru a studia vioara cu același George Enescu, ulterior, între cei doi mari muzicieni statornicindu-se o prietenie profundă (în ciuda diferenței de vîrstă de 35 de ani!), care a durat până la moartea compozitorului român (4 mai 1955).
Menuhin
Enescu in my heart... / Enescu în inima mea...
(fragment dintr-un film documentar)
Enescu & Menuhin
DUBLUL DE BACH
Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, partea I
Stephane Grappelli & Yehudi Menuhin
sâmbătă, 9 martie 2024
Memento
Dan Andrei Aldea
Pe numele său întreg, Dan Andrei Vladimir Aldea (n. 9 martie 1950, București) a fost solist vocal, multi-instrumentist (chitară, vioară, pian și instrumente cu clape, blockflöte, muzicuță, bas), aranjor și compozitor. Licențiat al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, la clasa de vioară a maestrului Dan Cumpăta, în 1973.
La doar 19 ani, se alătură basistului Corneliu „Bibi” Ionescu și bateristului Marian Toroimac, devenind lider al grupului rămas în istoria muzicii rock românești sub numele de „Sfinx”. Unanim considerat drept unul dintre cei mai creativi și valoroși chitariști români, stăpînind o tehnică impecabilă, el a scris pentru și a interpretat cu „Sfinx” piese precum „Șir de cocori”, „Noi nu ne temem / Zece arici înamorați”, „Din nou acasă”, „Fetele albinele”, „Om bun”. A editat, alături de grupul său (la care veniseră bateristul Mihai Cernea, pianistul Nicolae Enache și chitaristul Dan Bădulescu), L.P.-urile „Lume Albă” (1975) și „Zalmoxe” (1978), acesta din urmă fiind unul dintre primele albume-concept de rock-progresiv românești.
Compozitor introvertit, rafinat și cultivat, a scris cîteva sute de piese sub nume propriu sau în colaborare cu alți muzicieni, compozițiile sale acoperind o largă paletă stilistică, de la creații semi-simfonice (precum binecunoscuta prelucrare după „Languir me fais”, din opusul 15, „Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot”, de George Enescu), pînă la
În 1981 a părăsit țara stabilindu-se în Belgia (unde a căpătat statutul de azilant politic) apoi s-a mutat în Germania, țară în care și-a înființat propriul studio de înregistrări, „Danʼs Own”.
A colaborat (în calitate de compozitor sau de instrumentist) la înregistrarea albumelor unor artiști precum Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă sau Valeriu Sterian. În paralel, a scris muzică pentru teatru (la spectacolele „Suferințele tânărului Werther” de J. W. Goethe, „Elisabeta I-a” și „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare), din muzica acestuia din urmă rămînînd celebru „Cîntecul bufonului”.
A compus, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia, coloana sonoră a peliculei „Nunta de piatră” (regizată de tandemul Mircea Veroiu - Dan Pița, în 1973).
A compus, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia, coloana sonoră a peliculei „Nunta de piatră” (regizată de tandemul Mircea Veroiu - Dan Pița, în 1973).
În 2014, după 33 de ani de exil, a revenit în România.
A încetat din viață în 18 ianuarie 2020, în locuința sa din Călărași.
Dan Andrei Aldea a considerat cel mai bun disc scos de cineva pe această planetă, albumul Olias Of Sunhillow (din 1976) compus și interpretat (la toate instrumentele) de celebrul muzician britanic Jon Anderson, solist vocal al trupei Yes.
Languir me fais
Zalmoxe
Cîntecul bufonului
Bibliophilia
Fanny Ardant |
Despre cărţi şi alte închipuiri...
O carte de hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unui alt fel de înviere. În caz contrar, cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Altițe & Bibiluri
„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.” Clive Staples Lewis (1898-1963)
-
Pe terasă, la o cafea... „Într-o după-amiază, la Nana Panaitescu, lîngă Piaţa Domenii, la un dulce şi-o cafea pe terasă: «Gîndeşte-te, mă...
-
O altfel de istorie a sunetelor... Î n octombrie 2018, cu prilejul împlinirii a 10 ani de existență, revista virtuală «Arta Sunetelor» ( htt...