Bibliophilia

Johannes Brahms (1833-1897) 

în biblioteca locuinței din Viena 

aparținând prietenului său 

Victor Miller zu Aicholz 

(industriaș și numismat austriac).

[Fotografie de la 1894]

Ziua Independenței Naționale. Ziua Regalității

„Valoarea regalității stă deasupra alternativelor politice sau a sistemeler de guvernare. 

Ea garantează mîndria, identitatea, continuitatea și tradițiile.”

Regele Mihai I

La 9 Mai 1877, în Senatul României s-a votat, în unanimitate, proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman, în acest fel declarîndu-se în mod oficial independența țării.

A doua zi, parlamentarii s-au prezentat cu Proclamația la Palatul Regal, iar domnitorul Carol I a semnat documentul care certifica independenţa națională.

Războiul de Independenţă (sau «Războiul ruso-turc», 1877–1878) a beneficiat de contribuţia decisivă a armatelor române, comandate efectiv de domnitorul Carol. Congresul de la Berlin, din 1878, a consfinţit independenţa absolută a României faţă de Imperiul Otoman.

Celebrarea zilei de 10 Mai a fost interzisă în România pentru prima dată în 1917, de ocupaţia germană și a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, în 1947. Pînă în acest an, ziua de 10 Mai a fost Ziua Națională a României.

O altă semnificație a acestei zile este legată de sosirea la București, în anul 1866, a princepelui Carol de Hohenzollern, viitorul domnitor și rege al României.

La 10 mai 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat Rege.

Din anul 2022, România sărbătorește legal Ziua Independenței.

Parlamentul României a votat în anul 2021 legea prin care 10 Mai a devenit Ziua Independenţei Naţionale a României, zi de sărbătoare naţională.

Așadar, astăzi, ar fi trebuit să fie, de fapt, Ziua Națională a țării care ar fi trebuit să fie! 

„Coroana Regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei.

Coroana este o reprezentare a statului în continuitatea lui istorică.”

Regele Mihai I

(în foto: coroana de oțel a Regelui Carol I)

Muzicoteca de dinamită

Remember Shakti

Saturday Night in Bombay

(live, 2001)

John McLaughlin 

(chitară)

Zakir Hussain 

(tabla)

U. Srinivas 

(mandolină)

Shankar Mahadevan

 (vocal)

V. Selvaganesh 

(instrumente de percuție: kanjira, ghatam, mridangam)

Planeta giganților

Waters. Roger Waters.

Wish you were here

(versiune acustică, 2022)

Bibliophilia

Raftul cărților

„Freamătul de zi cu zi al oceanului, repetat la nesfîrșit, ca freamătul Mării de Lapte din legenda indiană*. Ca și cum lumea nu l-ar lăsa să se odihnească, de teamă că odihna ar trezi la viață răul din natură.

Puncte de lumină dansează pe suprafața oceanului învolburat, ca o mulțime de protuberanțe delicate.

Trei păsări zboară pe cer. Vin întîi una spre alta, apoi zboară care încotro. Dansul lor are ceva mistic. Oare ce semnificație are această apropiere, pînă ajung să simtă aerul mișcat de aripile celeilalte, și apoi iar depărtarea? Întocmai lor, uneori și în sufletul nostru își fac loc, bătînd din aripi, trei idei.”

* Conform legendelor hinduse, zei și demoni se amestecă împreună în oceanul primordial pentru a obține amrita, elixirul nemuririi.

Romanul Îngerul decăzut (1970) al lui Yukio Mishima (1925-1970) închide tetralogia Marea fertilității («Hojo no umi», considerată capodopera scriitorului japonez Kimitake Hiraoka, pe numele său real), care începe cu Zăpada de primăvară (1968), continuînd cu Cai în galop (1969) și Templul zorilor  (1970). Acest ultim volum (scris între 1965 și 1970) a fost terminat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu doar cîteva ore înainte de sinuciderea sa ritualică (prin «seppuku», procedeu împrumutat din Bushido, temutul cod de onoare conținînd acele reguli stricte de comportament ale castei samurailor). 

Născut în 1925 într-o veche familie de samurai, prozatorul, poetul și dramaturgul japonez, nominalizat de trei ori la Nobelul pentru literatură, în ciuda fulminantei sale cariere literare, a fost preocupat obsesiv întreaga sa viață de codul onoarei samurailor.

