Serghei Bulgakov ( 1871-1944)

Despre civilizaţia civilizatorilor*                                                  

  “Din arborele stufos al civilizaţiei occidentale, ale cărei rădăcini se afundă adânc în istorie, am ales doar o ramură, neinteresându-ne şi nedorind a ne interesa altele, perfect persuadaţi, pe care grefăm cea mai autentică civilizaţie europeană”.(Serghei Bulgakov)

În articolul său, gânditorul a adresat celei mai radicale părţi a societăţii instruite (intelighenţia – n.t.) a Rusiei o predică morală, în care o acuză de credulitate filosofică. Motivul este pierderea câmpului de acţiune naţional, a legăturilor cu mediul social şi, îndeosebi, a reperelor spirituale şi etice.

În necredinţa intelighenţiei autorul nu vede o simplă absenţă a credinţei. Ceea ce reprezintă un pericol în subcultura intelighenţiei este deformarea credinţei, căreia i se substituie propriul său prestigiu. Eroismul “intelighentului” (membru al intelighenţiei) nu reprezintă fapta ascetului care evită lumea. Este efortul pentru a impune lumii propriul «eu». Colectivismul, «dragostea pentru popor», «predispoziţia pentru sacrificiu» nu reprezintă, în realitate, decât mofturi. Şi nu este vorba doar despre un rău pe jumătate, acest idealism al reprezentanţilor «culturii inteligenţiei». Pentru că absenţa spiritualităţii – nedezvoltarea în propriile lor idealuri – se transformă în cinismul adepţilor ei, a căror lipsă de spirit este şi mai mare. Generaţia obsedată de idealuri lipsite de spiritualitate, deşi romantice, este relevată de o generaţie de pragmatici, care nu mai au aceste obiective ideale, ci doar mijloacele crude pentru a le atinge.

Decăderea morală a unora cauzează nenumărate jertfe altora, adică acelora cărora  «intelighenţii» le-au servit drept ghizi. În acest fel se efectuează depravarea maselor prin slogane demagogice şi se accentuează reacţia care caută să protejeze vechile valori cu sprijinul obscurantismului.

Şi cele două tabere, asmuţite între ele şi «eliberate» de principiile morale, sunt deja gata, în interior, să se dedea la violenţe.

Previziunea tragediei populare răzbate în toată opera lui Serghei Bulgakov¹ scrisă între 1903 şi 1917. La începutul secolului (al XX-lea – n.n.), legăturile sale cu marxismul – pentru că şi el, asemeni multora, nu a rezistat acestei tentaţii – încep să slăbească. Volumul său De la marxism la idealism (1903) dovedeşte aceasta. Însă după această perioadă, el nu-şi pierde interesul pentru domeniul social, pentru politică. Este autorul unor lucrări importante despre economia politică şi filosofia gestiunii. Cercetător şi al domeniului economic, el a fost profesor la universitate. Ca opţiune politică, aparţinea taberei liberale, fiind un apropiat al mediilor partidului cadeţilor (partid constituţional-democrat), cu toate că, apoi, a fost absorbit total de teologie, dedicându-i întreaga sa viaţă. Este foarte adevărat că raporturile sale cu Biserica îmbrăcau, uneori, un caracter complex.

În timpul vieţii sale din emigraţie, înconjurat de prieteni, n-a încetat să se gândească la Patria sa şi să resimtă durerea tragediei ei…

*

“Rusia a cunoscut revoluţia. Această revoluţie nu a adus ceea ce se aştepta. Cuceririle pozitive ale mişcării de eliberare ridică încă, după părerea multora, chiar şi în zilele noastre, puţine probleme.

După criza politică urmează o criză spirituală, care necesită o profundă şi minuţioasă reflectare, adâncirea în sine însuşi, verificarea sinelui, autocritica. Dacă societatea rusă este încă realmente vie şi viabilă, dacă ea ascunde în sine seminţele viitorului, această viabilitate trebuie să se manifeste înainte de toate şi mai ales prin dispoziţia şi capacitatea de a învăţa de la Istorie. Deoarece Istoria nu este doar o cronologie care constată succesiunea evenimentelor, ea este o experienţă a vieţii, o experienţă a Binelui şi a Răului, care constituie condiţia dezvoltării spirituale, şi nimic nu este mai periculos decât imobilitatea morbidă a spiritelor şi a inimilor, conservatorismul retrograd, pretext pentru a se mulţumi să sporovăiască banalităţi sau, mai simplu, să închidă ochii la lecţiile vieţii, cu dorinţa secretă a unui nou «elan de dispoziţie», spontan, accidental, necugetat…

