Hai-hui printre cuvinte (1)
Spune Gheorghe Crăciun în TRUPUL ŞTIE MAI MULT (Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003, ed.Paralela 45, 2006):
“Orice activitate este sinucigaşă. (…) Mă gîndeam, fireşte, la scris, spaţiu în care mă simt bine doar atunci cînd mă abandonez în păienjenişul lui de potenţialități.”
“Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Cînd, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cît se poate, conştiinţa.”
[Vezi acel text formidabil al lui Cioran. Cu siguranţă Crăciun citise acel text dar el simte altfel, percepe altfel truda lucrului. Probabil şi pentru că în ianuarie 1996, data la care el scria acele rînduri, moartea îi trimitea şi lui primele semne, vestindu-l că-i dă tîrcoale. Trupul lui începuse deja apriga bătălie cu moartea, cu mult înainte ca el să-şi dea prea bine seama de faptul că moartea îl vorbeşte de rău ( parafrazîndu-l pe Nino dintr-un tulburător poem)... Cum cine ar putea iubi această pedeapsă??? Păi, în primul rînd, chiar tu, “pedepsitul” care scrie pentru a-şi omorî conştiinţa, nu? Altfel de ce-am mai scrie?].
[Scrisul ca pedeapsă? În altă ordine de idei, ar putea fi chiar un titlu frumos... Dacă trăiam în urmă cu 2000 de ani, pe vremea cînd cutuma (impusă oare de credinţă?) era să rîzi la propria-ţi moarte (ori de propria-ţi moarte?cine poate şti?...), aş fi putut scrie liniştit, în limba aceea neştiută, “Viaţa ca o pedeapsă”, că n-ar fi sărit nimeni să mă beştelească de patetismul zicerii...].
[Tocmai ce terminasem de scris rîndurile de mai sus, cînd ochii-mi citiră acest gînd al germanului Gerhart Hauptmann (Nobel pentru literatură în 1912; stranie coincidenţă, era exact anul in care, în exilul său berlinez, în iunie, murea Caragiale...):”Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti”. Frumos spus... Şi foarte în context cu filozofia tanatică a strămoşilor noştri, pentru care moartea reprezenta, cu siguranţă, actul final, eliberator, al unei existenţe zbucuimate...]
[Cît despre sinuciderea prin scris... Ce moarte plăcută!]
Bogdan Stoicescu
3 comentarii:
Am citit tot ce-ai scris, anterior postarii asteia. Tare frumos spus totul. E un soi de tihna in scrierea ta, ma impinge cumva cu niste decenii in urma, cand la randul meu, aveam o mare pofta de scris. Ce s-o fi intamplat cu mine insumi, care pana una alta, traiesc cu o mare pofta si scriu mai mult (da, ai ghicit) in gand decat pe hartie? Nu cred in teoria scrisului ca osanda, ca munca istovitoare care ti-a fost data in carca pentru a-ti umple spatiul dintre ivire si plecare. Cred in schimb in forta si frumusetea povestirii, a spunerii. Nu e extraordinar ca traim pentru a ne povesti viata, cum zice batranul Marquez?
eeeee...dac'as avea tot timpul pofta de scris... trec zile, saptamini, de multe ori, pina sa pun pe hirtie doua-trei propozitii... si eu scriu mult mai mult in gind insa problemele apar cind tre' sa trec pe hirtie... ma intreb daca merita... si ma rezum la a-mi nota numai anumite idei pe care apoi le abandonez prin vreun carnet... si dupa cine stie cita vreme, dau peste ele si pe unele le "imbrac" in cuvinte si le asez in chip de text...
in schimb, citesc mult(cu creionul in mina, ca'mi scot note) si lucrul asta, de cele mai multe ori, e benefic... ma "imbrinceste" la scris... e ca un fel de instigatie... iar anul asta au fost cele doua bloguri: mai ales al tau care m'a pus serios la treaba si pentru care iti multumesc... am scris mai mult ca niciodata!...
nici io nu simt scrisul ca pe o osinda insa pe mine ma consuma teribil... dupa ce inchei un text, parca sint golit de puteri... de ginduri... cert e ca ma simt al naibii de bine in fata foii de hirtie/monitorului... simt ca, de'a lungul timpului, intre mine si obiectele astea de scris (y compris pixuri, stilouri, creioane, batrina mea masina de scris...)s'a statornicit o relatie amoroasa ce tinde sa devina obsesiv/maniacala...
io incerc, sper sa si reusesc vreodata, sa resuscitez povestirea care observ ca e pe duca... tre' sa povestim, mihai, sa NE (pe noi insine)povestim... sa umplem, vorba ta, pina si spatiile dintre cuvinte cu micile noastre povesti... ALE NOASTRE!... nu crezi?
scuza'ma, da' uneori devin excesiv de egoist...
Trimiteți un comentariu