Muzicoteca de dinamită

The Beatles 

Rooftop Concert 

(Get Back)

În această zi a anului 1969, The Beatles au susținut un concert memorabil pe acoperișul clădirii «Apple Corps» (sediul casei lor de discuri) de la 3 Savile Row din Londra, un moment singular în istoria muzicii rock de pînă atunci și un punct culminant al carierei lor. 

A fost un concert impromptu, neanunțat publicului și fără bilete, organizat pe acoperișul celebrelor studiori londoneze, unde muzicienii înregistrau și filmau pentru ultimul lor album, «Let It Be».

Totul a durat aproximativ 42 de minute, înainte ca poliția metropolitană să intervină și să ceară trupei să înceteze din cauza plîngerilor privind... „zgomotul”! Aceasta avea să fie ultima prestație publică live a celor care au rămas în istoria muzicii pop-rock sub numele The Beatles.

La acest concert sui-generis au evoluat John Lennon, Paul McCartney, George Harrison și Ringo Starr. Alături de ei, la claviaturi, a cîntat și Billy Preston, un muzician care le era colaborator apropiat în acea perioadă.

Concertul a inclus mai multe variante ale unor piese noi (majoritatea încă nelansate oficial la momentul respectiv) plus 9 încercări («takes») ale altor 5 piese: Get Back (de trei ori), Don’t Let Me Down (de două ori), I’ve Got a Feeling (de două ori), One After 909 (o dată) și Dig a Pony (o dată). În plus, au mai fost cîteva mici jamuri scurte (sau improvizații), precum fragmentele din imnul God Save the Queen. Multe dintre aceste interpretări live au poposit pe albumul «Let It Be» (1970) sau în documentarele realizate ulterior vizînd istoria trupei.

Evenimentul a fost filmat cu multiple camere pentru proiectul documentar «Let It Be» (1970), conținînd atît cadre filmate pe acoperiș dar și de la nivelul străzii. Materialul din concert a fost, de asemenea, prezentat în serialul documentar «The Beatles: Get Back» din 2021, regizat de Peter Jackson.

Pe măsură ce muzica se făcea tot mai auzită în zona centrală a Londrei, prilej cu care s-a strîns un public curios (mulți neștiind ce se întîmplă, de fapt), o parte dintre locuitorii și cei care-și aveau serviciile în clădirile din jur, au făcut reclamații, plîngîndu-se de „vacarm”! Poliția a urcat pe acoperiș pentru a opri concertul în timp ce trupa a mai continuat să cînte cîteva momente, apoi a încheiat cu piesa Get Back. La sfîrșit, John Lennon a rostit o frază memorabilă care avea să facă istorie: I’d like to say thank you on behalf of the group and ourselves, and I hope we’ve passed the audition.

Mini-concertul («Rooftop Concert») a reprezentat ultima prestație live a Beatles-ilor, devenind rapid o imagine simbol a unei etape muzicale care se apropia cu pași repezi de final dar care, totodată, a constituit și un moment nepereche al istoriei acelei culturi muzicale, pe care ne-am obișnuit a o numi, cu un termen generic, «pop-music».

Rooftop Concert 

 The Beatles

MOZART 270

Mozart este fericirea înainte ca ea să fi primit o definiție.

Arthur Miller

Austriacul (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg) Wolfgang Amadeus Mozart (pe numele său real Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart sau Wolfgang Amadé, cum avea să se semneze, Amadeus fiind numit exclusiv postum) a fost un compozitor și pianist, reprezentant de de primă mărime al clasicismului vienez.

Copil-minune, Mozart și-a manifestat talentul muzical încă de la vîrsta de 3–4 ani. Sub îndrumarea tatălui său, Leopold Mozart, a susținut turnee în marile centre culturale ale Europei (Viena, Paris, Londra, Roma), impresionând prin virtuozitate și o memorie muzicală excepțională. A activat inițial ca muzician de curte la Salzburg, apoi s-a stabilit la Viena (din 1781), unde a trăit ca artist independent. Deși s-a bucurat de uriaș succes muzical, s-a confruntat permanent cu mari dificultăți financiare. A murit prematur la 35 de ani (la 5 decembrie 1791 la Viena), în circumstanțe rămase parțial neclare.