Revoluţia rusă a dezvoltat o imensă energie distructivă, ea a fost ca un gigantic cutremur de pământ, dar ale cărei forţe creatoare s-au dovedit de departe mult mai fragile decât cele de distrugere. Multe persoane au păstrat în sufletul lor această amară luare la cunoştinţă ca bilanţ general al evenimentelor trăite. Să trecem sub tăcere această luare la cunoştinţă în loc să ne exprimăm asupra ei pentru a ne întreba de ce este ea aşa?…

Eu am avut, deja, ocazia să-mi exprim  în diferite publicaţii opinia că revoluţia rusă a fost înfăptuită de intelighenţie. Conducerea spirituală aparţinea intelighenţiei noastre, cu concepţia ei despre lume, cu deprinderile ei, gusturile şi tendinţele ei sociale. Desigur, «intelighenţii» nu o recunosc – nu degeaba sunt ceea ce sunt – şi vor desemna, fiecare în conformitate cu catehismul² lui, cutare sau cutare clasă socială în calitate de unic promotor al revoluţiei. Necontestând că fără un concurs de împrejurări istorice (printre care, primul loc revine, bineînţeles, nefericitului război), şi fără prezenţa intereselor vitale foarte serioase ale diferitelor clase şi grupuri sociale, nu se ajunge la a le face să demareze şi să le antreneze într-o stare de efervescenţă; insistăm, totuşi, asupra faptului că tot bagajul ideologic, tot echipamentul spiritual, cu combatanţi de prim rang, iniţiatorii, agitatorii, propagandiştii, au fost furnizaţi revoluţiei de intelighenţia. Ea a fost cea care, pe plan spiritual, a dat contur aspiraţiilor  instinctive ale maselor, care le inspira prin entuziasmul ei, pe scurt, ea a fost cea care a reprezentat sistemul nervos şi creierul corpului gigantic al revoluţiei. În acest sens, revoluţia este copilul spiritual al intelighenţiei şi, în consecinţă, istoria ei reprezintă procesul istoric al acestei intelighenţii.

Sufletul intelighenţiei, această creaţie a lui Petru cel Mare³, este în acelaşi timp cheia viitoarelor existenţe ale structurilor de stat şi sociale ruseşti. Orice ar fi, bine ori rău, soarta Rusiei lui Petru cel Mare se află în mâinile intelighenţiei, cât de oprimată şi de persecutată ar fi ea, cât de fragilă şi de neputincioasă ar părea ea în acest moment. Ea este această fereastră pe care Petru a deschis-o către Europa, şi prin care ne vine aer occidental, în acelaşi timp întremător şi toxic. Ei, acestei mâini de oameni, îi aparţine monopolul instrucţiei şi civilizaţiei europene în Rusia, ea este principalul conducător al poporului de o sută de milioane de suflete şi dacă Rusia nu poate să iasă de sub influenţa acestor eminenţe sub ameninţarea pedepsei cu moartea politică şi naţională, cât de înaltă şi semnificativă este această vocaţie istorică a intelighenţiei, cât de înspăimântător de imensă este responsabilitatea sa istorică asupra viitorului ţării noastre, cu mult mai apropiat decât îndepărtat! Iată de ce, pentru un patriot care îşi iubeşte poporul şi ţine cont de nevoile Statului rus, nu există astăzi subiect mai pasionant la care să mediteze, decât natura intelighenţiei ruse şi, în acelaşi timp, nu există grijă mai chinuitoare şi mai angoasantă decât problema de a şti dacă intelighenţia rusă va putea să se ridice la înălţimea misiunii sale, dacă Rusia va primi această clasă instruită de care are atâta nevoie, cu un suflet rus, un spirit luminat, o voinţă fermă, deoarece în caz contrar, intelighenţia, în alianţă cu deprinderile tătare, atât de numeroase în structurile noastre statale şi sociale, va duce la pierzanie Rusia…

