Gheorghe
Crăciun („Trupul ştie mai
mult. Fals jurnal la Pupa Rusa”)
*
Zice Origen : Şi dacă un mădular suferă,
toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit toate
mădularele se bucură împreună. (I Cor. 12, 26) și mai departe: (…) un doctor care este bun la inimă şi care ştie cum să-l vindece pe bolnavul
care l-a rugat să-l ajute, desigur că îl va îngriji, convins fiind că
împlineşte porunca lui Dumnezeu, Care a primit rugăciunea celui care a cerut
vindecarea. („Despre rugăciune”, p.56–57)
*
E clar că
pauzele acestea lungi de scris nu-mi sînt deloc faste. Poate şi pentru
faptul că sînt extrem de obosit (gîndurile nu se coagulează în ceva coerent
spre a le muta pe hîrtie) după cele şase săptămîni de navetă (4–5 ore petrecute
zilnic între 17:30 – 23:00 la o clinică privată de fizioterapie din Poiana
Cîmpina), întru salvarea fără intervenție chirurgicală a genunchiului meu
smintit în urma căderii cu bicicleta în noiembrie, anul trecut (2013). Aş putea
numi această perioadă o epopee? Păstrînd anumite proporţii,
da. În orice caz, dincolo de suferinţa fizică propriu-zisă, mult mai
traumatizant mi s-a părut a fi altceva: contactul extrem de dur cu sistemul
medical românesc de stat (o sintagmă tîmpită dar n-am alta la îndemînă).
Trebuie scris serios despre asta, in extenso. Adică despre felul în care eşti
privit/tratat ca pacient. Cu alte cuvinte, despre cum se desfăşoară asupra ta actul
medical (altă sintagmă idioată) în două ipostaze: cînd ai „relaţii” (adică
eşti introdus de cineva cunoscut la medicul de care ai nevoie sau, mai bine, îl
cunoști personal, ba chiar îți e coleg de liceu sau prieten ) şi cînd nu te
ştie nimeni. În ultimul caz, invoci toți sfinții (din Sinaxar și Pateric,
laolaltă) de care îți aduci aminte şi te rogi Bunului Dumnezeu să nu
te uite pe la uşile cabinetelor. Să nu te piardă. Să nu dai în primire pe acolo
atunci cînd medicii nu sînt la program sau vin după bunul lor plac. Atunci cînd
nu se respectă „bonurile de ordine” (adică intră în faţa ta „urgenţele”,
prietenii, cunoscuţii, „obligaţiile” etc.) şi tu, sprijinit în cîrjă de un
perete, cu piciorul strîns fedeleș într-un burlan gipsat, care „trage” vreo
10-15 kile, simţi cum încet dar sigur îţi intră os prin os (asta e expresia?).
Atunci cînd eşti privit chiorîș (ca un gîndac de bucătărie de băieţii de la
deratizare) și de foarte de sus de „cadrele medicale”, aşteptînd din clipă-n
clipă să fii călcat de o talpă butucănoasă, ca atunci cînd striveşti un muc de
ţigare de asfalt. Atunci cînd nu mai poţi citi ziarul, revista sau cartea pe
care le porţi în geanta atîrnată în bandulieră. Cînd nu mai poţi asculta muzica
de pe mp3-ul portabil nemaiputînd suporta flecăreala celor din jur… Cînd nu mai
poţi pur și simplu şi cînd tot ce-ţi doreşti e să ieşi din marele și infectul
spital județean de urgență al orașului şi să tragi cu sete dintr-o ţigare sau
să iei o gură de aer proapspăt, după caz… Mă rog… O să revin asupra acestei
negre perioade din viaţa mea…
 |
| Tanti Mimi, în anii de glorie ai tinereții dumisale... |
Odată mi-a venit venit în minte (în timpul
unei proceduri mai puţin dureroase a tratamentului de la Poiana
Câmpina) o mică întîmplare cu o prietenă a buncii mele, tanti Mimi, o femeie de-o
frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, rafinată, aristocratică,
plină de şarm şi de un umor subtil, trecută binișor însă fără semne prea
vizibile, de a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei,
îi plăcuseră bărbaţii bine (dar de care nu prea avusese parte!), care îi zice
bunicii într-o bună zi, la cafeaua de dimineaţă: „Tu, Lenuș, venind io pe
drum azi spre tine, am văzut pe unu’, tu, frumooooos tare, tu! Era atît de
chipeș că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot! ” Bunică-mea a privit-o peste ochelari şi
i-a replicat cu un zîmbet ştrengăresc aninat în colţurile buzelor: „Şi de ce
nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii-n gît?” „Eh!”, oftă din toți rărunchii tanti Mimi... „Am
zis şi io, aşa, dragă, admirativ, nu?”, timp în care-şi potrivea o ţigaretă
în sipca lungă, din fildeş cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o
cu o brichetă minusculă, elegantă, placată cu aur, operații făcute cu gesturi
încete și cu gîndurile duse departe, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut
(sau chiar îi treceau) imagini ale unor amintiri dintre cele mai
plăcute venind din tinerețea dumisale îndepărtată... „Am zis şi io,
aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat,
afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi...” Cînd am împlinit 18 ani,
tanti Mimi mi-a zis: „Ptiu, bătă-te norocu’să te bată! Vai dragă ce bărbat
bine te-ai mai făcut! Vino
la tanti să te pupe! ”Şi mi-a lăsat cîte două amprente de ruj de
pe buze, mirosind discret a parfum fin de mărgăritare şi mosc, pe fiecare
obraz… Ciudat: mi-e dor de
tanti Mimi sau de planeta pierdută a copilăriei mele?
*
Viaţa
e o taină, omul e o brută. (zice
Nikos Kazantzakis, prin gura eroului său, Alexis Zorba)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu