marți, 23 iulie 2019

Jurnal de-a bușilea...


Întotdeauna l-am asemuit (și cred că deloc întîmplător dar abia după ce le-am ascultat amîndorura, îndelung, și nu fără oarece dificultate, muzica) pe Miles Davis cu Frank Zappa, numindu-l, nu o dată, pe primul, un altfel de Zappa, dar  al trompetei... Pe Davis l-am descoperit ceva mai tîrziu decît pe Zappa, după ce mi s-au așezat/decantat în memoria afectivă (și nu numai!) creațiile contorsionate, stufoase, pline de acorduri imposibile, aflate de multe ori la granița dintre sunet și zgomot, fracturate de lungi pasaje solistice improvizatorice de geniu, ruperi de ritm și sunete picate ca din cer, de foarte multe ori ludice (mai ales la Zappa), ori introvertite la maximum (îndeosebi la Miles, la care pînă și poziția în care cînta trăda asta, încovoiat peste trompetă, cu fața ascunsă permanent sub acei ochelari fumurii, cu pielea feței strălucind sub broboanele de transpirație sclipind diamantin în luminile reflectoarelor și, de foarte multe ori, întors cu spatele la public, într-un gest doar aparent de indiferență totală față de cei din jur – înclusiv față de trupa sa – sau chiar de o ușoară infatuare, așa cum nu o singură dată i s-a reproșat) alcătuind un univers sonor uluitor, perfect rotund, impecabil articulat, fără fisuri, un edificiu sublim... Din extrem de multe puncte de vedere cei doi se aseamănă și, poate, din tot atîtea, se deosebesc... Însă, una peste alta, cu siguranță că, din punct de vedere al creației lor complet novatoare (în care se „aud” toate muzicile de pînă la ei într-o fuziune desăvîrșită, dar sunt anunțate și sonorități genuine, complet noi, doar că în stare parcă latentă, aidoma magmei care bolborosește ascunsă în măruntaiele vulcanului, gata să irumpă, care vor fi aduse definitiv pe lume, cu siguranță, odată, cine știe cînd, de către cine știe cine), privită în ansamblu, opera celor doi uriași muzicieni reprezintă un tot, un continuum, asemuindu-se poate, doar la nivelul sunetelor căutate și emise, ea înseamnînd enorm pentru fenomenul muzical contemporan și arta sunetelor, în general... Pe de altă parte, prin trupele lor (The Mothers Of Invention a lui Zappa are și un nume edificator, în fond, nu, trădînd dintru început intențiile celui ce-a adus-o pe lume) au trecut zeci, poate chiar sute de muzicieni extrem de valoroși, care au dus/duc mai departe, cu brio, ștafetele magiștrilor, prestațiile lor dovedind cu asupra de măsura clasa „zeilor” (însuși fiul lui Zappa, Dweezil, numărîndu-se printre acești discipoli, un chitarist și un muzician extrem de valoros, spre a nu mai vorbi despre Keith Jarrett, aflat mai la începuturile strălucitei sale cariere, în clipul de mai jos, el aflîndu-se umăr la umăr cu Miles)... 
Sigur, au fost două personalități extrem de dificile, controversate, doi indivizi impulsivi, scandalagii, capricioși, orgolioși pe măsură, dar ce plicticoasă ar fi lumea, în general și cea a muzicii, în special, fără astfel de „specimene” nepereche... Ar fi multe de spus... Am cam crescut cu ei, cum s-ar spune, nu? Și, de multe ori, mă apucă așa, un fel de dor de ei (ca și de alții asemenea), adică mi se face a vedea cîte-un concert nou de-al lor sau măcar să aud de cîte-un mic scandal! 
Doar atît, cît să știu că sînt vii, aici, în inima mea!  



Niciun comentariu:

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...