Memento

Marin Sorescu

(29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)

Dacă 2018 ar fi fost un an bisect, am fi putut sărbători, cu-o lacrimă de sare și cu una de vin – parafrazînd vorba unui alt poet drag inimii mele, Nichita Stănescu – împlinirea a 82 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu. Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui. Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul splendidului dumisale volum, La Lilieci, nu reprezintă nimic altceva decît numele țintirimului din Bulzești (satul său natal), de altfel un loc pitoresc foarte și plin de-un...umor sănătos! Dar unul de bună calitate și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest cimitir, în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de pomenire a morților de peste an, se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne și mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică din lume! Și, pe bună dreptate. Pentru că nu știu să existe vreun loc pe Pămînt, altundeva decît într-un țintirim, în care moartea să se întîlnească mai abitir cu viața (și viceversa), secundă de secundă...

O întîmplare extraordinară

Faptul de a te fi născut este o întîmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întîmplare nici acum. Mamă, mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit.

Ce este poezia?

Poezia este o artă care doare. Doare atît cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvîntul – mai mult decât o statuie, o pînză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stîlcit, rănit, sfîrtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia.

Marin Sorescu și Tudor Arghezi

Am zărit lumină pe pământ

Și m-am născut și eu 

Să văd ce mai faceți 

Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? 

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri, 

Abia dacă am timp să pun întrebări

Dar îmi place aici. 

E cald, e frumos,

Și atâta lumină încât

Crește iarba. (…)

Credo

Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.