* Cei care l-au cunoscut mărturisesc că avea o ureche muzicală absolut ieșită din comun. La 14 ani, după ce ascultase de două ori lucrarea religioasă «Miserere» de Allegri (care era interzis a fi copiată, ea fiind destinată ascultării exclusiv în Capela Sixtină), a reținut-o integral apoi a transcris-o, creînd astfel o primă copie „ilegală”. Gestul i-a adus admirație, nu pedeapsă.

* Avea un simț al umorului considerat de mulți a fi trivial. În corespondența sa, pe de o parte, folosea glume grosiere și jocuri de cuvinte indecente — în contrast puternic cu imaginea sa aristocratică din manuale iar pe de altă parte, scria despre lucruri care trădau intense stări emoționale, pasiuni puternice și profunzimi intelectuale remarcabile.

* A fost un excelent improvizator. În epocă era la fel de apreciat pentru improvizațiile sale la pian ca și pentru compozițiile scrise, dar această latură a artei sale s-a pierdut odată cu dispariția sa.

* Nu compunea mereu dintr-o suflare, cum deseori s-a afirmat. Deși legenda spune că muzica îi venea complet alcătuită, schițele sale arată faptul că revizuia și rafina intens, mai ales în lucrările de mari dimensiuni.

* A avut conflicte serioase cu tatăl său. Leopold îi controla atît viața profesională cît și pe cea personală. Despărțirea de Salzburg și căsătoria cu Constanze Weber au tensionat relația lor.

* Mozart era pasionat, printre altele, de biliard, pe care îl juca fie singur (fredonând frînturi de melodii și oprindu-se uneori să și le noteze) sau cu diferiți cunoscuți, printre care compozitorul Joseph Haydn, de care l-a legat o trainică prietenie.

* Iubea animalele și a deținut, printre altele, un câine, un cal, mai mulți canari și un graur (pe care se spune că l-a învățat să cînte anumite pasaje din compozițiile sale). Astăzi există o broască în Haiti, care a fost numită Eleutherodactylus Amadeus, datorită capacității sale de a reproduce un spectru foarte larg de frecvențe sonore, apropiate de sonorități muzicale.

* Era fascinat de masonerie. A fost membru al unei loji masonice vieneze, iar simbolismul masonic apare explicit în «Flautul fermecat» (prezența numerelor 3 și 5, ritualuri de inițiere, ideea iluminării).

* A murit sărac, dar nu și uitat. Înmormîntarea modestă era obișnuită în Viena din epocă dar ea nu reflecta neapărat lipsa de apreciere, ci statutul social și practicile funerare obișnuite ale acelor timpuri.

* «Recviemul», ultima sa lucrare, este doar începută de el. Ultimele părți au fost finalizate de elevul său Franz Xaver Süssmayr, pe baza schițelor sale — fapt mult timp ascuns comanditarului.

* Există 14 portrete ale sale confirmate, dintre care 12 se află în posesia International Mozarteum Foundation din Salzburg. În 2012, experții fundației au validat autenticitatea unui alt portret: o miniatură pictată pe o tabachieră din fildeș de un prieten, Johann Grassi, pe cînd Mozart avea 27 de ani, locuia la Viena și era deja celebru ca pianist și compozitor. Cunoscutul portret al lui Mozart îmbrăcat cu o tunică roșie (făcut celebru îndeosebi de ambalajul bomboanelor Mozartkugeln) a fost de fapt realizat postum (în 1819) de Barbara Kraft, pe baza unei imagini a lui Wolfgang, oferită de sora acestuia.

A compus peste 625 de lucrări, acoperind, practic, toate genurile muzicale ale epocii: simfonii, concerte, sonate, muzică de cameră, opere, muzică sacră. Dacă ar fi să ascultăm fără oprire toate compozițiile sale, ne-ar lua aproximativ 200 de ore, adică 8,33 zile. E impresionant pentru un compozitor care a murit la doar 35 de ani.

Printre cele mai importante lucrări pot fi amintite:
• Simfonii: nr. 40 în sol minor, nr. 41 „Jupiter”
• Concerte: pentru pian (nr. 20 în re minor, nr. 21 în do major), pentru vioară, pentru clarinet
• Opere: Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat
• Muzică sacră: Recviemul (neterminat)

Muzica lui Mozart se distinge prin claritate formală, echilibru, melodicitate și o mare expresivitate, acestea fiind dublate de profunzime emoțională, îmbinînd naturalețea cu un mare rafinament tehnic.

Mozart este unanim considerat drept unul dintre cei mai mari compozitori din istoria muzicii universale, uriașa sa influență modelînd evoluția muzicii clasice, întreaga sa creație reprezentînd un filon fundamental pentru repertoriul concertistic și liric.

