Între un Rege şi un preşedinte (II)

„Valoarea regalităţii stă

deasupra alternativelor politice

sau sistemelor de guvernare.

Ea garantează mîndria, identitatea,

 continuitatea şi tradiţiile.

Cea mai frumoasă coroană regală este

încrederea şi dragostea românilor,

iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”

Regele Mihai I

Regele Carol I 

Sigur că rînduri precum cele aparţinînd respectabilului profesor de istorie al Universităţii bucureştene, Constantin C. Giurescu, din monumentala sa lucrare, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea Regelui Ferdinand I” (ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1943, p. 475), la adresa personalităţii suveranului şi a epocii sale nu erau singulare în istoriografia românească de dinainte de 1947. „Regele Carol era unul din cei mai buni oameni şi din cei mai înţelepţi domnitori pe care i-am întîlnit, şi eu am avut a face în viaţă cu mulţi suverani”, spunea Bernhard von Bűlow, cancelar al Germaniei între anii 1900 şi 1909 (apud. „Din viaţa regelui Carol I.”, volum cuprinzînd „marturii contimporane şi documente inedite culese de Alexandru Tzigara-Samurcaş”, cu prilejul centenarului naşterii întemeietorului dinastiei regale a României, apărut la ed. Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională”, Bucureşti,1939) adăugînd: „ El nu s-a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile, cu care, mai ales în primele timpuri ale guvernării sale, a fost copleşit în ţară. El trata deopotrivă pe toţi oamenii politici români: fără simpatie, nici antipatie, ci numai după utilitatea lor politică. El primea ca miniştri chiar pe aceia dintre oamenii politici, care îl combătuseră şi ofensaseră personal. Dar, fără ezitare, când crezu nimerit din punct de vedere politic, el lăsă să cadă chiar pe Brătianu, căruia îi datora coroana. El guverna strict parlamentar şi totuşi exercita o foarte puternică influenţă, nu numai asupra mersului afacerilor externe, ci chiar asupra politicii dinlăuntru a ţării.” 

Iar savantul Nicolae Iorga, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, scria cu îndreptăţire: „Carol a trăit peste 70 de ani fără altă tovărășie, fără altă comuniune de spirit decât a Datoriei. Zeul său pe pământ – și ce zeu nobil, ce zeu teribil! – a fost aceasta. În afară de dânsa n-a cunoscut nimic. Din vremuri foarte vechi ca ale Romei n-a existat om care, în mijlocul vieții, să se smulgă mai deplin din tot ce o alcătuiește pentru a trăi cu ochii reci fixați la o singură stea care nu poate apune: Datoria Sa de Suveran!” Şi pe bună dreptate, pentru că monarhul a fost, fără nici un dubiu, cel mai mare dintre regii României, sub domnia căruia Ţara a cunoscut extrem de multe şi, în egală măsură, de profunde prefaceri, care-l fac, pe de o parte, atît pe aprigul cîrcotaş de cafenea cît şi, pe de altă parte, pe cel mai acribios şi lipsit de indulgenţă cercetător într-ale istoriei în general şi-al genealogiei, în special, să recunoască fără echivoc, în Carol I, personajul providenţial sub sceptrul căruia s-au trasat premizele creării României Mari, el fiind considerat, încă din timpul vieţii, fondatorul dinastiei şi al României moderne, adică acela căruia i se datorează europenizarea ţării, el preluînd tronul (la 1866), unei ţări paupere, umile şi supuse, aflate sub totala tutelă a marilor puteri străine (a Turciei, Rusiei şi Austro-Ungariei, îndeosebi), măcinată de frămîntări intestine şi cu o imagine grav deteriorată în ochii Europei şi-ai lumii întregi, de altfel, şi pe care l-a lăsat, după 48 de ani de domnie ca Rege, pe acela al unei ţări independente, cu graniţele mărite, demnă, cu o prestanţă indiscutabilă, recunoscută, respectată şi chiar temută (cel puţin pentru unele dintre statele din imediata ei vecinătate). 

În stînga, regele Ferdinand I-ul alături de unchiul său, Carol I-ul.

De altfel, lucruri acceptate ca îndreptăţite de însuşi urmaşii săi la tron: în primul rînd de Ferdinand I-ul, nepotul său, care nu o singură dată l-a numit cea mai importantă personalitate a istoriei recente, afirmînd că „a fost cel mai mare bine ce şi l-a făcut poporul român lui însuşi”, apoi de celălalt nepot, rebelul rege Carol al II-lea – care dintre toţi urmaşii săi a fost insul care s-a folosit cel mai mult de imaginea unchiului pentru a şi-o cosmetiza pe-a sa -, care într-un discurs antologic, traversat însă de-o lesne detectabilă tentă de patetism, ţinut cu prilejul dezvelirii statuii regelui Carol I din faţa Palatului Regal la împlinirea a 100 de ani de la naştere şi 25 de ani de la moarte, a spus, printre altele, că acesta a fost „acel Mare Suveran care a pus temelia de nesdruncinat a României moderne.” (apud. „Din viaţa regelui Carol I- marturii contimporane şi documente inedite”, coord. Al. Tzigara-Samurcaş, Bucureşti,1939).

Evident că din 1948 pînă în 1989, imaginea monarhului şi a dinastiei fondate de el avea să cunoască un traseu extrem de sinuos în istoriografia regimului comunist (de care ne vom ocupa în cele ce urmează), îmbîcsită de „scrierile” unor aşa-zişi „istorici” fideli Moscovei, imediat după „abdicarea” forţată a Regelui Mihai (survenită la 30 decembrie 1947 sub presiunea liderilor marii armatei sovietice roşie-„eliberatoare”, în cîrdăşie cu cei ai noului regim de „democraţie populară” condus de dr. Petru Groza), care a fost pur şi simplu şantajat cu semnarea actului prin care renunţa „de bună voie” la tronul României, în fapt el fiind, după propriile-i mărturisiri, ameninţat că „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați (…) să ucidem peste 1.000 de studenți (…) aflaţi în puşcării”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”, nr. 463, 2 – 9 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa  http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte-ii/