marți, 19 septembrie 2023

Amintiri în tihna unei eternități de-o clipă...

Cine a fost
Întîi, viul sau mortul?
Întreabă-mă după ce părăsim
Cortul.
Ion Stratan

Una dintre puţinele şi micile bucurii pe care Nino Stratan şi le mai oferea în ultimii ani ai vieţii, era să se fotografieze împreună cu prietenii care-i treceau pragul minuscului său apartament situat în centrul oraşului, la primul etaj al scării «A» a binecunosctului bloc ploieştean „7 etaje” (aflat vizavi de catedrala «Sf. Ioan Botezătorul»). Îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o liliputană cameră de fotografiat (cu film) şi în zilele în care era bine dispus, înconjurat de prieteni fiind, iniţia ad-hoc o şedinţă foto (cum foarte serios îi plăcea să le numească), în care cei prezenţi îşi făceau fotografii unii altora, în ipostaze care de care mai haioase.

Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino, prin februarie 2005 şi dăruită mie după cîteva zile, doar cu cîteva luni înainte de a muri (fotografie pe care aveam s-o folosesc apoi pentru coperta a IV-a a volumului* meu de convorbiri cu el 
şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), mi-a scris următoarea dedicaţie: Dragului Prieten, omului nostru din Havana, fumător de ţigarete, ţigări de foi şi pipă, dragostea din inima lui Nino.
Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i era foarte drag şi ale cărui volume le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, (re)lecturînd romanul Omul nostru din Havana, mi-am reamintit brusc de această dedicaţie a lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi cotrobăiri, am găsit-o într-unul dintre albumele mele fotografice, rătăcit și el printre alte vrafuri de hîrţoage, și-n care am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă, cu toate că eu, unul, nu cred absolut deloc în astfel de potriviri, numite de foarte mulți coincidențe, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie brodeală! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse deliberat trimtere la o carte care se născuse odată cu mine? Numai Dumnezeu mai poate şti...

* «Convorbiri la lumina gîndului. Despre prietenie, iubire și alte închipuiri», editura Libertas, Ploiești, 2006

N.B. Un bun prieten mi-a mărturisit, odată, că dacă-i plăcea ceva la poezia lui Ion Stratan era tocmai faptul că el scria despre viață și despre moarte. Mi-am permis să-i spun că eu nu cred în ruptul capului că el scria despre, ci scria chiar pe viață și pe moarte... Pentru că, în ultimă instanță, poezia lui Nino chiar asta a fost și este: o luptă pe viață și pe moarte cu el însuși, folosind cea mai redutabilă armă cu putință: CUVÎNTUL. Oare nu el spunea într-una dintre minunatele sale cafelele cu sare poezia este o roată interioară care și duce mai departe, dar și sfîșie? Bref, Nino a scris folosindu-se de o tehnică pe care extrem de puțini o mai posedă azi, numită de bunul său prieten Nichita Stănescu, hemografie. Adică scrierea cu tine însuți...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Un gînd bun pentru Nino. Și prietenii lui.

Memento

Traian T. Coșovei 70 (28.XI.1954 - 1.I.2014) Moto: Aş putea să rup limbile ceasului şi să scriu: „oricum e mai târziu decât crezi” Să mă las...