Între un Rege şi un preşedinte (III)

„Valoarea regalităţii stă

deasupra alternativelor politice

sau sistemelor de guvernare.

Ea garantează mîndria, identitatea,

 continuitatea şi tradiţiile.

Cea mai frumoasăcoroană regală este

încrederea şi dragostea românilor,

iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”

Regele Mihai I

Înainte de a face cîteva consideraţiuni asupra modului complet denaturat cum a fost percepută şi prezentată monarhia românescă, după instaurarea în ţară a regimului comunist (la 1 ianuarie 1948), voi mai zăbovi puţin şi voi face o succintă trecere în revistă a celor mai importante împliniri pe care le-a cunoscut România în timpul domniei de 48 ani (1866-1914) a Regelui Carol I, pentru ca apoi să trec în revistă ce s-a întîmplat cu ţara noastră sub sceptrele urmaşilor săi, Ferdinand I-ul, Carol al II-lea şi Mihai I-ul.    

Astfel, de la bun încept, imediat după instalarea sa pe tronul de domnitor (în 10 mai 1866, an în care Al. I. Cuza fusese detronat în luna februarie), viitorul rege a convocat urgent (după numirea unui nou Guvern şi a unui nou prim-ministru) Adunarea Constituantă cu scopul redactării şi elaborării unei legi fundamentale, care să transforme nemijlocit domnia sa într-un regim democratic şi constituţional. Astfel că noua Constituţie avea să fie promulgată de domnitor la 1 iulie 1866, adică a doua zi după ce ea fusese publicată în „Monitorul Oficial” (nr. 142 din 30 iunie 1866). 

Chiar dacă tînărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen primise încurajări din multe direcţii, avînd şi asentimentul regelui Napoleon al III-lea al Franţei dar şi al şefului cancelariei germane, Otto von Bismark, pentru a accepta tronul României, primii săi ani de domnie au stat sub semnul unei anumite incertitudini sociale şi instabilităţi politice, francofilii români (în număr foarte mare) împăcîndu-se mai greu cu ideea unui german get-beget la cîrma ţării - el avînd, la un moment dat (în 1871), copleşit de multitudinea problemelor ivite, chiar intenţia de a abdica (sînt de notorietate manifestaţiile antidinastice ai căror lideri politici radicali complotau întru pregătirea instaurării unei republici şi care au culminat cu celebra, în epocă, „Republică de la Ploieşti”, condusă de Al. Candiano-Popescu şi satirizată de I. L. Caragiale, printre „uneltitori” figurînd numele unor

AL. Candiano-Popescu

personalităţi de primă mînă ale vieţii publice româneşti, printre care n-am cum a nu-i aminti pe Ion C. Brătianu, B. P. Hasdeu ori Nicolae Golescu) – într-un final, fiind sprijinit din interior de politicienii români, spre lauda lor şi mai ales de Prusia, din exterior, evitîndu-se astfel aruncarea ţării în haos, el ieşind învingător în, poate, cea mai importantă bătălie politică şi nu numai a întregii şi îndelungatei sale domnii. Epocă în care, nici cei mai aprigi susţinători ai săi nu-i prevedeau tînărului monarh că va devni regele independenţei româneşti şi asta pentru simplul fapt că el a avut, dintru început, în rîndul a foarte mulţi dintre contemporani, mari personalităţi care nu-l simpatizau deloc şi care n-au încetat o clipă să-i dorească abdicarea. Pe de o parte din pricina vieţii sale, considerată excesiv de austeră (în epocă circula o butadă pusă pe seama soţiei sale, Regina Elisabeta, care ar fi spus despre el că este „o persoană care își poartă coroana și în somn”), de-a dreptul cazonă, care se reflecta în modul pregnant autocratic cu care conducea Ţara şi, în egală măsură, a firii sale reci, lipsită de orice urmă de empatie, introvertită, „constipată” mai pe româneşte, cum o numeau mulţi iar pe de alta a zgîrceniei sale proverbiale – atît cu propria-i persoană cît şi cu şi familia dar mai presus de orice în privinţa gestionării şi cheltuirii banului public – vigilenţa sa din acest punct de vedere fiind, pe întreaga durată a domniei sale, de nezdruncinat. 

Grigore Antipa

Cei care au avut privilegiul să-i fie în preajmă (printre care numele savantului Grigore Antipa ocupă un loc important) cu diferite ocazii, inclusiv la masă, relatau despre faptul că Regele nu putea fi încadrat sub nici o formă în categoria gurmanzilor, dimpotrivă, preferinţele sale gastronomice putînd fi considerate mai degrabă ca fiind modeste, el mîncînd „soldăţeşte”, mulţumindu-se cu puţine şi nesofisticate feluri de mîncare, preparate simplu şi repede, fără nici un fel de farafastîcuri atît de la modă pe la mesele oficiale ale vremii. Dintre bucatele româneşti, în preferinţele sale intrau, de exemplu, borşul de peşte lipovenesc şi crapul la proţap, însoţite de mămăliguţă, lucruri care ar părea cel puţin ciudate pentru un ins de talia fondatorului nu numai a dinastiei regale ci a însăşi ideii de dinastie la români dar mai ales despre acela care încă din timpul vieţii se spunea că, pur şi simplu, reinventase România. Carol I a fost, aşadar, un individ extrem de chibzuit, parcimonia sa manifestîndu-se chiar şi în cazul marilor investiţii făcute în timpul anilor săi de domnie (printre care se pot aminti calea ferată Bucureşti-Giurgiu, reţeaua de drumuri naţionale, poduri - cel ridicat de inginerul Anghel Saligny între Feteşti şi Cernavodă find exemplul cel mai cunoscut  - ori clădirile emblematice ale unor instituţii specifice statului modern, precum aceea a Băncii Naţionale, a palatului „Casa de Economii şi Consemnaţiuni”, a Ateneului Român ori a Bibliotecii Centrale Universitare şi terminînd cu ansamblul arhitectural de la Peleş, devenit ulterior reşedinţă de vară a familiei regale).  

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”, nr. 464, 9 – 15 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa   http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte-iii/