Caracterul intelighenţiei ruseşti s-a constituit, în general, sub influenţa a doi factori esenţiali: exterior şi interior. Primul, reprezintă acţiunea neîntreruptă şi neîndurătoare a opresiunii poliţiste, capabilă să spargă, să anihileze complet un grup care are un spirit mai puţin rezistent; şi faptul că ea şi-a conservat viaţa şi energia chiar în ciuda acestei opresiuni, mărturiseşte, în orice caz, despre curajul şi vitalitatea sa absolut unice.  Izolarea de viaţă, izolare în care intelighenţia era plasată de toată atmosfera vechiului regim, accentua trăsăturile mentalităţii sale «clandestine», deja inerente, raportate la aspectul său spiritual, o conserva din acest ultim punct de vedere, întreţinând şi, până la un anumit grad, justificând monoideismul său politic («jurământul lui Hannibal» de luptă împotriva autocraţiei) şi complicând posibilitatea sa de-a se dezvolta spiritual în mod normal. O conjunctură exterioară mai favorabilă acestei dezvoltări nu se creează decât în prezent şi în aceasta, în orice caz, nu putem vedea o achiziţie spirituală a mişcării de eliberare. Al doilea factor, interior, determinând caracterul intelighenţiei noastre îl reprezintă concepţia sa particulară asupra lumii şi a structurii spirituale legate de aceasta.

Nu pot să nu constat particularitatea fundamentală a intelighenţiei în atitudinea sa faţă de religie. Nu vom putea înţelege particularităţile esenţiale ale revoluţiei ruse dacă nu ne vom concentra atenţia în primul rând asupra acestei atitudini a intelighenţiei ruse faţă de religie. Însă viitorul istoric al Rusiei se concentrează în măsură egală în aflarea răspunsului la problema de a şti în ce mod intelighenţia se va determina faţă de religie, dacă ea va rămâne în starea sa precedentă, morbidă sau mai bine, în acest domeniu, ne aşteaptă încă o mare schimbare, o veritabilă revoluţie în spirit şi în suflet.

S-a arătat de nenumărate ori (după Dostoievski) că aspectul spiritual al intelighenţiei ruse conţine trăsături de religiozitate, apropiindu-se uneori chiar de religia creştină. Aceste proprietăţi au fost mai întâi formate de existenţe istorice exterioare: pe de o parte, persecuţiile guvernamentale, care-i creau  sentimentul de martir şi de profesiune de credinţă şi, pe de alta, o izolare forţată faţă de viaţă, care dezvolta reveria, câteodată beatitudinea, utopismul şi, în general, un simţ insuficient al realităţii. De aceasta se leagă faptul care îi restituie, din punct de vedere psihologic străin (de altfel, poate numai pentru moment), modul de viaţă «mic burghez», care s-a constituit în Europa occidentală, cu virtuţile sale cotidiene, cu intensa economie de lucru, dar şi cu lipsa de avânt şi îngustimile sale. Avem o expresie clasică a contrastului spiritual între reprezentanţii intelighenţiei ruse şi spiritul mic burghez european, în operele lui Herzen³. Literatura rusă modernă a exprimat, deopotrivă, în mai multe rânduri lucruri asemănătoare. Caracterul terminat, vulgar, de nivel scăzut, banalitatea spirituală a acestui mod de viaţă îl deteriorează pe reprezentantul intelighenţiei ruse, cu toate că ştim cu toţii cât îi trebuie aceştia să înveţe, în ceea ce priveşte tehnica vieţii şi a muncii, în apropierea  Occidentului. La rândul său, burghezia occidentală găseşte respingătoare şi de neînţeles această Rusie nomadă, aceşti emigranţi îndrăgostiţi de libertate şi încă hrăniţi de entuziasmul creator al lui Stenka Razin⁵ şi Emelka Pugaciov⁶, chiar traduşi în jargon revoluţionar modern şi în aceşti ultimi ani, acest antagonism spiritual a atins cea mai înaltă tensiune.

Dacă încercăm să descompunem acest spirit «anti-burghez» al intelighenţiei ruse, se va revela un mixtum compositum sau un conglomerat de elemente foarte diverse. Aflăm aici o parte a atitudinii ereditare a nobilului, scăpat de mai multe generaţii de grija pâinii zilnice şi, în general, de problemele materiale «mici burgheze» ale vieţii. E vorba aici de o simplă doză - considerabilă, e adevărat - de lipsă de cultură, de lipsa obişnuinţei unei munci perseverente, disciplinate şi a unui mod de viaţă cumpătat. Însă există, indiscutabil, de asemenea, o anumită doză, de altfel, poate nu atât de mare pe cât am crede, de dezgust inconştient religios pentru meschinăria spirituală, pentru «regatul de aici de jos», cu potolită satisfacţie.