Pseudonimul literar Mishima Yukio, pe care și l-a ales (pentru a-și ascunde activitatea literară față de tatăl său, adept al unei educații inflexibile), în traducere românească ar însemna „Trei insule”. Trei idei?

Hristos a înviat!

Să avem tihnă în suflete, pentru că atunci și numai atunci cînd inima ne este liniștită, putem vedea cu ea, 

fapt care nu înseamnă altceva decît prezența dragostei. 

Pentru că, așa cum spunea Sf. Apostol Pavel, de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

(Foto: B.-L.S.)

Vise & amintiri

„Mi-am pierdut bunicii și părinții, nu mi-am întemeiat propria familie, n-am copii și mă amăgesc că am prieteni (acele personaje cu care mă îmbăt uneori, căzînd în capcana că prieteniile pot fi și altceva, nu doar întovărășiri egoiste fundate pe interes). Aș fi putut fi un Ulise, am fost de toate și nimic, sînt un ultim mohican. Cu mine se încheie o rută. Nu am serviciu și carduri de credit – contingența mea cu sistemul e minimă –, nu mă interesează politica și autorii ei, nu mă uit la TV, stilistica actuală nu mă preocupă deloc și trece pe lîngă mine fără să mă atingă. Nu am așteptări, nu-mi pasă, nu mă implic, mi se fîlfîie, nu am moștenitori direcți, nu am cotă, așa că arta mea este sortită prafului și pulberii. Biblioteca mea, de ce strîng cărți? Sînt totuși mulțumit de viața mea, de vîrsta pe care o am, de confortul unei sănătăți rezonabile, de șansa formidabilă (pe care Dumnezeu Însuși mi-a dăruit-o, cine altcineva?) de a înțelege lucruri pe care ceilalți oameni le ignoră, de a mă bucura de fiecare cîtime ivită în cale, și încerc să leg cumva lucrurile, să dau sens acestor gînduri. Nu-mi dau seama dacă trecerea prin această lume este un privilegiu sau o penitență, dar cu siguranță e un miracol. Învăț zilnic, cu sîrg, infinit mai mult ca în tinerețe și, abia acum, cînd am început să îmbătrînesc, încep să mă dumiresc, cît de cît, în ce mă privește.”
„Zéro, toujours zéro!” 1 la 1, pe răpunere. 1 și cu 1 fac 2, da? Miuță: 2 cu 2 la porți mici. Scurt pe 2. În doi timpi și 3 mișcări. Pe de 3. Pe dracu-n 4. Cal la f5. Chintă spartă. 5 pîini. Tu ții de 6! 6-6, poartă-n casă. Este ora 7, omul negru n-a venit. Roata de bicicletă făcută 8. În al 9-lea cer. 10 negri mititei. 11 septembrie. 12 oameni furioși. O duzină. Apollo 13. Mi se rupe-n 14... O victorie, cîteva egaluri și o înfrîngere: viața.”

[Coda: deși-s doar trei ani de cînd Gabi Stamate nu-mi mai scrie, lucrul acesta îmi lipsește al naibii, ba chiar mă doare... Ca și anul trecut, chiar la prima dintre orele acestui pîrlit de 28 aprilie, FB mă anunță că este ziua lui, cu care n-aș băga mîna-n foc c-am fost prieten, în schimb, ca doi bravi apriliști (născuți în același an), eu berbec, el taur, în ciuda esențelor noastre cu multe durități de stei, ne simțeam cum nu se poate mai bine unul cu celălalt cînd ne întîlneam față către față, rar, dar mai ales și mult mai des în scris, cînd făceam schimb, îndeosebi, de tristeți... Da, a rămas ziua lui de naștere (nu numai în acest luminiș virtual) și mi-ar plăcea să cred că nu numai pentru mine, ci și pentru toți aceia care l-au cunoscut și încă îl mai simt risipit, cîte puțin, în fiecare dintre ei, chiar dacă, acum trei ani și un pic, brusc, s-a hotărît, discret, mult prea ostenit părînd a fi de pîrdalnica lui viață, să tragă luntrea-i pe un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să plece undeva, doar el știe pe unde, să-și odihnească puțin sufletu-i contorsionat...

