Eveniment

Vulpea lui Mihai din sătucul său Macondo

Tînărul meu prieten Ioan Mihai Cochinescu – da-da, chiar aşa mi-a mărturisit, cîndva, în zilele în care dialogam cu el, la ceas de taină, pentru volumul meu, «Convorbiri la lumina gîndului»: „cred că am rămas la fel de tînăr” – îmi pare a fi, fără doar și poate, un tip complex (prozator, estetician, muzicolog cu un doctorat în branşă, artist fotograf, cineast și un împătimit globe-trotter), nu unul complicat şi care are un fel aparte de-a gîndi: suplu, tranşant, gospodăresc (adică în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos și profund (e doar bănăţean get-beget). Este inventiv, entuziast, extaziat şi expresiv, aidoma theodoreilor cei antíci, empatic şi uneori ușor exaltat, îndeosebi atunci cînd îţi împărtăşeşte, pasional şi pasionat, părerile-i ori ce sentimente-l încearcă vizavi de vreo „cestiune” importantă la ordinea zilei, care-l frămîntă. Tocmai de aceea el poate lesne lăsa impresia unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, că ori nu este atent sau, mai rău, că nici măcar nu-l ascultă, călător cu capul prin nouri fiind. Însă vă spun cu mîna pe inimă: tînărul meu prieten este atent la orice detaliu, oricît de infinitezimal ar fi, ba chiar cu asupra de măsură, pentru că ochiul său lăuntric sensibil veghează permanent, înregistrînd cu minuţie tot. El este atît de atent la tot şi la toate, încît nu o dată, urmărindu-l, am fost tentat să cred că se disipă nepermis de mult (spunîndu-mi în barbă, blagian: ,,risipei se dedă florarul…”). Însă timpul a fost cel care m-a convins că lucrurile nu stau deloc astfel.

În majoritatea textelor sale, la fel ca și în viaţa sa cea de toate zilele, Mihai se copilăreşte deliberat. Nu este vorba însă de o simplă exacerbare a unui ludic gratuit, de proastă factură. Este expresia genuină şi liberă a unui stilist remarcabil, care-şi stăpîneşte impecabil calitățile umane și întregul arsenal al expresivităţii sale artistice, cu inteligenţă şi har, cultivat, rafinat, alimentat cu vaste lecturi din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii europeni (și nu numai), dar și din moderni şi post-moderni, și nu în ultimul rînd din literatura română...

A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzică, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitectură, de alchimie, astrologie, ezoterism, ocultism ori musicosophie) pentru a ajunge la esenţe.

Şi-a lăsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii catifelate ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pînă la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisată de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecînd prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime și atît de dragi lui, imaginate genial de Andrei Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe. Care esențe i-au conferit o foarte solidă, perfect articulată şi coerentă existenţă culturală, care este lesne detectabilă și în acest volum.

Mă văd nevoit să reiau, cu alte cuvinte însă, cîteva gînduri pe care mi le exprimam de curînd despre volumul de povestiri al unui alt prozator. Undeva, în paginile însemnărilor sale intime, Gustave Flaubert spune despre un autor că, în cărțile sale, el trebuie să fie aidoma lui Dumnezeu în Univers: prezent pretutindeni, dar nevăzut niciunde. Pe măsură ce m-am adîncit în universul cărții tînărului meu prieten, gîndul marelui prozator francez mi s-a părut a fi, dincolo de orice evidență, dumiritor, pentru că Mihai este, fără putință de tăgadă, un fel de Dumnezeu în sens flaubertian, adică un povestitor cu un stil prozastic extrem de personal și rafinat, elaborat, deloc facil, deci foarte distinct. Lesne recognoscibil. Exact în sensul exprimat de un alt scriitor tare drag mie, Julian Barnes, într-un splendid volum, «Papagalul lui Flaubert», unde el spune că stilul înseamnă transpunerea adevărată a gîndirii. Lucru care mi se pare că-i vine ca o mănușă și autorului nostru. 

