„În 1992 am ajuns la Constantinopol tot cu autocarul, sosind însă de la Alanya, din sudul Asiei Mici, după un drum de 800 de kilometri prin Podişul Anatoliei. Atunci am verificat încă o dată intuiţia lui G.M. Cantacuzino – formulată şi de Anton Bibescu ori de Matila Ghyka (iniţial mi se întâmplase în Malta) – care spune că ori de câte ori trecea în Dobrogea i se părea că pătrunde în alt continent, implicit în lumea Orientului. Adevărul acesta l-a rostit şi Arghezi într-un interviu dat spre sfârşitul vieţii: „Pământul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Iisus Hristos trebuie să fi trecut pe aici”.
În toamna lui 1992 locuisem la Efes în Asia Mică, într-o pensiune evocând Tulcea de acum câteva decenii, ambele oraşe având coline cu pământ argilos, uliţe în pantă acoperite cu macadam, măgăruşi, bostani vărgaţi, smochini şi o lumină statică, blândă, înrudită cu aceea pe care pictorii noştri interbelici o găsiseră la Balcic. După prima noapte dormită la Constantinopol, ieşind din hotelul aşezat pe o străduţă înclinată, răcoarea dimineţii cernută printre salcâmi, aerul sărat şi vrăbiile au făcut să mă cred la Constanţa. Câţiva ani mai târziu, ducându-mă iar în Asia Mică, avionul cu care călătoream a zburat atât peste Constanţa, cât şi peste Constantinopol, prilej să-mi amintesc de priveliştea cu cele două poduri transcontinentale de peste Bosfor ce se deschide din culmea reşedinţei lui Justinian. O panoramă cum nicio împărăţie şi niciun oraş nu au mai avut. Poate că această privelişte fără seamăn şi pereche m-a făcut să spun că aş da zece zile la Paris sau la Londra pe una petrecută la Constantinopol.” (Dan Ciachir „Farmecul discret al Bosforului”)
*
„Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne simţim atît de apropiaţi și să avem vie în minte ideea că înainte de-a fi orice-am fi, suntem oameni?” (
Marin Preda - „Cărţile deasupra apei”)
*
„Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însâ şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.
Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.
Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani, aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.
Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamană cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă...
Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cantă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce masură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi - totul este fărâmiţat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers - ne diseminăm, ne risipim.
Eu nu inţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviinţa”, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.
Nu am prejudecaţi de nici un soi, dar felul în care ne putem ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit.Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a savârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
Pentru că intrăm in zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face sa uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani in Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.
...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga / Maica Benedicta - „O lume fără rădăcini este o lume fără morală”, interviu cu Mihaela Onofrei)
*
„La un actor, garderoba este o obligaţie profesională.” (G. Călinescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu