Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore* 

Asta e sora moarte care ne adună după ce ne desparte… 

Emil Botta 

Hotărît, nu iubeşte vara. I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un alt fel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.

Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva feste, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate toate de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. Pierdut în imensitatea cîmpiei, un sat imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcându-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu – de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale. Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri... 

Sînt mai bine de treizeci de ani de cînd bunicu-i s-a mutat în micul cimitir de sub costişa dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpdit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, păzit de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o singură dată în aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului care-i luminase ca nimeni altul copilăria, uitînd - poate nu fără motiv - de locurile şi oamenii anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi… …Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Era o zi ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetă în mod inexplicabil curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a camerei, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ceasul şi-n clipa aceea înţelesese că se petrecuse, cu adevărat, un eveniment cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la marea plecare a bunicului său, care se stinsese încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părsise uşor-uşor, vrînd parcă să nu-i mai pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care un ultim şi abia vizibil fir de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos. Doar ochii păreau că mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se încăpăţînau să se stingă… Doar atunci cînd degetele unei mîini i-au închis cu blîndeţe pleoapele, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase. Se petrecuse. Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău de înnegurat, aidoma unui întunecat tărîm … Bogdan Stoicescu * (din volumul aflat în pregătire Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)

erofeev

“Nu-ţi risipi viaţa…” * 

Venedikt Erofeev a murit de mult. A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa “Moscova-Petuşki” a apărut în samizdat (l, dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi a Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării. S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după “proclamarea” transparenţei – îl iritau. Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit să-l opereze. Funcţionarii de la “cadre” s-au minunat când, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea... Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică… ... A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte. A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o autobiografie şi câteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii… 