N-am numit mai devreme roman volumul tînărului meu prieten și n-am adăugat nici roman-puzzle, așa cum este subintitulat pe copertă, pentru că eu văd cartea lui a fi construită altfel, și anume asemenea unei piramide suple (care îmbracă, imponderabil și diafan o altă construcție, numita casă Secession, de altfel, unul dintre pesonajele principale ale acestei cărți, adică micul-colț-de-univers al copilăriei sale, sătucul său Macondo, cum îl numește undeva), dar o piramidă alcătuită, în locul fantasticelor blocuri de piatră, din niște compartimente, ca un fel de sertărașe foarte ușor manevrabile, în care sînt așezate, extrem de ordonat, cu o preciziune cvasi-chirurgicală, aidoma timbrelor într-un clasor, amintirile întîmplărilor vieții sale, imaginile filmice ale oamenilorși locurilor dragi (cu tot ce ține de viața lor de zi cu zi) și ale personalităților – scriitori, muzicieni, cineaști, pictori și care-or mai fi fost – care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, i-au marcat devenirea și care-l ajută decisiv să ne povestească, povestindu-se.

Mihai (la mijloc) depănînd povești împreună cu doi buni prieteni:
Valter & Bogdan-Lucian

Cum nu este nici o carte memorialistică în accepțiunea obișnuită a termenului și nici una alcătuită dintr-o succesiune de mici povestiri „însăilate” între ele, și apoi puse laolaltă între niște coperți, care nu au nici o legătură între ele și care, la o adică, ar putea fi citite la întîmplare, cum s-a scris/spus despre ea.

Atunci cam despre ce ar putea fi această carte?
De la bun început, Mihai ne avertizează, într-un foarte scurt preambul (cvasi-identic aceluia de pe romanul său «Ambasadorul» că Și aceasta este o carte de vise. De aceea, personajele și relatările sunt de cele mai multe ori imaginare, iar potrivirea de nume este adesea întîmplătoare – care ne-ar putea nedumeri, într-o oarecare măsură, după ce vom închide ultima filă a cărții. 

Cum adică, numai o carte de vise?
Evident că nu. Sigur, este și o carte de vise, dar pînă la un punct. Și-n rest?
Cred că dezlegarea „misterului” ne-o dă însuși autorul, nu foarte repede, după vreo sută de pagini, în capitolul al 15-lea, «Întîmplări prin micul Macondo» (o trimitere deloc voalată către opera celui mai important și iubit maestru al său într-ale scrisului, Gabriel García Márquez, cu care are chiar și o scurtă convorbire onirică, la un moment dat), cînd ne oferă „cifrul”prin care cititorului îi este permis accesul nestînjenit în universul plăsmuit de povestitor. Ne spune chiar Mihai: Nu e despre dictatură, cartea mea. E despre niște oameni simpli, cînd mai triști, cînd mai veseli, cînd mai proști, cînd mai deștepți, care s-au născut într-un foarte mic univers concentraționar, pe care – de voie, de nevoie – l-au acceptat ca pe un adevăr de netăgăduit, de nezdruncinat, ca pe o nouă religie. Și continuă, ceva mai departe, lămuritor: (...) ce altceva este micul univers al copilăriei mele din casa Secession, decât un fel de sătuc Macondo? Păstrînd cu onestitate proporțiile, întreg acest microcosmos timișorean, deși nu descrie amploarea, farmecul, rafinamentul și misterul destinelor unor familii și personaje fabuloase și nu are nici pe departe conotațiile social-politice ale capodoperei ieșite din pana strălucitului romancier, nu este nimic altceva decât sămânța roditoare a unei realități ce definește omul simplu, obișnuit, pus și somat în fața prospectului stufos al vieții, fără acces la modul ei de utilizare.

Bref, această carte este o poveste despre propria sa viață (mă rog, mai cu seamă a primilor ei ani), dar așa cum și-a amintit-o remarcabilul povestitor care este (un povestaș, cum l-ar fi numit un alt mare scriitor drag al său, peruvianul Mario Vargas Llosa și el prezent printre cei cu care Mihai dialoghează imaginar). O viață cu tot ce ține de ea: cu bucuriile și cu tristețile ei, cu fericirile dar și cu dramele ei, cu izbînzile și cu inerentele ei neîmpliniri. Așadar, despre viață cu majuscule. Dar despre ce fel de viață? Ei bine, răspunsul ni-l oferă cu generozitate maestrul Márquez (tot într-un preambul, la splendidul său volum memorialistic «A trăi pentru a-ți povesti viața») în stilul său imbatabil: Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.

Așadar, aceasta este, pe scurt, nostalgica poveste a copilăriei tînărului meu prieten Mihai, așa cum și-a amintit-o el și pe care acum ne-o oferă în splendidul său volum.