O anume detaşare de această «lume de jos», visul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu, al regatului adevărului ce va să vină (sub diferite pseudonime socialiste) apoi, aspiraţia de salvare a umanităţii, – dacă nu a păcatului, cel puţin a suferinţelor – constituie, după cum se ştie, particularităţile constante şi distinctive ale intelighenţiei ruse…

Intelighenţia s-a plasat faţă de istorie şi de epoca contemporană rusă pe poziţia provocării şi luptei eroice, sprijinindu-se pe propria auto-apreciere. Eroismul, iată cuvântul care exprimă, după părerea mea, natura fundamentală a concepţiei lumii şi a idealului intelighenţiei, acest eroism fiind acela al zeificării ei înseşi. Întreaga economie a forţelor spirituale se bazează pe acest sentiment…

Situaţia izolată a «intelighentului» în ţară, distanţarea sa de specificul local, de mediul istoric auster, lipsa cunoştinţelor solide şi a experienţei istorice, toate acestea întărâtă psihologia acestui eroism. «Intelighentul», din când în când, cade într-o stare de extaz eroic, cu o nuanţă vădit isterică. Rusia trebuie să fie salvată, şi intelighenţia în general, şi chiar un oarecare, poate şi trebuie să fie salvatorul său, căci în afara sa, nu există salvator şi salvare. Nimic nu confirmă mai bine mentalitatea eroismului decât persecuţiile exterioare, stăruinţele, lupta cu propriile-i întâmplări şi pericole, chiar moartea…

Intelighenţia rusă, mai ales cea din generaţiile precedente, are, deopotrivă, sentimentul culpabilităţii faţă de popor, un fel de «mea culpa» socială, bine înţeles, dar nu în faţa lui Dumnezeu ci în faţa «poporului» sau «proletariatului». Deşi aceste sentimente de «nobil care se căieşte» sau de «intelighent» din afara claselor sociale, aveau, datorită originilor lor istorice, gustul de mucegai social al spiritului nobiliar, ele marcau şi profilul intelighenţiei ca pecete a gândirii aprofundate şi a suferinţei. La aceasta, trebuie să adăugăm abnegaţia sa, această dispoziţie invariabilă de acceptare a tuturor sacrificiilor, încă de pe vremea  reprezentanţilor săi cei mai buni, neomiţând inclusiv căutarea sacrificiului. Oricare ar fi psihologia acestei abnegaţii, ea consolidează sentimentul intelighenţiei că nu provine din lumea de rând, sentiment care o face atât de străină de meschinăria mic-burgheză, conferindu-i o religiozitate specială.

Cu toate acestea şi trecând peste toate cele pomenite mai înainte, este cunoscut faptul că nu există vreo altă intelighenţie mai atee decât cea rusă. Ateismul reprezintă credinţa comună la care se convertesc cei care ajung în  sânul bisericii umaniste a intelighenţiei, atât cei care provin din rândurile elitei dar şi cei din popor. Şi aşa s-a întâmplat încă de la început, cum spune Belinski⁷, părintele spiritual al intelighenţiei ruse…

«Intelighentul» eroic nu se mulţumeşte, în consecinţă, cu rolul de modest muncitor (chiar dacă este constrâns să se limiteze la el), visul său fiind acela de a deveni salvatorul umanităţii sau dacă nu, cel puţin, al poporului rus. Ceea ce-i trebuie (desigur, în visurile lui), nu este minimul asigurat, ci maximul eroic. Maximalismul reprezintă trăsătura inalienabilă a eroismului intelighenţiei, trăsătură care s-a manifestat cu o extremă precizie în momentul revoluţiei ruse. Nu este vorba de apartenenţa la un partid anume ci chiar de însuşi sufletul eroismului, atâta vreme cât un erou, în general, nu se mulţumeşte cu atât de puţin. Chiar dacă nu vede imediat posibilitatea de a realiza acest maximum şi nu o va vedea vreodată, gândurile lui nu se vor îndrepta decât către acest maximum. El înfăptuieşte un salt istoric în imaginaţia sa şi, nepăsându-i prea mult de spaţiul «sărit», îşi concentrează atenţia doar asupra punctului luminos aflat la capătul orizontului istoric. Un astfel de maximalism trădează semnele unor fixisme, ale unei auto-hipnoze, ale unei blocări ale gândirii, făurind un fanatism, surd la chemarea vieţii. Acest fapt răspunde şi următoarei probleme istorice: de ce în urma revoluţiei au triumfat orientările cele mai extremiste, în timp ce sarcinile imediate ale momentului erau din ce în ce mai maximaliste (până la şi incluzând folosirea republicii sociale sau a anarhiei), de ce aceste două direcţii extreme şi vădit nesăbuite deveneau din ce în ce mai puternice şi, evitând societatea noastră nevolnică şi pasivă, care se supune cu uşurinţă forţei, înlăturau tot ceea ce era moderat (este suficient să ne amintim de ura «blocului de stânga» faţă de «cadeţi»⁸).