- Cum trăiţi dvs? Şi cum găsiţi timp să mai scrieţi? - Am lucrat întotdeauna. Şi atunci când scriu, întins pe patul de sus al vagonului-dormitor al muncitorilor, oamenii se apropie de mine şi-mi zic: ce dracu’ tot mâzgăleşti acolo? Vrei să dai la vreo facultate? N-ai nici o şansă: acolo intră numai ăi cu pile. Mai bine hai cu noi să bem un păhărel! Cam aşa văd ei problemele. Şi să-ţi mai dau un şpil interesant pentru… - Pentru biografia dvs… - Da’ nu-i vorba de mine! E vorba despre despre poporul rus. Sau, mai degrabă, despre un popor rus sovietizat…Bun. Îţi voi spune o istorioară. Un cablu s-a prăbuşit într-un şanţ cu apă îngheţată. Trebuia să intre cineva acolo să-l scoată. Nu prea se înghesuia nimeni. M-am uitat la ei şi – nu c-aş fi unu’ curajos, ci pentru că mi-era scârbă de mutrele lor – m-am băgat eu. Tocmai atunci trecea pe acolo o femeie cu puştiul ei. Mă arată băiatului – pe mine, care n-am avut, în viaţa mea, o singură notă proastă la şcoală – şi-i spune: dacă nu înveţi, ajungi ca ăsta, să te târăşti prin şanţuri… Fiu al unui “duşman al poporului”. Născut în Kiovsk la 21 octombrie 1938 (m. 11 mai 1990), în peninsula Kola, undeva lângă Cercul Polar. A traversat pentru prima dată Cercul Polar – de la nord la sud, evident! – la 16 ani, după terminarea liceului (cu diplomă de onoare), mergând la Moscova, pentru a încerca să intre la Universitate. A fost admis, însă un an şi jumătate mai târziu a fost exmatriculat deoarece chiulea în mod sistematic de la orele de pregătire militară. Din acel moment, adică din martie 1957, a colindat toată ţara, practicând tot felul de meserii: descărcător într-un magazin alimentar (la Kolomna); ajutor de zidar pe şantierele de la Ceriomuşki (Moscova); cazangiu (la Vladimir); paznic la miliţie (Orekovo-Zuevo); achizitor de sticle goale (Moscova); foreur într-o expediţie geologică (Ucraina); puşcaş al unei gărzi mlitarizate (Moscova); bibliotecar (Briansk); colector într-o expediţie geofizică (dincolo de Cercul Polar); şeful unui depozit de ciment pe şantierul de construcţie al şoselei transsiberiene Moscova-Pekin (Djerzinsk) etc. Cel mai mult timp l-a petrecut ca funcţionar la poştă. Însă singurele locuri de muncă pe care le-a îndrăgit cu adevărat a fost acela de “laborant al expediţiei parazitologice” în stepa Faim (Uzbekistan) şi cel de “laborant la institutul de cercetări pentru lupta împotriva antilopelor africane gnous”(Tadjikistan)! A devnit tată în 1966. Bunic, din 1988. Aşa cum îşi amintea mama sa, a început să scrie la 5 ani. Prima sa operă demnă de semnalat este Însemnările unui psihopat, începută la vârsta de 17 ani, cea mai amplă şi absurdă lucrare a sa. În 1962: Nuvela cea bună, pe care cei care au citit-o, au calificat-o drept o “tentativă absurdă de a scrie o Evanghelie a existenţialismului rus” iar pe autor ca pe un “Nietzsche întors pe dos”. A scris o serie de articole despre scriitorii norvegieni Hamsun şi Bjornson, ca şi despre ultimele drame ale lui Ibsen. Toate aceste articole au fost refuzate de redacţia “Editurii de lucrări ştiinţifice a Institutului Pedagogic de Stat”, ca fiind “groaznice din punct de vedere metodologic”… În anii care au urmat, el şi-a strâns toate aceste lucrări în zeci de caiete şi bloc-notes-uri groase, închizându-le în câteva sertare. Boala sa (un cancer al laringelui), care îşi va arăta primele semne în vara anului 1985, îl va determina să amâne sine die realizarea altor proiecte. - Aţi suportat două operaţii extrem de dificile, în urma cărora