Jurnal după scrisori (II) *

4 decembrie, miercuri… Am reuşit să găsesc “Die Brandenburgischen Konzerte” cu “Bachorchester des Gewandhauses zu Leipzig” şi Erhard Bosse la vioară. Pe faţa a doua a albumului, două splendide sonate bethoveniene (nr.1 în fa minor opus 2 şi nr.23 în fa minor opus 57, “Appasionata”) cu Frantisek Rauch la pian. Al doilea album, tot cehesc, conţine cele şase concerte op.10, de Antonio Vivaldi, pentru blockflote şi orchestră de cameră. M-am bucurat că le-am găsit, cu toate că o parte dintre lucrări le aveam pe alte albume (“Appasionata” cu Dan Grigore, “Brandenburgicele” cu “I Musici” şi integrala celor şase concerte vivaldiene cu Gavriil Costea la flaut; însă blockflote-ul sună dumnezeieşte, chiar dacă solistul e un nume puţin cunoscut).
*
A trecut Dan pe la mine. Se întâmplă, totuşi, ceva. Se rup punţi între noi. Tăcerile sunt din ce în ce mai lungi şi mai dese. Comunicăm din ce în ce mai puţin şi motivul (motivele?) încep – sau cel puţin aşa cred! – a-l bănui. Nu ştiu ce va fi...
*
Rareori mi-a fost dat să văd un cer aidoma celui de azi. Nori luminoşi, alţii întunecaţi, gri şi albi, fâşii albastre bordîndu-i, apoi sfîşiindu-i, lăsând lumina difuză a soarelui, galben-cărămizie, nedefinită, misterioasă, caldă, învăluitoare, să treacă. Apusul arămiu, roşcat aprins, nepămîntean; un fel de aburi roşii, ca o răsuflare de vulcan, apoi nori tot mai subţiri, înghiţiţi de lumini tot mai pale, topindu-se-n noapte, lăsînd cerul curat, sfînt, pur ca sufletul unui copil binecuvântat de Dumnezeu. Un cer ca de început de lume, căruia m-am rugat să-mi îndeplinească o singură dorinţă.

8 ianuarie, miercuri… 17:31. Cred c-aş putea – cel puţin aşa simt acum – ca în locul fiecărei scrisori pe care i-o trimit să scriu cîte un caiet.
*
Ieri am găsit Almanahul “Convorbiri literare” şi un album Mozart de excepţie. Filarmonica “George Enescu” dirijată de George Georgescu: uvertura la opera “Nunta lui Figaro” şi “Simfonia concertantă” pentru oboi, clarinet, corn, fagot şi orchestră în mi bemol major. Scriu aceste rînduri ascultând preludiul nr.5 de Chopin. Mă întreb dacă dnul Mitulescu, profesorul meu de chitară de la "Palat", mi-o fi luat “L’Estro Armonico”. Nu cred să-l mai fi găsit. Mai bine îl cumpăram atunci, cînd îl văzusem fiind împreună cu ea.
*
Azi am luat “Almanahul Literar” şi un album din seria “Muzică românească contemporană”, conţinând câteva extrem de interesante compoziţii de Terény Ede. Dna Ş. mi-a promis că vineri vom merge la depozitul de cărţi. Ar fi grozav, mai cu seamă că în ultima vreme au apărut multe titluri noi pe care nu le-am apucat. Se dau pe sub mînă sau la “pachet” cu tot soiul de prostii bune de pus pe foc.
*
Plouă peste oraşul Ploieşti. Aseară eram în tren şi priveam în noapte, printre picăturile ce se prelingeau pe geamul vagonului. Păreau a fi lacrimi uriaşe, plînse de un ochi nevăzut. Şi dacă or fi fiind chiar lacrimi adevărate? Lacrimi adevărate, plînse în ianuarie de ochi nevăzuţi şi prelingndu-se pe obrazul de sticlă al unui tren gonind în noapte, spre nicăieri…

15 ianuarie, miercuri… “…asperges me, Domine, cum hyssopo, et mundabor, lavabis me et super nivem dealbabor…” (“...stropi-mă-vei, Doamne, cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai presus decît neaua mă voi albi…”).
*
Cred că singura salvare a naţiei ăsteia stă în puritate. Să redevină curată şi pură – aşa cum stă spus în doinele noastre, “ca argintul, curat, strecurat” -, şi mai presus va fi el de negura şi ticăloşia acestor vremuri.

