Sorin Stoica
 |
| …printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate. |
S-a născut în în localitatea Bănești (județul Prahova), la 27 iulie 1978.
Absolvent al Facultății de Jurnalism și știintele Comunicării a Universității din București (2000) * Masterat în Comunicare și preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala a FJSC * A fost cercetător la Muzeul țăranului Român în cadrul secţiei «Programe etnologice şi antropologie vizuală» * Colaborator (cu proză și publicistică) la periodicele „Vatra”, „Dilema Veche”, „Deci”, „Formula As”, „Ultimul Atu”, „Cultura”, „Partener”.
A fost titularul rubricii „Liberul arbitru“ din „Suplimentul de Cultură”.
A murit pe 6 ianuarie 2006, în urma unei boli cronice.
Lucrări antume
„Povestiri cu înjurături” (Paralela 45, 2000) * „Dincolo de frontiere” (Paralela 45, 2002) * „O limbă comună” (Polirom, 2005) * Prezent cu texte în două volume de proză împreună cu Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Cosmin Manolache: „Povestiri mici și mijlocii” (Curtea Veche, 2004) și „Cartea cu euri” (Curtea Veche, 2005).
A coordonat, împreună cu sociologul și antropologul Zóltan Rostás, două culegeri de texte de istorie orală ale studenților de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, „Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale” (Tritonic, 2003) și „Televizorul în «micul infern» (Tritonic, 2005).
„Jurnal ” (ed. Polirom, 2006), „Aberaţii de bun simţ” (povestiri, prefaţă de Antonio Patraş, colecţia Ego.Proză, ed. Polirom, Iaşi, 2007) „Jurnal de cămin” (împreună cu Zoltan Rostás, ed. Curtea Veche, 2008) * În anul 2007, la editura Humanitas, a apărut volumul Cartea cu bunici – in memoriam Sorin Stoica (coordonator şi argument: Marius Chivu), în care semnează proza „Bunici neidentificaţi” * Avea în lucru o istorie orală a Muzeului Ţăranului Român, o carte de povestiri şi un studiu asupra troiţei din Burluşi ca obiect social total * A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO)
Distincții
În anul 2005 a primit premiul Academiei Române pentru volumul „O limbă comună”.
„Apariție stranie ori măcar una care nu te lăsa să o uiți prea curând, prietenul ăsta al meu, cel din care am citat mai sus, unul corpolent și parcă mereu pus pe harță, încrucișând săbii în privirile mai totdeauna încruntate, avea înșurubat pe creștetul capului, vară, iarnă, un fes negru. Sigur, văzându-l de atâtea ori cum nădușea sub cușmă, în timpul primăverilor sau al zilelor toride din iunie, iulie și august, te puteai întreba de ce dracului nu dă odată cu căciula aia de pământ, să mai lase să-i respire scăfârlia. De dat, dădea el, dar în câini, atunci când se-apuca să-ți înșire, ochi în ochi, defectele cu care te împovăraseși în viață sau de-a lungul orelor în care așternea litere colțuroase despre prostia oamenilor, mirându-se după aceea, semn al candorii, de ce este atât de singur. Ba, chiar ajunsese să își pună întrebarea dacă nu cumva singurătatea este un păcat.”
Călin Torsan
(„Sorin Stoica. Om dintr-o bucată, scriitor într-o ureche”)
Schiță de autoportret
Despre mine ar trebui să ştiţi aşa. M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7.20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei.Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui.Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în Vatra, Dilema, Formula As. Deci, dar mai ales, am scris cu o inconştienţă veselă într-o tipăritură câmpineană numită Partener. Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic.Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid Povestiri cu înjurături. Cerşeam bani pentru sponsorizare şi un cârnăţar m-a întrebat, cu ce e, bă, cartea ta, cu gagici? Nu, bre, cu înjurături! Şi aşa i-a rămas numele.Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman, Dincolo de frontiere. Tot la Paralela 45 a apărut şi ăsta.În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltán Rostás un volum de istorie orală care se numea Istorie la firul ierbii.După toate astea, au scris despre mine destul de frumos următorii: Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu, Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii.În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3-4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.
Poveste cu oameni prevăzători
Ne dădeau niște pastile mici, așa pufoase ca niște piersici date la apă. Pastile căptușite, aș putea spune, deși nu știu prea bine ce să înțeleg din asta. Venea cineva de la dispensar, de obicei o tanti grasă și gălăgioasă, se întrerupeau orele și ne chema pe fiecare să ne bage pe gît pastilele alea mici. Să nu facem gușă. De-aia ni le dădeau. La dispensar era plin de oameni prevăzători. Apa de la robinet avea niște substanțe pe care pastilele alea trebuia să le anihileze. Altfel, v-am spus, făceam o gușă pânʼ la buric. Și asta nu era deloc un lucru bun.
Stăteam la coadă, gura maaaaare, și tanti aia grasă avea grijă de noi și ne dădea să bem apă. Să se ducă pastila aia pe gît, să alunece corespunzător. Era așa, prin iunie. Anul nu-l mai știu dar simt gustul prafului din curtea școlii. Praf care se înălța perpendicular când jucam fotbal. Tot timpul adică. Praf, deci secetă. Și de unde, logic, deducem mai departe și existența unor alți oameni prevăzători care făceau economie la apă. Undeva la stația de epurare lucrau ei. Se vorbea despre ei, așa, misterios, de parcă nimeni nu-i cunoștea. Nu făceau o treabă de toată mâna.
Apa nu curgea la pompă, la chiuvetă. Pe nicăieri. Nici urmă. Dacă vă spun! Așa că tanti de la dispensar, prevăzătoare până în măduva oaselor, cărase după dumneaei o sticlă. Și ne îngăduia să bem o gură. Maxim două. Cât să se ducă pastila. Era o tehnică specială. Să nu consumi prea mult. Să ajungă la toți. Să te gândești și la colectiv. Așa.
E rușinos, dar trebuie să vă spun că atunci când mi-a venit rândul n-am reușit să înghit pastila. Aveam gâtul uscat, sau ceva mai strâmt, amigdale inflamate. Nu știu. Umilința însă o țin bine minte. Cum tanti aia a țipat la mine băăăăă, nici atâta lucru nu știi! Mi-a altoit probabil și una după ceafă să se ducă pastila fără câcâieli. Am băut cam jumătate de sticlă până să îmi iasă pasiența, până să înghit. Porția a 7-8 colegi de-ai mei. Sigur că toți hăhăiau, ce, ți-era frică să nu te îneci? Așa umilință mai rar. Vă spun drept!
Și-atunci, o fată, căreia bineînțeles că îi port veșnică recunoștință, a dres impecabil busuiocul. Lasʼ că știu io, bă, panaramă, că tu doar ai făcut pe nebunul! Le-ai zis lor că nu poți să înghiți ca, pe seceta asta, să le bei toată apa. Al dracuʼ ce poți să fii! Și io am încuviințat derutat pentru că mă prindea extraordinar noua și nesperata mea condiție de om prevăzător, care a avut grijă să se hidrateze la timp. („Aberații de bun simț” în Partener, nr. 179, 11 septembrie 2003)
Alte amănunte, aici: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/sorin-stoica-celule-nediferentiate/?fbclid=IwAR3PCEAmPybfG2q9gy63MDFIETaR3jOqyTL4qoBTQaiynPpIRmCzTc_vv7Y