aţi fost pensionat ca invalid. Şi, până la vârsta de 50 de ani, nu puteţi măcar să vă imaginaţi că aţi putea fi celebru ca scriitor… - Acum câteva luni, în timp ce eram la spital, mi s-a schimbat grupa de invaliditate şi pensia mea a trecut de la 50 de ruble la 26. În certificatul medical mi-au scris că poate efectua o muncă de birou ca şi alteă activitate în conformitate cu pregătirea profesională. Iar acum, chiar dacă pot intra în Uniunea Scriitorilor, n-o voi face niciodată. Mi se va da exact suma pe care ţara mea o va considera necesară. Şi, dacă mi se va da prea puţin, atunci voi face gât, de exemplu, şi ţara mea mă va opri şi mă va întreba: Linca, nu-ţi ajunge ce ţi-am dat? Ori, poate, vrei să mai pun un pic? I-am răspuns: Totu-i perfect, scumpă ţărişoară, dă-mi pace, că şi tu eşti la fel de lefteră că şi mine! (“Noaptea Walpurgiilor sau Paşii Comandorului”) - Puah! - Cine a zis "Puah"? Voi sunteţi, îngerilor, care aţi spus "Puah"? - Da, noi. Puah, Venia, cât poţi fi de grosolan!!! (“Moscova-Petuşki”) - Unii din păstrătorii bunelor moravuri în literatură au fost, cumva, şocaţi de acest limbaj brutal? - Grosolănia, în sine, nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. Dar, iată ce este interesant: cei mai aprigi adversari ai folosirii acestor expresii în presă şi în literatură sunt tocmai aceia care le folosesc cel mai mult în cercurile lor restrânse, numai între confraţi. Ei le numesc cuvinte speciale. Eu le folosesc atunci când e vorba despre chestii indecente din viaţă şi nu ca mijloace de exprimare. Observ cu răbdare ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi. Cât despre mijloacele de care mă servesc pentru a descrie toate acestea, oare de ce să-i şifoneze? - Ne e teamă că iar o să începi… - Că iar o să vă înjur? O, nu, nu, voi face abstracţie că sunteţi tot timpul cu mine sau nu voi face, ca-nainte…Cu fiece clipă, devin tot mai fericit…şi dacă acum încep să spun porcării, o voi face de-o manieră fericită…aşa, ca în versurile poeţilor germani:Vă voi arăta un curcubeu! sau Hai să culegem perle! şi nimic altceva…Cât sunteţi de neghiobi! (”Moscova-Petuşki”) - Venedict Vasilievici, ce atitudine aveţi faţă de femei? - Contradictorie. Sunt contradictoriu. Pe de o parte îmi plac formele femeilor iar faptul că noi, bărbaţii, n-avem, trezeşte în mine – cum să-i spun –un deliciu, poate – da, ei bine, trezeşte în mine o desfătare. Pe de altă parte, femeile i-au tăiat beregata lui Marat cu un şiş, deşi Marat era incoruptibil şi nu trebuia să i se ia gâtu’. Iată un fapt care omoară orice deliciu. Pe de o parte, ca şi lui Karl Marx, îmi place fragilitatea lor, bunăoară faptul că sunt obligate să se lase pe vine pentru a se pişa, asta îmi place. De ce mă umple? De deliciu, poate. Da, asta mă umple de deliciu. Dar, pe de altă parte, ele au tras cu pistolul în Lenin! Şi asta ucide, din nou, deliciul: lasă-te pe vine, dacă-ţi place, dar de ce să-l împuşti pe Lenin? ( “Moscova-Petuşki”) - Sunteţi un scriitor celebru. Scrierile v-au fost traduse în peste 20 de limbi… - În 1973, “Moscova – Petuşki” a fost editată în Israel, peste patru ani în Franţa, în colecţia “Clasicii din samizdat”, apoi în Marea Britanie, Germania, SUA, Benelux, Polonia, Iugoslavia…Interesul pentru această carte, mărturisesc, m-a mirat extrem de mult. - Permiteţi-mi – mă întrerupse tipul cu mustaţă neagră – sunt copleşit de personalitatea dvs şi vă mărturisesc, ca unui prieten, că sunt stupefiat de uşurinţa cu care aţi trecut frontierele de stat…