Fiecare erou are propriile sale mijloace de a salva umanitatea, trebuind ca pentru aceasta să-şi elaboreze programul său. În general, se adoptă pentru aceasta programul unuia dintre partidele politice existente sau al unei fracţiuni care, fără să se distingă în mod deosebit prin obiectivele lor (fondate, de regulă, pe idealurile socialismului materialist sau, în ultima vreme, chiar şi pe anarhism), diverg din punctul de vedere al căilor şi mijloacelor de realizare. Ar fi greşit să gândim că aceste programe aparţinând  partidelor politice ar corespunde din punct de vedere psihologic cu ceea reprezintă ele la majoritatea partidelor parlamentare ale lumii vest-europene; este ceva cu mult mai mult, un credo religios, mijlocul cel mai sigur de a salva umanitatea, un monolit de idei pe care nu le putem decât fie accepta, fie nu. În numele credinţei în program, cei mai buni reprezentanţi ai intelighenţiei îşi sacrifică sănătatea, libertatea, fericirea, viaţa. Cu toate că aceste programe sunt proclamate, în general, «ştiinţifice», ceea ce la sporeşte atractibilitatea, e mai bine să nu pomenim de gradul lor de «ştiinţificitate» reală, deoarece adepţii lor cei mai înfocaţi pot fi, datorită nivelulului lor de cultură şi instruire, proşti judecători în această problemă…

Intelighenţia noastră, care aspiră ca o singură persoană la colectivism, la cea mai mare unicitate posibilă a existenţei umane, reprezintă prin constituţia ei ceva antiunicitar, anticolectivist, deoarece ea poartă în sine principiul dezunificator al autoafirmării sale eroice.

Prin maximalismul său, intelighenţia rămâne puţin accesibilă şi la argumentele realismului istoric şi la cunoaşterea ştiinţifică. Însuşi socialismul reprezintă pentru ea nu o noţiune colectivă, desemnând o transformare economică şi socială graduală, care se compune dintr-o serie de reforme particulare şi eminamente concrete, ci un «obiectiv final» supraistoric (conform terminologiei lui Bernstein⁹), scop final care trebuie atins săvârşind un salt istoric printr-un act de eroism al intelighenţiei. De unde  lipsa de sens a realităţii istorice şi a anumitor judecăţi şi aprecieri geometrice liniare, faimosul lor «caracter de principiu». Pare că nici un termen nu scapă atât de uşor de pe buzele unui «intelighent» ca acesta din urmă, atâta vreme cât el judecă toate lucrurile, înainte de toate, «din punct de vedere al principiilor», adică de-o manieră abstractă, fără a intra în complexitatea realităţii şi deseori fără a binevoi să aprecieze cum se cuvine situaţia. Cel care a avut de-a face cu reprezentanţii intelighenţiei în activităţile sale ştie cât înseamnă aceste «principii» ale intelighenţiei, această lipsă a practicii care se reduce uneori la o luptă cu morile de vânt.

Acelaşi maximalism, care-i aparţine, constituie cel mai important obstacol în calea propriei instruiri, exact în problemele pe care ea le consideră ca fiind specialitatea sa: cele sociale şi politice. Deoarece, dacă se persuadează ca obiectiv şi ca mijloc de parvenire deja stabilite, şi aceasta «de-o manieră ştiinţifică», atunci, desigur, interesul pentru studiul verigilor intermediare, cele mai apropiate, scade. Conştient sau nu, intelighenţia trăieşte într-o atmosferă de aşteptare a unui miracol social, a unui cataclism universal, într-o stare sufletească escatologică.

