Manuscrisele lui Eminescu

Mihai Eminescu în 1884
(portret realizat în studioul fotografic „Nestor Heck” din Iași)

Moto:

„Oamenii se împart în douǎ categorii: unii cautǎ și nu gǎsesc, 

alţii gǎsesc și nu sînt mulţumiţi.” (Eminescu)

Manuscrisele poetului reprezintă „caiete de creație” în mod deosebit pentru opera literară. Din manuscrise aflăm amănunte despre geneza unor scrieri literare și despre stadiile prin care trec acestea în procesul de desăvîrșire artistică. Manuscrisele cuprind și un număr considerabil de note la cursurile universitare, însemnări de lectură, ele fiind și un „jurnal” al formării sale intelectuale dar și un „instrument de lucru” în activitatea scriitoricească eminesciană. Dar acest adevărat „atelier” eminescian, denumit inspirat „Exerciții & moloz”, cuprinde și însemnări „căzute ca o pilitură de aur din strungul meșteșugarului” (D. Panaitescu-Perpessicius, Opere, vol. V, Editura Academiei R.P.R., 1958), privitoare la filozofie, demografie, economie politică, comerț, drept, etnografie, folclor, filologie, lingvistică, matematică, astronomie, fizică, geologie, biologie, botanică, zoologie, artă, literatură, istorie, geografie. Este, acesta, un capitol important cu însemnări din varii și vaste domenii, așadar, alături de miile de pagini cuprinzînd notații cu predilecție venite din poezie, proză și teatru. „Însemnările ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo Da Vinci, cu o mare sete de cunoaștere și preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română și-i conferă un loc de frunte în cea universală”, afirma, pe bună dreptate, criticul și istoricul literar, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acela care și-a dedicat cea mai însemnată parte a vieții descifrării, transcrierii și inserării acestor manuscrise în monumentala ediție definitivă a operelor eminesciene apărută, de-a lungul anilor, sub girul Academiei Române. (B.-L.S.)

„Cine-i şchiop acasă e şchiop şi-n tîrg. Cine-i prost acasă e prost şi-n tîrg, cine-i imoral în cămin e imoral şi-n afară.”

(Manuscrisul 2255)

„Iar voi, tineri care v-aţi grupat împrejurul acestei îmblători literare, ascultaţi sfatul unui om care vă voieşte binele din inimă. Petrescu, pălămarul, – cizmariul… croitorul, oameni onorabili, folositori sie şi societăţii, au nevoie de ucenici. Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cizmărie. Mai bine cel de-ntâi într-un sat decât al doilea la Roma. Ca voi au fost mii de mii de oameni pe lume şi vor mai fi încă. Nimănui din voi să nu-i abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii mei, Pământul nostru e mai sărac în genii, decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului unui nou sistem solar decât pe Pământ un geniu. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3-4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creieri mai mult decât suma communis – î[l] putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri dobitoacele.”*

(Manuscrisul 2255)

„D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prǎdat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.”
(în <Manuscrisul 2256>, apud. C. Noica, „Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești”, București, Ed. Eminescu, 1975).

„A iubi? - a avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme, nu iubeşte.”

(Manuscrisul 2269)

„Un om înțelept cunoaște pe un nerod, căci nerod a fost fiecare-n viața-i; dar un nerod nu cunoaște pe-un înțelept, căci n-a fost niciodată înțelept.”

( Manuscrisul 2275 B )

„Un novelist român spunea, că dracul cînd n-are de lucru îşi cîntăreşte coada. Omul cînd n-are ce lucra, face filozofie.”

(Manuscrisul 2283)

„Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat.”

(Manuscrisul 2288) *

N.B. Cu excepția celui indicat, citatele au fost reproduse din volumul „Fragmentarium”, o ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici de Magdalena D. VATAMANIUC, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981)

***

„Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. (...) A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”*

Tudor Arghezi

* Transcriere după o înregistrare a unei conferințe existente în «Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii române» susținută în 1955, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. O parte din textul acestei conferinţe (inclusiv acest fragment) va constitui obiectul eseului ,,Eminescu” (datat 1957), inclus în volumul «Tablete de cronicar» apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A), București, 1960.

