Cine a fost
Întîi, viul sau mortul?
Întreabă-mă după ce părăsim
Cortul.
Ion Stratan
Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino, prin februarie 2005 şi dăruită mie după cîteva zile, doar cu cîteva luni înainte de a muri (fotografie pe care aveam s-o folosesc apoi pentru coperta a IV-a a volumului* meu de convorbiri cu el
şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), mi-a scris următoarea dedicaţie: Dragului Prieten, omului nostru din Havana, fumător de ţigarete, ţigări de foi şi pipă, dragostea din inima lui Nino.
Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i era foarte drag şi ale cărui volume le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, (re)lecturînd romanul Omul nostru din Havana, mi-am reamintit brusc de această dedicaţie a lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi cotrobăiri, am găsit-o într-unul dintre albumele mele fotografice, rătăcit și el printre alte vrafuri de hîrţoage, și-n care am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă, cu toate că eu, unul, nu cred absolut deloc în astfel de potriviri, numite de foarte mulți coincidențe, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie brodeală! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse deliberat trimtere la o carte care se născuse odată cu mine? Numai Dumnezeu mai poate şti...
* «Convorbiri la lumina gîndului. Despre prietenie, iubire și alte închipuiri», editura Libertas, Ploiești, 2006
N.B. Un bun prieten mi-a mărturisit, odată, că dacă-i plăcea ceva la poezia lui Ion Stratan era tocmai faptul că el scria despre viață și despre moarte. Mi-am permis să-i spun că eu nu cred în ruptul capului că el scria despre, ci scria chiar pe viață și pe moarte... Pentru că, în ultimă instanță, poezia lui Nino chiar asta a fost și este: o luptă pe viață și pe moarte cu el însuși, folosind cea mai redutabilă armă cu putință: CUVÎNTUL. Oare nu el spunea într-una dintre minunatele sale cafelele cu sare că poezia este o roată interioară care și duce mai departe, dar și sfîșie? Bref, Nino a scris folosindu-se de o tehnică pe care extrem de puțini o mai posedă azi, numită de bunul său prieten Nichita Stănescu, hemografie. Adică scrierea cu tine însuți...
Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i era foarte drag şi ale cărui volume le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, (re)lecturînd romanul Omul nostru din Havana, mi-am reamintit brusc de această dedicaţie a lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi cotrobăiri, am găsit-o într-unul dintre albumele mele fotografice, rătăcit și el printre alte vrafuri de hîrţoage, și-n care am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă, cu toate că eu, unul, nu cred absolut deloc în astfel de potriviri, numite de foarte mulți coincidențe, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie brodeală! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse deliberat trimtere la o carte care se născuse odată cu mine? Numai Dumnezeu mai poate şti...
* «Convorbiri la lumina gîndului. Despre prietenie, iubire și alte închipuiri», editura Libertas, Ploiești, 2006
N.B. Un bun prieten mi-a mărturisit, odată, că dacă-i plăcea ceva la poezia lui Ion Stratan era tocmai faptul că el scria despre viață și despre moarte. Mi-am permis să-i spun că eu nu cred în ruptul capului că el scria despre, ci scria chiar pe viață și pe moarte... Pentru că, în ultimă instanță, poezia lui Nino chiar asta a fost și este: o luptă pe viață și pe moarte cu el însuși, folosind cea mai redutabilă armă cu putință: CUVÎNTUL. Oare nu el spunea într-una dintre minunatele sale cafelele cu sare că poezia este o roată interioară care și duce mai departe, dar și sfîșie? Bref, Nino a scris folosindu-se de o tehnică pe care extrem de puțini o mai posedă azi, numită de bunul său prieten Nichita Stănescu, hemografie. Adică scrierea cu tine însuți...
Un comentariu:
Un gînd bun pentru Nino. Și prietenii lui.
Trimiteți un comentariu