De maximalismul sfârşiturilor este, în egală măsură, legat maximalismul mijloacelor, care s-a manifestat într-un mod atât de regretabil în ultima perioadă. Acest non-discernământ al mijloacelor, acest eroic «permisivism» (pe care Dostoievski îl intuise în Crimă şi pedeapsă şi Demonii) traduce în cel mai înalt grad natura antropodivină a eroismului intelighenţiei, propria sa zeificare, inerentă, tendinţa de a se substitui lui Dumnezeu, Providenţei şi nu numai în obiective şi proiecte, ci şi în căile şi mijloacele lor de a se înfăptui. Realizez ideea mea şi în numele ei mă eliberez de toate obstacolele moralei obişnuite, îmi dau dreptul de a dispune nu numai de bunuri, ci şi de viaţa şi moartea altora, dacă acest lucru este necesar ideii mele. În fiecare maximalist locuieşte un mic Napoleon al socialismului sau anarhismului. Imoralitatea sau, după vechea expresie, nihilismul este consecinţa necesară propriei sale zeificări, aici îl pândeşte pericolul auto-descompunerii şi îl aşteaptă un fiasco inevitabil. Iar decepţiile amare, dintre care multe au dăinuit în revoluţie, tabloul de neşters al memoriei, al dezlănţuirii arbitrariului, al exproprierii, al terorii masive, totul nu a fost efectul hazardului, ci a fost revelaţia potenţialităţilor spirituale care sunt în mod necesar ascunse în psihologia autozeificării…

Reversul maximalismului intelighenţiei este nerăbdarea sa istorică, lipsa sa de luciditate istorică, aspiraţia sa de a provoca un miracol social, negaţia sa în practica evoluţionismului profesat teoretic. Or, disciplina de «supunere» trebuie să contribuie la elaborarea lucidităţii istorice, a stăpânirii de sine, a reţinerii; ea învaţă să poarte povara istorică, jugul supunerii istorice, cultivând sentimentul legăturii cu trecutul şi recunoştinţa faţă de acest trecut pe care îl uităm acum atât de uşor în folosul viitorului, refăcând legăturile morale dintre copii şi părinţi…

Situaţia care s-a agravat exact în aceşti din urmă ani ne restituie starea noastră actuală, mai ales dureroasă. Şi la aceasta vine să se adauge şi faptul că lupta împotriva intelighenţiei pentru apărarea credinţei populare este exploatată ca un pretext de partizanii cupizi ai reacţiunii, de afaceriştii, de pescuitorii în ape tulburi, şi toate acestea se încâlcesc într-o urzeală istorică şi psihologică, un mod de a gândi obişnuit, asociaţii istorice de idei se alcătuiesc, şi care încep să fie luate în seamă atât de partizanii cât şi de adversarii lor ca obligatorii şi indisolubile în sinea lor. Cei doi poli opuşi se încarcă din ce în ce mai puternic cu electricitate. După această scară diformă, regrupări de oameni se stabilesc de facto în diferite tabere şi un mediu psihologic corespunzător, conservator, despotic, se creează. Naţia se scindează în două şi forţele sale cele mai bune sunt irosite într-o luptă sterilă.

O astfel de situaţie a fost creată de trecutul nostru spiritual şi sarcina epocii constă în a surmonta această scindare, a se ridica deasupra ei, înţelegând că la baza ei se află nu o necesitate internă, ideală, ci doar puterea faptului istoric. Este timpul pentru a desface nodul gordian al istoriei noastre.”

