„El vine din afara lui însuşi ”* Trei reliefuri ale minţii îi apar gîndului atunci cînd cuvintele „Nichita Stănescu” plutesc în aroma amintirii. Primul este în adînca vale a imaginii personale. Chipul său fin, princiar, alcătuia o figură distinsă cu gesturi rare, concentrate, dar niciodată ostentative. Privirea albastră a lui Nichita plutea deasupra întinderii braţelor, deasupra mersului, deasupra degustării. Cuvintele rostite sacadat aveau un timp al primei expresii şi o metaforă ulterioară, explozivă, a înţelesului profound. „Rănit” la „mînă” sau la „picior”, el ştia că acolo „va fi pus un zeu”. Minunate dealuri ale „planetei Nichita” sînt făcute din prezenţa celorlalţi în preajma poetului. De la prietenul meu Traian T. Coşovei la delicate soţie, Dora, de la verbul tandru faţă de sufletul sensibil, contururile celor doi nu pot fi despărţite de atmosfera artistului. Au fost mulţi cei care i-au dat încredere şi forţă – genialul plastician Sorin Dumitrescu se alătură în amintirea mea interpretului dramatic Florin Zamfirescu, graficianul Mircia Dumitrescu se reliefează alături de dragul său prieten, unicul poet Petre Stoica. Vîrfurile impresiei lăsate de Nichita Stănescu, asemeni unui lanţ muntos înalt, sînt create de versurile sale. Trei ar fi datele metafizice care mi-au marcat sensibilitatea. În primul rînd, abstractizarea. Poezia, chiar impregnată de metaforele realului, rămîne, încă de la funcţia integratoare pe care o are cuvîntul într-o conştiinţă activă, întreprindere a abstractului. În al doilea rînd, sentimentul. O poezie, cît ar fi de complexă, fără o latură afectivă, este asemeni unui interpret frumos, cu orchestră admirabilă, dar fără calităţi muzicale. Al treilea şi ultimul gînd important despre poezie este cultivarea limbii române. Nichita a fost un erou al invenţiei morfologice. Şi noi, generaţia ’80, am încercat ca figurile noastre de stil, aerul nonconformist, ironia, citadinismul şi intelectualitatea să ducă mai departe expresivitatea graiului, să ofere o cale atît spre sentimentele care ne-au vizitat sufletul, cît şi spre o modalitate, specifică epocii noastre, de cunoaştere a condiţiei umane. Ion Stratan 

 *Acest text este, aşa cum deseori mi-a mărturisit Nino, ultimul pe care avea să-l mai scrie despre Nichita Stănescu, în luna martie a anului 2003 şi pe care, apoi, l-a încredinţat spre publicare revistei ploieştene ateLier 21. De atunci, ori de cite ori, noi, prietenii aflaţi în jurul său, îl întrebam dacă nu cumva are de gînd să mai comită şi alte rînduri despre declaratul său maestru într-ale poeziei, Nino ne răspundea invariabil, cu un zîmbet trist în colţul buzelor: „Aş vrea să fiu lăsat să mă doar gîndesc la Domnia Sa…”. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întîmple… În fotografie: Ion Stratan împreună cu Nichita Stănescu, în 31 martie 1983, cînd poetul împlinea 50 de ani. Nino îi dăruise poetului o cămaşă de soldat pe care acesta o şi îmbrăcase. Coincidenţă sau nu, peste exact 20 de ani, tot în martie, Nino avea să aştearnă pe hîrtie ultimul său text (pe patru pagini albe, format A5, scrise pe o singură faţă: alăturat este facsimilul primei pagini) despre Nichita Stănescu. Bogdan Stoicescu