- Nu ştiu ce-i atât de stupefiant în asta! Şi, care frontiere??! O frontieră există pentru a nu se confunda naţiunile. La noi, de exemplu, există un grănicer care ştie clar că această frontieră nu este o ficţiune sau un simbol şi tocmai de aceea într-o parte a frontierei se vorbeşte ruseşte şi se bea mult iar de cealaltă parte, se bea mai puţin şi nu se vorbeşte ruseşte… Iar acolo? Ce frontiere poate avea el acolo, dacă toată lumea bea la fel şi nimeni nu vorbeşte ruseşte? Acolo, s-ar mulţumi să plaseze un grănicer, însă nu prea au unde să-l pună. Iată de ce acolo grănicerii hoinăresc şi taie frunză la câini, se plictisesc şi beau tutun… Ce e bine acolo, din acest punct de vedere, e că totul e liber. Dacă vrei, de exemplu, te poţi opri la Eboli. Dacă vrei să mergi la Canossa, nimeni nu te împiedică, mergi la Canossa. Dacă vrei să treci Rubiconul, ei bine,

trece-l. (”Moscova-Petuşki”) - Consideraţi starea actuală a culturii ca pe o stare de criză? - Nu este criză, ci o absenţă totală a crizei. Ar fi fost bine dacă era o criză minoră dar, nu-i nici cultură, nici criză, nu-i absolut nimic. - Cum vedţi viitorul? - Sloganul meu preferat e: ‘om vedea! În interviul pe care l-am dat revistei Continent, am spus că nu se va întâmpla nimic bun în Rusia. Toată lumea se aşteaptă la lucruri tragice, blamabile, cumplite. De ce? Pentru că nimeni nu ştie nimic. Pe scurt, ei trăiesc aşteptând o nouă şi diabolică mârşăvie.” - Ziua de mâine e mai clară decât cea de ieri şi decât cea de azi. Dar cine-mi garantează că poimâine nu va fi mai rău ca alaltăieri? - Ei, da! Bine ai zis, Venetcika. Ziua noastră de mâine etc. Ai spus chestia asta pe şleau şi extrem de inteligent. Rareori vorbeşti atât de direct şi cu atâta inteligenţă. - Iar eu nu pot afirma acum că adevărul mi-e deja cunoscut sau măcar că sunt pe cale să-l aflu. Absolut deloc. Însă, sunt atât de aproape de el, încât îl pot examina cu uşurinţă.” (”Moscova-Petuşki”) - Vă consideraţi dizident? - Nu. Mă ţin deoparte. "Antimuzicalitatea" lor totală mă revoltă. Este un indiciu important, pentru a caracteriza – nu în întregime – oamenii care nu merită nici o atenţie. Din toate punctele de vedere. Vocile lor nu sunt "armonizate". De ce sunt ei atât de ordinari? Ai? Şi sunt ordinari deliberat, exact când n-ar trebui să fie, când sunt mahmuri şi iritaţi ori când sunt lipsiţi de vlagă şi liniştiţi! De ce asta? Oh, dacă lumea întreagă, dacă fiecare din această lume ar fi ca mine acum, blând şi temător şi nesigur de nimic: nici de sine, nici de locul său sub soare – ce bine ar fi! Lipsit de entuziasm, fără frenezie, fără să facă vreo ispravă – întruchiparea laşităţii universale. Aş accepta să trăiesc o veşnicie pe pământ, dacă mi s-ar oferi un colţişor ferit unde să nu fiu nevoit să fac te miri ce ispravă…” (”Moscova-Petuşki”) Venedikt Erofeev, Venetcika nu mai e: a rămas, pentru toţi, acest din urmă nume, acela al personajului principal din povestirea “Moscova-Petuşki”. Jurnalista Olga Kutşkina spunea că nu cunoaşte pe altcineva mai pur ca el. Nu-ţi risipi viaţa, îi plăcea lui Venedikt să spună. Nu-ţi risipi viaţa… Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba:Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci ?,

m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac… (”Moscova-Petuşki”) 

* Text-colaj realizat după o serie de fragmente din interviuri – luate de Igor Şevelev şi Igor Bolicev şi apărute de-a lungul timpului în ediţia franceză a publicaţiei „Komsomolskaia Pravda” – precum şi din extrase din ediţiile în limba franceză ale scrierilor şi autobiografiei lui Venedikt Erofeev. 

 

Notă 

1 samizdat – nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr communist. Aceste texte, cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, dactilografiate sau scrise de mână Traducerea, adaptarea, prezentarea şi nota de Bogdan Stoicescu

(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)