NOTE

1. Serghei Bulgakov (1871-1944, tatăl scriitorului Mihail Bulgakov) – teolog şi filozof, unul din cei mai mari gânditori creştini ai exilului rus ai secolului XX, personalitate teologică remarcabilă, unanim recunoscută atât de Occident cât şi de Răsărit. Este fondatorul Institutului Teologic “Saint Serge” din Paris, considerat până în zilele noastre drept cea mai importantă instituţie a ortodoxiei occidentale. Într-o binecunoscută lucrare (Ortodoxia, ed. Paideia, Bucureşti, 1997, trad. Nicolae Grosu, colecţia de studii şi eseuri, apărută în româneşte într-o primă ediţie la Sibiu în anul 1934), scrisă în limba franceză şi reprezentând un studiu de comparatistică între principalele confesiuni creştine – ortodoxia, catolicismul şi protestantismul – şi adresat, cu precădere, unui public cititor mai puţin avizat într-ale ortodoxiei, părintele Bulgakov spunea: “Cultul ortodox, prin frumuseţea şi varietatea lui, este ceva unic în creştinătatea întreagă. El uneşte culmile inspiraţiei creştine cu cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte, în cultul ortodox, cu a frumuseţii lumii. (…) Fiecare din ramurile istorice ale creştinismului universal a primit un dar special, o caracteristică proprie: catolicismul are ca parte darul de a organiza şi de a administra; protestantismul, darul etic al probităţii de viaţă şi al probităţii intelectuale; cât despre popoarele ortodoxe – şi înainte de toate Bizanţul şi Rusia – lor le-a revenit darul să pătrundă frumuseţea mintală, frumuseţea lumii spirituale. Şi această viziune, această speculaţie artistică şi spirituală se traduce în afară prin formele pietăţii şi ale cultului ortodox. Acest cult este «cerul pe pământ», este manifestarea frumuseţii lumii spirituale”. Însă chintesenţa gândirii filozofico-teologice a lui Serghei Bulgakov se prezintă în toată splendoarea ei, într-una dintre cele mai importante scrieri ale sale, Lumina neînserată – contemplaţii şi reflecţii metafizice (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, trad. Elena Drăguşin, colecţia Filosofia creştină), aici dezvăluindu-ni-se adevărata dimensiune a profunzimii mistice a spiritului rus şi vocaţia marilor construcţii teoretice specifice îndeosebi şcolii filozofice germane şi oferindu-ni-se o viziune sistematică şi totalizatoare asupra existenţei şi cunoaşterii, dintr-o perspectivă religioasă, dar cu întreg instrumentarul cercetării filozofice contemporane (apud op. cit.).

2. Aici cu sensul de îndoctrinare; fiecare cu doctrina lui.

3. Petru I (Petru cel Mare), Alekseevici (Moscova, 1682 – Sankt Petersburg, 1725) - Ţar (1682-1721) şi împărat (1721-1725) al Rusiei. Remarcabil om politic şi militar. Iniţiază şi realizează (după modelele marilor monarhii occidentale) o serie de profunde reforme  economice, militare şi administrative (centralizarea puterii, crearea unei nobilimi de serviciu, imprimarea unui avânt remarcabil comerţului şi industriei, în special), care vor pregăti terenul pentru dezvoltarea capitalismului şi care vor ridica puterea economică şi militară a Rusiei, care devine un stat european de primă mărime. Este considerat fondatorul Rusiei moderne. S-a preocupat în egală măsură de problemele culturii şi învăţământului (înfiinţează Academia de Ştiinţe, în 1725). Prin întemeierea Sfântului Sinod (1721), va deţine un control deplin asupra Bisericii Ortodoxe Ruse. Întemeiază oraşul Sankt Petersburg unde, la 1712, stabileşte capitala Rusiei.

 4. Alexandr Ivanovici Herzen (Moscova,1812-Paris,1870; pseudonim: Iskander) – democrat-revoluţionar, filozof şi scriitor rus, a cărei dezvoltare spirituală a fost influenţată decisiv de operele decembriştilor, ale lui Puşkin, Schiller, Byron precum şi a marilor gânditori francezi. Din cauza orientărilor politice şi a activităţii sale (influenţate de teoriile utopice ale socialiştilor occidentali şi de mişcările revoluţionare vest-europene), precum şi pentru “răspândire de zvonuri neîntemeiate” privind crimele poliţiei ţariste, va fi deportat, în câteva rânduri, sub strictă supraveghere. Supus permanent persecuţiilor guvernului şi aflat, deci, în imposibilitate de a mai desfăşura orice fel de activitate conformă idealurilor sale, în 1847 pleacă, împreună cu familia, în străinătate. Îi apar volumele Scrisori din Franţa şi Italia şi De pe celălalt ţărm (1850), care tratează drama spirituală din perioada revoluţiei franceze din 1848 şi ulterioară acesteia. După dispariţia tragică a întregii familii (mama, fiul şi soţia), se stabileşte la Londra (1852), unde  înfiinţează “Tipografia rusească liberă”, la care editează ziarul revoluţionar “Kolokol”(“Clopotul”), precum şi o serie de materiale cu caracter antiţarist, în paralel participând la activitatea societăţii secrete democrat-revoluţionare “Zemlia i volia” (“Pământ şi libertate”). A militat acerb împotriva iobăgiei şi autocraţiei ţariste, prin lucrările sale (în mare parte eseuri filozofice dar şi texte în proză) influenţând gândirea rusă a secolului al XIX-lea. A încercat o interpretare materialistă a dialecticii hegeliene, pledând pentru legătura filozofiei cu ştiinţa şi viaţa (Diletantismul în ştiinţă,1842-1843; Scrisori despre studiul naturii, 1844-1846). Lucrări importante: proză (Doctorul Krupov, Cine-i de vină, Coţofana hoaţă), memorialistică (Amintiri şi cugetări, 1852-1868).