Sonata pentru pian nr. 11 în La major, K. 331.

La pian: Daniel Barenboim

Concertul pentru două piane și orchestră 

nr. 10 în Mi bemol major, KV 365.

Interpretează Chic Corea și Keith Jarrrett.

Memento

 

Biblioteca Română din Paris a fost reînfiinţată la 27 ianuarie 1988. La origine constituită sub îndrumarea lui Nicolae Iorga (fondatorul și directorul Școlii Române din Paris), Biblioteca Română din Paris și-a încetat existența în 1945. La reînfiinţare, sub aspiciile Ambasadei României în Franţa, ea a fost dotată cu un fond de cîteva mii de volume, astăzi biblioteca ICR Paris numărînd aproximativ 13 000 de unități biblioteconomice (literatură, poezie și teatru românesc, carți de istorie, lucrări de referință, albume de artă, CD-uri și DVD-uri cu muzică și filme) în limbile română şi franceză.

Primul ei director a fost diplomatul Nicolae Mareş, urmat de profesorul universitar din Iaşi Constantin Pavel. În ianuarie 1990, biblioteca a fost integrată în cadrul nou înfiinţatului Centru Cultural Român, devenit ulterior Institutul Cultural Român din Paris.

În prezent, cei aproximativ 500 de cititori înscriși au la dispoziţie un fond de carte variat, aflat în plină reorganizare.

Periodic, lectoratele de limba română din Franţa, dar şi diverse biblioteci publice beneficiază de donaţii de volume şi publicaţii româneşti din partea ICR Paris.

Bibliophilia

 

Flaubert și Sartre
(desen de Levine F.)

În volumul lui Guy Scarpetta (Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997) pe care l-am (re)găsit în propria-mi bibliotecă după îndelungi căutări cu intenția de a-l reciti, am dat și peste aceste cîteva rînduri din Flaubert (așezate drept motto pentru capitolul al treilea, Literatură și dezrădăcinare) însă fără a li se indica sursa. De remarcat însă excepționalul vizionarism al lui Flaubert, acest cosmopolit radical, cum deseori a fost numit, cu o gîndire extrem de modernă pentru secolul al XIX-lea:

Nu prea înțeleg ce înseamnă astăzi patria pentru noi. Pricep ce era pentru grecul care nu-și avea decît cetatea, pentru romanul care nu avea decît Roma, pentru sălbaticul hăituit în pădure, pentru arabul urmărit pînă la cort. Dar noi nu ne simțim în fond la fel de chinezi, de englezi, de francezi? Nu spre străinătate ni se îndreaptă toate visurile? (…) Se apropie vremea cînd orice naționalitate va dispărea. Patria va fi atunci un arheologism, ca tribul. *

* După ceva căutări, am găsit acest mic fragment care m-a încîntat și uimit foarte, într-o scrisoare pe care maestrul i-o adresase amicei sale George Sand în 1867, în «Opere» (volumul 4, corespondență), Editura Univers, 1985.

Paraponu’ zilii (de ziua Culturii Naționale)

Demeter András István
(ministrul culturii)

Reporter: Ce înseamnă pentru dvs Mihai Eminescu?

D. A. I.: Cuvîntul românesc în toată frumusețea ei (sic!)!!!

Reporter: Ne-ați putea recita cîteva versuri dintr-o poezie?

D.A.I.: Nu. Sînt actor, ieri am avut spectacol de recitare, chiar Eminescu am recitat, mai multe poezii. Dar acum sînt în calitate de ministru și nu confuzăm (sic!) cele două…

(sursa: https://www.facebook.com/reel/852525827654610)

Memento

 NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD

Această zi a anului 1648 reprezintă un reper major pentru cultura română: la Alba Iulia (Bălgrad cum era cunoscut numele localitatății în epocă) apare prima traducere completă în limba română a Noului Testament, tipărită integral, întreprindere realizată cu sîrguința și sub îndrumarea nemijlocită a mitropolitului ortodox al Transilvaniei între anii 1643–1656, Simion Ștefan, unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Ardealul secolului al XVII-lea. Deși se cunosc puține detalii biografice despre persoana sa, se știe cu exactitate că, în vremea sa, au fost editate două lucrări de maximă importanță ale vieţii religioase și spirituale românești: «Noul Testament» (1648) şi «Psaltirea» (1651). Singurul text olograf cunoscut aparținînd lui Simion Ştefan este «Predoslovie cătră Măria Sa, Craiul Ardealului» (Gheorghe Rakoczy), lui fiindu-i însă atribuite şi introducerile (prefețele) «Către cititor», ale celor două opere.