Despre criză cu zâmbetul pe buze
Linişte, că ne privim în ochi…

Criză? – îşi zice mai întâi de toate – ce naiba e o criză? Să ne hotărâm asupra acestui termen! O criză este trecerea de la un regim de funcţionare la un altul: trecere pe care unele semne sau simptome o fac sensi-bilă. În timpul unei crize, timpul pare a-şi schimba natura, durata nu mai este percepută ca în starea obişnuită a lucrurilor. În loc să măsoare permanenţa ea măsoară variaţia. Orice criză implică interveniţa de “cauze” noi care tulbură un echilibru mobil sau imobil ce există, scria Paul Valery în eseul său Cuvânt despre inteligenţă.
Şi cât de actuale sunt astăzi cuvintele maestrului francez, la mai bine de 50 de ani de când au fost scrise, pentru noi cei de acum, atinşi grav în sănătatea noastră morală. Suntem – şi nu cred că greşesc făcând această afirmaţie – într-o profundă criză morală, fără precedent în ultima vreme. Poate cea mai gravă din întreaga noastră istorie postbelică. Nu mă refer, evident, la o criză morală în sensul exagerarii imoralităţii sau al unei decăderi din acest punct de vedere.
Este vorba despre o gravă deteriorare a moralităţii prin mutilare. Pentru că, un popor căruia, în covârşitoarea sa majoritate, nu i-a mai rămas, practic, nimic – sau aproape nimic – decât problema subzistenţei imediate, nu reprezintă altceva decât imaginea fidelă a unei sociatăţi mutilate. Traumatizate. Aduse încet dar sigur la un stadiu vecin cu un anumit tip de animalitate, similar cu acela de dinaite de 1989.
Dincolo de preocupările aşa-zis domestice – asigurarea hranei zilnice, întreţinerea familiei şi a locuinţei (evident, pentru cei care au una), etc. – le-a mai rămas ceva românilor, mai preţios decât propria lor persoană? Poate doar acea fericire personală, care şi ea, nu-i altceva decât o tâmpenie, atâta vreme cât nu poţi fi fericit de unul singur!
Se mai întreabă, oare, cineva, mai are cineva puterea şi răbdarea să se întrebe nu ce-am ajuns noi în ochii altora – imaginea este mai mult decât şifonată, pentru a mă exprima cu blândeţe – ci în proprii noştri ochi? Se mai întreabă cineva ce-am ajuns noi în Europa? În lume?
Ce-am fost şi ce rol am jucat cândva, nu cu mult timp în urmă, atunci când Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatant, Micul Paris iar oamenii noştri de stat şi, mai cu seamă, cei de cultură, nu erau cu nimic mai prejos decât marile modele ale Europei civilizate?
Cu siguranţă că numărul celor care-şi mai pun asemenea întrebări este în scădere sau chiar tinde către zero, cum doar cu numărul caprelor negre – fala ţării! – se mai întâmplă.
Cât despre de-alde noi, cei care ne mai batem capul cu astfel de probleme prin vreun colţ rătăcit de pagină – în timp ce mulţi, tot mai mulţi sunt preocupaţi tot de numere, dar al vilelor, maşinilor de lux, banilor din conturi etc. – avem toate şansele să fim arătaţi - dacă nu cumva chiar şi suntem! - la un moment dat cu degetul, compătimiţi şi, de ce nu, interpelaţi – că tot e la modă cuvântul – de cineva cu mintea încremenită în bezna roşie, cum mi s-a întâmplat deunăzi când mă aflam în piaţă, după roşii şi castraveţi: N-aţi ieşit voi, băi, bărboşilor, în stradă şi-aţi strigat din tot bojocii “Libertate!” şi “Jos comunismu'!”, ba aţi mai şi murit unii ca proştii? Ce te miri cât e un kil’ dă roşii? Uită-te cât e un ou! Din cauza voastră dăm acu’ noi, ăştia bătrânii, pe un ou cât aveam salariu’ pe timpu’ lu’ nea Nicu! Acu’, mâncaţi răbdări prăjite, flăcăi iar dacă nu găsiţi nici d’alea, postiţi şi de restul cântaţi să nu vă mai auziţi maţele ghiorăind! Ia mai tăcă-vă fleanca şi…ciocu’ mic, c-a avut dreptate ăla şi la muncă, nu la întins mâna!...!”
Ar mai fi ceva de spus? Nu-i aşa că nu-i nici o criză? Ce criză? Nu cumva visăm? Hai, terminaţi, odată, cu cârteala, mai vedeţi-vă de treabă şi ia mai staţi la locurile voastre!
Bogdan Stoicescu

(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)