Haihui printre cuvinte

Ion Mureșan
(sursa foto: clujulcultural.ro)

Sînt creștin. Respect cît pot porunca biblică „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți” și corolarul acesteia „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Dacă toți poeții ar avea la sufletul lor aste două porunci, producția de carte de poezie s-ar înjumătăți. 
Ce fac atunci cînd nu scriu? Eu, atunci cînd nu scriu, scriu. Scriu în cap. Port poemul în cap, cum își poartă o femeie gravidă pruncul în pîntece. Trec zile și zile pînă-i fac poemului un picioruș, o mînuță, guriță, ochi… La masa de scris mă așez ca pe un pat de maternitate. Abia atunci cînd văd poemul culcat pe hîrtie, văd cu adevărat stîngăciile minții și talentului meu și-i caut „pruncului” o medicație potrivită. În rest, ca tot omul, citesc, merg la cîrciumă… În oraș ies mai rar, căci de cînd prietenii mei Alexandru Vlad, Radu Niciporuc, Petru Poantă, Radu Mareș s-au mutat la „cenaclul din cer” – cu o vorbă a lui Groșan –, orașul parcă s-a micșorat. Am ajuns la concluzia că prietenii, atunci cînd pleacă, iau cu ei și străzile pe care umblau.  Deocamdată, pînă să mă duc la cenaclul lor, conduc Cenaclul literar al UBB (Universitatea Babeș-Bolyai - n.m. B.-L.S.).

(...) sînt un ardelean în toată puterea cuvîntului, am replica cea mai potrivită abia la două minute după ce a plecat interlocutorul. Abia după două minute am ocazia să mă mir singur cît de deștept sînt.

Acum vreo zece ani, pe cînd mama avea 77 de ani, am stat cu mama în fața porții pe bancă și am numărat în sat, uliță după uliță, casă după casă, vreo douăzeci de văduve pe două ulițe. Acum cred că cele douăzeci de văduve au devenit douăzeci de case pustii. Tot pe atunci am văzut cu ochii mei ultimii țărani. Merită să le spun numele: Ilie din Fundătură și Ionică a Băciții. Coseau unul lîngă altul, cu coasa în mîini și cu două cîrje lungi legate sub umeri cu niște curelușe, înaintau prin iarbă ca niște ființe ciudate cu patru picioare, și pe măsură ce se îndepărtau părea că se retrag în pămînt. Deci cred că veșnicia s-a născut la sat. Dar veșnicia a învățat de la țărani un lucru: unde te-ai născut, acolo se cuvine să mori.

Eu nu reușesc, oricît îmi frămînt mintea, să-mi imaginez cine conduce România. Varianta că România e condusă de Parlament, guvern sau președinte are un singur merit: e hazlie. Monarhia ne-ar oferi măcar șansa de a avea fantezii demne.

Port pălărie pentru că: 1) sînt urît; 2) cu pălărie sînt frumos; 3) sînt chel; 4) cu pălărie nu mai sînt chel; 5) răspuns serios: adevărul este că în ultimii ani am avut cîteva puseuri de prosopagnozie, adică îmi pierdeam capacitatea de a-mi recunoaște propriu-mi chip în oglindă. Mă uitam în oglindă la chipul meu ca la un chip străin, parcă puțin cunoscut, dar nu știam de unde. Cînd ieșeam pe stradă, mi se părea că văd cîte un trecător umblînd cu capul meu pe umeri. Și, crede-mă, nu e prea plăcut să-ți vezi capul purtat de altcineva. Așa că am hotărît să-mi pun semn la cap ca să mi-l recunosc: port pălărie.

Ion Mureșan