Traducerea Noului Testament s-a bazat pe texte grecești, latine și slave, adaptate cu mare atenție la realitățile limbii române. Scopul urmărit de Simion Ștefan era ca textul biblic să fie înțeles de toți românii, indiferent de zona geografică, nu doar de cler sau de cărturari. De altfel, în celebra Predoslovie (Prefață) a «Noului Testament de la Bălgrad», mitropolitul formula un principiu care avea să influențeze profund limba română literară: Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți. Pe lîngă prefaţa mitropolitului, lucrarea mai conţine şi alte cîteva părţi originale, cum sînt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un fel de «Lexicon», care pune la dispoziție o serie de sinonime şi de explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme.

Astfel, «Noul Testament de la Bălgrad» este lucrarea care l-a transformat pe Simion Ştefan într-o personalitate a istoriei culturii româneşti, în general și a celei bisericeşti, în special. Acţiunea temerară de traducere din limba greacă, latină şi slavonă în limba română a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a evidenţiat, o dată în plus, dimensiunea teologică a înaltului ierarh.

Rolul major în formarea limbii române literare al lucrării este vădit, el datorîndu-se, mai presus de orice, folosirii unui limbaj accesibil și unificator, prin aceasta ea avînd să influențeze determinant traducerile biblice ulterioare, contribuind în mod decisiv la consolidarea conștiinței culturale și lingvistice românești.

Pentru activitatea sa duhovnicească și culturală, Simion Ștefan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2011, fiind prăznuit la 24 aprilie.

Paraponu’ zilii (remember Ziua Culturii Naționale)...

15 ianuarie 1850. Ipotetica zi de naștere a lui Mihai Eminescu, după cum afirmă anumite voci...  Același festivism ieftin, plesnit pe la cusături de prea multă purtare și lustruit de rapănul imemorial așezat în staturi slinoase: depuneri de flori la statuia poetului din centrul orașului, cu false momente de reculegere înghiontite de sonoritățile strident-perimate ale unei fanfare desuete, a cărei prezență la acest moment (festiv, evident!) este complet anacronică și inadecvată. Cîțiva copii rebegiți, aduși să asiste la un „eveniment” din care nu pricep mare lucru, cîțiva „oficiali” ai unor instituții ce se doresc a fi reprezentative cultural pentru comunitatea ploieșteană și cîțiva gură-cască picați ca musca-n lapte acolo, întregesc un peisaj dezolant, pe care nici razele timide ale soarelui nu reușesc să-l încălzească. Discursuri sforăitoare ale unor ipochimeni care nu l-au mai citit pe Eminescu din copilărie. 

Cu pași tacticoși dar siguri ne apropiem de ipotetica zi de naștere a lui Caragiale...

Eminescu în 1884
(fotografie realizată în atelierul lui Nestor heck din Iași)

Am strania senzație că nici despre existența pămînteană a lui Eminescu nu prea ne mai putem exprima decît cu frîna de mînă trasă ușurel, atîta vreme cît, prin bătătura feisbucistă (și nu numai!), citesc tot felul de comentarii (mai mult sau mai puțin avizate, dar mustind de certitudini meteorologice, precum cel pe care-l reproduc mai jos, aparținînd domnlui Paul Cernat), venite dinspre tînăra generație de critici și istorici literari, cum că Mihail Eminovici (după cum îl numesc ei) s-ar fi născut pe 20.XII.1849 la Botoșani și nu pe 15.I.1850, la Ipotești. Mă întreb: oare de ce extrem de valoroși eminescologi, acribioși cercetători ai vieții și eminenți rînduitori ai operei eminesciene (Maiorescu, Perpessicius, Petru Creția, Ion Negoițescu, Liviu Călin, Rosa del Conte, Dimitrie Vatamaniuc, Ioana Bot și cîți or mai fi dar ale căror nume nu-mi vin acum în minte), care cu siguranță nu erau străini de aceste detalii de istorie literară (dacă ele or fi fost demne de luat în seamă), să fi ținut sub obroc data reală a zilei de naștere a poetului? Doar pentru că asemenea incertitudini mai planează și asupra zilelor de naștere ale lui Caragiale ori Hasdeu, printre alții?

Una dintre fotografiile în care
 se bănuie că ar putea fi Eminescu...

Iată textul cu pricina:

Mihail Eminovici s-a născut, cel mai probabil, pe 20 decembrie 1849, la Botoșani, nu pe 15 ianuarie (stil vechi) 1850. Potrivit fratelui său Matei, Gheorghe Eminovici ar fi însemnat data nașterii pe o Psaltire veche, la pagina 5, notația fiind cunoscută de întreaga familie: „Astăzi 20 Decembrie anul 1849 la patru ceasuri şi cinci-spre-zece minute evropineşti s’au născut fiul nostru Mihai”. Putem să nu-l credem, în absența „Psaltirii” încă nedescoperite, mai ales că anterior, în revista „Fîntîna Blanduziei”, dăduse o dată de naștere fantezistă: 8 noiembrie 1849 (mai sînt și alte lucruri care intrigă în mărturia sa, s-a discutat despre ele, nu mai insist). Controverse au existat și cu privire la locul nașterii. Sora poetului, Aglae Drogli a afirmat, de pildă, că Mihai(l) s-ar fi născut pe 24 decembrie 1849 la Ipotești, fiind botezat la Botoșani. Constanția de Dunca-Schiau a afirmat că s-ar fi născut la Dumbrăveni. În fine... Locul va fi acreditat totuși, credibil, ca fiind Botoșani: nu numai în urma cercetărilor magistratului Corneliu Botez (1907), confirmate de o rudă a poetului, stareța Fevronia Iurașcu, ci și prin intermediul poetului însuși. Chiar putem crede oare că nu știa unde s-a născut?

Pînă la descoperirea de către N. D. Giurescu, în primăvara lui 1892, a mitricii de nașteri și botezuri de la Biserica Uspenia din Botoșani, prin mijlocirea prefectului botoșănean G. Cerchez, Titu Maiorescu acreditase aceeași dată de naștere: 20 decembrie 1849, confirmată și de alți cunoscuți ai poetului în mărturii pe care nu le mai amintesc aici. S-a trecut și se trece însă prea ușor peste faptul că - potrivit notei lui Iacob Negruzzi din „Convorbiri literare”, nr. 6, 1892, p. 185, plasată în continuarea scrisorii lui N. D. Giurescu - într-o listă a membrilor societății „Junimea” din aprilie 1878 poetul a consemnat olograf: „Mihail Eminescu, 1849 Decembrie 20 (Sf. Ignat), Botoşani.” Consemnarea în speță ar fi rămas în posesia lui Iacob Negruzzi, potrivit mărturisirii acestuia (I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, IV, 1933). Pe aceasta chiar avem serioase motive să o credem, deși (din cîte știu) n-a fost publicată. Oricum, dacă luăm de bune informațiile din diversele foi matricole ale școlarității lui Eminescu, intrăm și mai rău în ceață, fiecare avînd altă dată a nașterii (6 decembrie, 14 decembrie...). Ceea ce știm sigur e că Mihail Eminovici a fost botezat pe 21 ianuarie 1850 la Botoșani. 

Să ne amintim însă și de amicul Caragiale: ce luăm de bun, spusele sale care acreditau propria naștere pe 30 ianuarie 1852, sau actul de naștere întocmit pe 1 februarie (cînd tatăl său, trezit din beție, a catadicsit să-l înscrie la Primărie)? Asemenea erori au fost și au rămas, multă vreme, duium.

Dacă privind, deci, „adevărul documentar” în speță nu doar drept literă de lege (cum și este), ci și drept adevăr istoric cert, ignorînd felul improvizat și adesea inexact în care erau întocmite actele de naștere în spațiul românesc pe acea vreme, ar trebui probabil să luăm de bune și „informațiile” oferite în descalificantul certificat de deces din 17 iunie 1889 întocmit de nefericitul Nicolae Hagi Stoica, unde vîrsta poetului e de 43 de ani, nu de 39, iar numele tatălui defunct - Mihail, nu Gheorghe. Vorba lui Gherea despre prăpastia dintre „țara legală” și „țara reală” a modernizării noastre incipiente, superficiale și improvizate, are acoperire și aici.

Avem așadar toate motivele să suspectăm că ziua de naștere oficializată a poetului a instituționalizat o eroare cu acoperire documentară. Pe 15 ianuarie sărbătorim, mai nou, „Ziua culturii naționale”, dar, foarte probabil, nu și adevărata zi de naștere a lui Eminescu.