...îi voi trimite și aceste rînduri - așa cum făceam dimpreună, deseori, cînd ne zburătăceam bezele-n scris, mai dulci sau mai amare, că sînt, oho, și dintr-astea - inclusiv cîteva cuvinte aparținîndu-i, extrase, cu inima-mi făcută pensetă, după bunu-mi plac, din CRUD // 3.0_full_beta, roman, 2021 //, pe care-l tot citesc și recitesc (volum pe care, hélas!, n-a mai apucat să și-l vadă tipărit), ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convins fiind că, de pe cele tărîmuri de dincolo de vremi, pe unde și-o fi găsit sălaș, se va bucura, măcar preț de-o clipă și-mi va face cu ochiul, mustăcind șăgalnic, neifosat, după cum îi era felul...
...și, în final, pour la bonne bouche, două cînticele, doar două dintre multe altele asemenea, venind dinspre tinerețile noastre sturlubatice, tare dragi amîndurora și de mult devenite și ele amintiri].

Arthur Browne’s Kingdom Come

Sunrise

Blind Faith

Do What You Like

Ziua Internațională a Jazzului

În noiembrie 2011, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a desemnat, oficial, 30 aprilie drept Ziua Internațională a Jazzului, pentru a evidenția această artă și rolul ei de liant diplomatic al oamenilor din toate colțurile globului.

Ziua Internațională a Jazzului este prezidată și condusă de directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay și de legendarul pianist și compozitor de jazz Herbie Hancock, ambasador UNESCO pentru dialog intercultural și președinte al Institutului de Jazz «Herbie Hancock», o entitate nonprofit, al cărui scop este  organizarea, promovarea și producerea acestei sărbători anuale.

Ziua Internațională a Jazzului reunește comunități, școli, artiști, istorici, universitari și pasionați de jazz din întreaga lume, pentru a sărbători și a se informa despre jazz și rădăcinile sale, despre viitorul și impactul său. Manifestarea dorește conștientizarea necesității dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce precum și consolidarea acestora, cooperarea și comunicarea internațională.

În fiecare an, pe 30 aprilie, această formă de artă internațională își propune să elogieze pacea, dialogul între culturi, diversitatea, respectarea drepturilor omului și a demnității umane, să militeze pentru eradicarea discriminării, promovarea libertății de exprimare, favorizarea egalității de gen și consolidarea rolului tinerilor în adoptarea schimbărilor sociale.
Așadar, ziua de 30 reprezintă punctul culminant al lunii aprilie, o lună dedicată aprecierii jazzului, care aduce în atenția publicului larg această formă de exprimare muzicală și moștenirea sa extraordinară.

În decembrie 2012, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a salutat în mod oficial decizia Conferinței Generale a UNESCO de a proclama 30 aprilie drept Ziua Internațională a Jazzului.

Organizația Națiunilor Unite și UNESCO recunosc acum această zi în calendarele lor oficiale.

Evenimentul va culmina cu un concert Global All-Stars care se va desfășura în Palatul Artelor și Culturii din Tanger (Maroc), o capodoperă arhitecturală, și va fi difuzat pe 1 mai, ora 13.00 (ora României), de canalul oficial Youtube al International Jazz Day, site-ul jazzday.com., Facebook, Națiunile Unite & UNESCO, pentru milioane de spectatori din întreaga lume.  

Muzicoteca de dinamită (remember the old times...)

Tull. Jethro Tull.

Live at Tampa Stadium

(1976)

Îi ascultam de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează concertele puse aici), deși, de multe ori, sînt stăpînit de sentimentul că i-am ascultat dintotdeauna. Pe ei, și pe alții asemenea lor, 

giganți ai unor timpuri revolute. Cu care am avut norocul să cresc.

 1977 era anul în care încheiam liceul... 

Și n-am încetat să-i ascult, de atunci, pe „suporturile” la care aveam acces: 

viniluri, casete audio, benzi de magnetofon, Europa Liberă (Cornel Chiriac & Andrei Voiculescu), Florian Pittiș („Poezia muzicii tinere”, un fel de audiții muzicale prezentate cu șarmu-i știut de maestru, în sala de la Grădina Icoanei din București), BBC, uneori Radio Luxemburg și alte posturi care acum nu-mi vin în cap, însă cu atît mai numeroase cu cît aparatele de radio pe care le dețineau părinții noștri erau mai performante. 

Băiuțeilor noștri dragi nu le știam chipurile decît după coperțile L.P.-urilor, mai noi sau mai hărtănite, după caz, în funcție de cît de mult circulaseră. Și, uneori, rar, după un fel de postere, dar de mici dimensiuni, care fie însoțeau unele dintre albume, fie ajunseseră în Romanela, pe căi numai de ele știute. 