5. Stepan “Stenka” Timofeevici Razin (cca.1630 – 1671) – cazac de pe Don. A fost conducătorul războiului ţărănesc antifeudal din Rusia (1670-1671). Învins de armatele ţariste şi trădat de căzăcimea bogată, a fost prins şi executat.

6. Emelian “Emelka” Ivanovici Pugaciov (1740/42? – 1775) – cazac de pe Don. A condus războiul ţărănesc din regiunea Volgăi, între 1773-1775. Învins, a fost condamnat la moarte şi executat la Moscova.

7. Vissarion Grigorievici Belinski (1811, Sveaborg – 1848, Sankt Petersburg) – critic literar şi gânditor democrat-revoluţionar rus, teoretician al esteticii realiste, este unanim recunoscut drept cel mai important comentator al fenomenului literar contemporan lui. A fost colaborator al revistei moscovite “Telescop” (condusă de profesorul N.I. Nadejdin de la care obţine colaborări ca traducător din limba franceză). Conduce, între 1839 şi 1846,  secţia de critică literară a celei mai importante reviste culturale ruse, “Otecestvennîie zapiski” din Sankt Petersburg, unde îşi va publica studiile anuale – între 1841 şi 1845 - despre literatura rusă precum şi ciclurile de articole şi studii despre Puşkin, Gogol dar şi însemnări teatrale sau despre literatura vest-europeană. Părăseşte, împreună cu A.I. Herzen, Nekrasov, Panaev ş.a. publicaţia, devenind principalul critic literar al unei alte importante reviste a vremii, “Sovremennik”, unde îşi publică unele dintre cele mai importante scrieri ale sale, inclusiv ultimele studii anuale despre literatura rusă. Moare de tuberculoză la numai 38 de ani. Prin întreaga sa activitate şi operă a influenţat puternic gândirea rusă a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.  

8. Cadeţi – membrii ai partidului Cadet (Partidul Constituţional-Democrat Rus/Konstituţionno-Democraticeskaia, prescurtat K.D. sau Cadet), partizan, în timpul domniei împăratului Nicolae al II-lea (1868-1918; ultimul împărat al Rusiei între 1894-1917; în urma revoluţiei din 1917 a fost obligat să abdice – la 15 martie – pentru ca la 17 iulie să fie executat de către bolşevici, împreună cu întreaga sa familie), ultimul reprezentant al monarhiei constituţionale. Din februarie în octombrie 1917, el a regrupat adversarii stângii revoluţionare.

9. Eduard Bernstein (1850-1932) – om politic şi publicist german. A fost unul dintre conducătorii social-democraţiei germane, lider al aripii de dreapta a Internaţionalei a II-a (uniune internaţională a partidelor socialiste, fondată la 1889 şi care s-a destrămat în timpul primului război modial, datorită îmbrăţişării de către unii dintre liderii săi a unor poziţii de dreapta şi de extremă dreaptă). A încercat revizuirea, de pe poziţii eclectice, a principalelor teze ale marxismului în lucrarea Problemele socialismului. Influenţat de neokantianism, ulterior el şi-a orientat preocupările către un “socialism etic”.

*Articolul  s-a intitulat “Eroism şi fapte ascetice” şi a fost publicat, în varianta originală (în limba rusă), în revista “Vekhi”(“Repere”). Am folosit varianta în limba franceză apărută în revista “Temps Nouveaux”, nr.30/1990. 

(în imagine: Pavel Florenski - în stînga - şi Serghei Bulgakov)

Traducerea, adaptarea, prezentarea, selecţia textelor şi notele: Bogdan Stoicescu