16 ianuarie, joi… 21:18. Un vis de ieri noapte. Ea avea braţele pline de scrisori. După fericirea ce i-o citeam pe chip, înţelegeam că acestea îi sunt tare dragi. Eram foarte aproape, undeva chiar în preajma ei, o vedeam perfect, păşeam imediat în urma ei. Nu mă vedea şi nici măcar nu-mi bănuia prezenţa. Mă simţeam în largul meu, protejat de un perfect perete transparent. Cu braţele pline de scrisori, a urcat cîteva trepte. Eram foarte aproape de ea, îi simţeam parfumul, puteam s-o ating, n-am făcut-o, am continuat s-o urmăresc. Am urcat destul de multe trepte, apoi am trecut prin dreptul unor oglinzi. S-a oprit o clipă şi şi-a aranjat, cu un gest zvîcnit al capului, o şuviţă rebelă de păr. Am privit şi eu în acea oglindă, însă nu mi-am văzut chipul în apele ei străvezii. Apoi a pătruns într-un culoar lung, întunecos şi s-a oprit în dreptul unei uşi care s-a deschis singură, împinsă, parcă, de o mână nevăzută. Am intrat şi am rămas înmărmurit: camera era plină până în tavan cu mii de scrisori. Zeci de mii de scrisori. Toate purtau pe ele scrisul meu. Erau ale mele! Am rămas îngheţat, holbîndu-mă la muntele de scrisori. M-am aplecat şi am ridicat una. Era nedeschisă. Apoi am luat alta. Apoi alta şi alta. La fel. Niciuna nu era deschisă. Am început să răscolesc furios, în speranţa că voi găsi măcar una tăiată. În zadar! Toate erau nedesfăcute. Apoi m-am uitat după ea: dispăruse ca un fum şi odată cu ea, la fel de brusc, tot acel munte de scrisori. Camera a rămas goală şi o lumină orbitoare mi-a şters totul din faţa ochilor.
*
Aseară, la Dan, am ascultat “Led Zeppelin” şi am privit vrafuri de fotografii. Printre ele şi cîteva dintre cele făcute la Cheia.
*
Cîteodată unul cîteodată doi/aripe de înger peste chip la noi // Cîteodată unul alteori chiar doi/ umerii rotunzi de priviri sunt goi/ / Cîteodată unul singuri sunt şi doi/ niciodată singuri tot mereu sunt doi// Vine şi o vreme peste amîndoi/ cînd ei sunt doar unul niciodată doi// Este acea vreme pentru amîndoi/când ei sunt doar unul niciodată doi//.

26 ianuarie, duminică… 22:03. Sunt clipe când aş vrea să mă jupoi de suflet, ca de-o piele inutilă, pe care s-o aştern apoi pe pămînt pentru a păşi ea, desculţă...
*
Am fost ieri cu Dan, care e răcit cobză, la Florin şi apoi la Firi, anticarul şi prietenul nostru. Am cumpărat cîteva volume şi două discuri: sonatele pentru vioară şi pian de Beethoven (cu David Oistrah la vioară) şi apoi am alergat spre casă.
*
Azi, o lungă preumblare cu Jupi, după care, ca de obicei, cafea şi bere la cîrciuma“Prahova”. Berea e caldă, cafeaua e din zoaie, ţigările, în schimb, sunt "originale" – “Carpaţi” de Timişoara, primite de la ea - iar chelneriţa frumuşică împrăştie spre noi dulci ochiade, zîmbindu-ne complice, simţind-ne privirile admirative. În tot acest timp comentăm cu voce joasă “Jurnalul de la Păltiniş”. Extrem de tonică prezenţa fostului coleg de liceu. Mă simt ca pe o insulă pustie, un alt fel de Robinson cu un alt fel de Vineri, mîngîiaţi de ultimile raze ale unui soare călduţ, apunând în spatele unei perdele de nori scămoşaţi. Şi cuvintele fug din noi spre oraşul ăsta mizerabil, legat la cap cu lozinca roşie de pe acoperişul blocului din apropiere: “Trăiască şi înflorească scumpa noastră...” Mi-e silă...

18 februarie, marţi… 16:17. N-am prea citit nimic în ultima vreme. Puţinele cărţi pe care le am aici, în sihăstria de la bunica, le-am tocit. De altfel, chiar dacă aş avea ce citi, tot n-aş prea face-o, deoarece nu am stare. După ce îmi va trece neliniştea şi totul va reintra pe făgaşul normal, îmi voi relua lecturile, sistematic, din locul în care le-am abandonat. Scriu tolănit în patul bunicii, chiar lângă soba care toarce adormitor. Un soare imens incendiază ferestrele largi. Cerul e perfect senin. N-a mai nins în ultima vreme iar zăpada a scăzut mult.


Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire,
aflat în pregătire
(fotografie de Vali Craina)