Însă erau împăturite dar apoi le îndreptam cu mașina de călcat, lipindu-le pe pereții camerlor noastre. Cei care, evident, aveam una.

Era doar Epoca de Aur, care atît ne permitea. 

Și pe care extrem de mulți ambuscați mintal, 

nepermis de mulți, o regretă și-n ziua de azi...

Un vinil de „dincolo” (din occident, adică), costa între 200 și 300 de lei 

(bani mulți în acele vremuri), ajungînd, uneori, la 500, dacă venea din State sau Anglia și era sigilat. Cele din magazinele muzicale de la noi (care, de regulă, se dădeau pe sub mînă), erau în marea lor majoritate indiene (DUM-DUM), bulgărești (Balkanton), rusești (Melodia, mai rar) sau sîrbești (Yugoton), acestea din urmă  găsindu-se, exclusiv, în tîrgurile (ociko) din Timișoara sau Arad (poate și din Oradea, via Ungaria), iar prețurile lor erau mult mai rezonabile, între 40 și 80 / 100 de lei, dar erau mult mai slabe calitativ. 

Dar în lipsă de altceva, erau bune și astea, pentru că imediat erau „trase” „matrițe” pe casete audio și benzi de magnetofon, și începea difuzarea lor.

Epoca video a început, evident, după 1989 și, ulterior, s-a amplificat 

odată cu impunerea internetului. Și cînd ce-a mai rămas din trupele noastre dragi de altădată, au început să ne viziteze. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu idolii tinereților noastre deveniți niște tătăiți vioi, ținînd steagul sus, 

fiecare după propriile-i puteri... 

Ce vremuri!...

Wind Up / Locomotive Breath

(1977)
 

Jurnal de-a bușilea

Cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, făcea parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se mănîncă gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămînală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bîntuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine! Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la cîteva săptmîni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, despre care, poate, va scrie, cîndva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci cînd Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă… 

Vorbea, deci, despre acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi despre linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, complicate, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului topit al tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimită în muzee sau la fier vechi, desuetele utilaje tipografice. Ei bine, atunci cînd din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte mirodenii, fusese încercat de-un sentiment asemănător – păstrînd proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului său. Şi lucrul acesta avea să i se întîmple de fiecare dată cînd avea să participe la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strînseseră atunci, în jurul lor, împărtăşindu-le bucuria – se citea asta în privirile lor –, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii, într-un cuvînt. Erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să-l ierte aceia dintre ei ale căror nume le-a uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – regretatul Ştefan Androne, directorul de pe atunci al tipografiei – il capo di tutti capi, pe care avea să-l reîntîlnescă, peste ani, ca tînăr pensionar, în tipografia – boală incurabilă, cerneala asta! – scriitorului Marian Ruscu, alături de ei urmînd să se îngrijească de apariţia unei alte reviste săptămînale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care se va ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit. 

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvîntul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu picioarele pe pământ, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile. Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Frontul, Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Concurentul, Repere ori revistele Judo Sport Magazin și Gazeta Cărților... Le poartă, tuturor, aceeaşi mare dragoste, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel, şi copiii lui. Tocmai de aceea n-are cum să nu le iubesacă la fel. Chiar dacă ele au dispărut între timp, rămînînd vii doar undeva, într-o firidă a memoriei sale afective... 

Bref, rămăsese, pînă-n ziua de azi, în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rîndul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decît atunci cînd şi acolo unde se întîmpla venirea pe lume a vreunei gazete. Iar cînd acest lucru întîrzia să se producă, n-avea răbdare să aştepte prea mult, și căuta, prin orice mijloace, să provoace evenimentul! Aşa s-a întîmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care îi propusese regretatului său prieten, Marian Ruscu, să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvîntului scris? – a strîns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care a plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni, și l-au ales – Concurentul –, le-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cît de dificilă, pe atît de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doreau să intre în concurenţă cu nimeni, ci doar cu ei înşiși. Şi, cred eu, au reuşit. Chiar dacă gazeta lor, după ceva timp, și-a întrerupt apariţia. Însă atît cît a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin... 

De ani buni, vreo 25-26, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa sa a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pîntece matern, vibrînd de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvîntul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea bucurie nepereche pe care o are în faţa colii albe de hîrtie atunci cînd, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, își deschide cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsînd să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-i fiinţă...

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)