„Și dacă sufletul popoarelor se oglindește în cuvîntul poeților, Eminescu reflectă și în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunînd mărturie pentru ea. (...) Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămînță adusă din întîmplare pe solul Daciei de suflarea vînturilor apusene: este un astru țîșnit din adîncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizație tînără și nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură și severă tradiție. Ca și a «Luceafărului» său, și lumina lui a străbătut, înainte să ajungă pînă la noi, o cale lungă.”

Rosa del Conte*

Roma, 8 septembrie 1962

(„Eminescu sau despre absolut”, 

editura Humanitas, București, 2016)

***

„Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care ne-a devenit tuturor respirație, va trebui ca noi înșine, la rîndul nostru, să fim respirația nenăscuților. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat.”

Nichita Stănescu

(1980)

„Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare.
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pămînt, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Cînd i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, pînă la regele poeziei româneşti”.

Carmen Sylva

(„Poveștile Peleșului”, 

editura Corint, 2018)

„Născut din dorul arborilor, din chemări de izvoare, din deschiderea lunii în

flori de nufăr, din boarea de aur magic a Moldovei, Eminescu e numele unei țări și-al unui neam. El a dat limbii române ființă și destin de nemurire, înnobilând-o cu lumină de geniu, cu trestii pline de cîntec, cu vis fericit, cu dezmierdări de aprilie, cu mare sub fereastră. Noi sîntem patima clădită pe cuvintele lui, și fiecare cuvînt al lui e o vatră de jăratec, lîngă care se-ngînă povești și doine, ghicitori, eresuri. Eminescu este fulgerul rotund al României trecând prin glasul vechilor păduri, e partea cea mai înaltă a istoriei. Cu el începe și urcă munții lumii credința noastră în pământul ce-l iubim. El a sădit eternitatea cu tei și plopi, cu seri încărcate de liniște lungă, ne-a împodobit dragostea cu șoapte ce fac stelele să coboare vrăjite pînă în dreptul tîmplelor și ne-a schimbat gîndurile în pasăre care bea luna și se leagănă mereu numai în pînze de apa vie. Ziua nașterii lui Eminescu nu-și va usca niciodată clipele, iar frunzele ei vor suna în răsăritul tuturor generațiilor, vestind că din noianul uitării se desprinde mereu un zeu, încins cu o haină de umbre și raze ca să ne colinde sufletul cu primăveri și cu taine. Și noaptea stingerii lui nu se va întîmpla nici în crăpatul stelelor... „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată...”

Fănuș Neagu

(„Patima clădită pe cuvintele lui” în volumul 

„Insomnii de mătase”, 

editura Cartea Românescă, 1981)

„Unul este Eminescu în scrisorile către Maiorescu și Iacob Negruzzi, cu totul altul – alții! – în corespondența cu Veronica Micle, după cum într-un fel (sumbru) se îmbracă în epistolele către familie și mult altfel (antipodic) atunci când le scrie lui Caragiale și Ronetti Roman cu formula «bre, nu fiți pezevenghi...». (...)
Am început cu Eminescu din rațiuni sentimentale. Desigur, nu el poate fi considerat campionul epistolar al literaturii române. Are cel puțin trei adversari care-l înving fără drept de apel încă înainte de start: Kogălniceanu, Caragiale, Odobescu. Așa cum spune Al. Săndulescu la pagina 118 din opul * mai sus citat, «temperament meditativ, adâncit în sine, trăind în vastul său univers interior, Eminescu trimite scrisori de obicei din constrângerea împrejurărilor de viață”». Însă (...) romanul epistolar cu Veronica este de-o luxurianță și-o strălucire unic fermecătoare în peisajul autohton. Pe de altă parte, apariția, în anul 2000, la editura Polirom, a celor aproape o sută de scrisori inedite, în ediția** realizată de Christina Zarifopol-Illias, poate fi considerată cel mai însemnat eveniment editorial din România post ʼ89.”

Dan C. Mihăilescu

 („Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”, 

editura Humanitas, București, 2009)

*„Literatura epistolară”, editura Minerva, București, 1972

** „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”, editura Polirom, 2000

***

Adrian Pintea recită Glossă