Întotdeauna
l-am asemuit (și cred că deloc întîmplător dar abia după ce le-am ascultat
amîndorura, îndelung, și nu fără oarece dificultate, muzica) pe Miles Davis cu Frank
Zappa, numindu-l, nu o dată, pe primul, un altfel de Zappa, dar al trompetei... Pe Davis l-am descoperit ceva
mai tîrziu decît pe Zappa, după ce mi s-au așezat/decantat în memoria afectivă
(și nu numai!) creațiile contorsionate, stufoase, pline de acorduri imposibile,
aflate de multe ori la granița dintre sunet și zgomot, fracturate de lungi
pasaje solistice improvizatorice de geniu, ruperi de ritm și sunete picate ca
din cer, de foarte multe ori ludice (mai ales la Zappa), ori introvertite la
maximum (îndeosebi la Miles, la care pînă și poziția în care cînta trăda asta, încovoiat
peste trompetă, cu fața ascunsă permanent sub acei ochelari fumurii, cu pielea
feței strălucind sub broboanele de transpirație sclipind diamantin în luminile
reflectoarelor și, de foarte multe ori, întors cu spatele la public,
într-un gest doar aparent de indiferență totală față de cei din jur – înclusiv
față de trupa sa – sau chiar de o ușoară infatuare, așa cum nu o singură dată i s-a reproșat) alcătuind un univers sonor uluitor, perfect rotund, impecabil articulat,
fără fisuri, un edificiu sublim... Din extrem de multe puncte de vedere cei doi
se aseamănă și, poate, din tot atîtea, se deosebesc... Însă, una peste alta, cu
siguranță că, din punct de vedere al creației lor complet novatoare (în care se
„aud” toate muzicile de pînă la ei într-o fuziune desăvîrșită, dar sunt
anunțate și sonorități genuine, complet noi, doar că în stare parcă latentă, aidoma
magmei care bolborosește ascunsă în măruntaiele vulcanului, gata să irumpă, care
vor fi aduse definitiv pe lume, cu siguranță, odată, cine știe cînd, de către
cine știe cine), privită în ansamblu, opera celor doi uriași muzicieni
reprezintă un tot, un continuum, asemuindu-se poate, doar la nivelul sunetelor
căutate și emise, ea înseamnînd enorm pentru fenomenul muzical contemporan și
arta sunetelor, în general... Pe de altă parte, prin trupele lor (The Mothers
Of Invention a lui Zappa are și un nume edificator, în fond, nu, trădînd
dintru început intențiile celui ce-a adus-o pe lume) au trecut zeci, poate
chiar sute de muzicieni extrem de valoroși, care au dus/duc mai departe, cu
brio, ștafetele magiștrilor, prestațiile lor dovedind cu asupra de măsura clasa
„zeilor” (însuși fiul lui Zappa, Dweezil, numărîndu-se printre acești
discipoli, un chitarist și un muzician extrem de valoros, spre a nu mai vorbi
despre Keith Jarrett, aflat mai la începuturile strălucitei sale cariere, în
clipul de mai jos, el aflîndu-se umăr la umăr cu Miles)...
Sigur, au fost două personalități extrem de dificile, controversate, doi
indivizi impulsivi, scandalagii, capricioși, orgolioși pe măsură, dar ce
plicticoasă ar fi lumea, în general și cea a muzicii, în special, fără astfel
de „specimene” nepereche... Ar fi multe de spus... Am cam crescut cu ei, cum
s-ar spune, nu? Și, de multe ori, mă apucă așa, un fel de dor de ei (ca și de
alții asemenea), adică mi se face a vedea cîte-un concert nou de-al lor sau măcar să
aud de cîte-un mic scandal!
Doar atît, cît să știu că sînt vii, aici, în inima mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu