Un sălbatic înzestrat ca un paradis*
 |
| Sursa foto: arhiva teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești |
Printre puţinele legende strict contemporane, eu o păstrez pe aceea a unei nopţi de la începutul anilor ’60, cînd, pe la orele trei, Caragiu – actor încă neajuns la Bucureşti – a deschis în taină porţile teatrului său la Ploieşti, ca să le arate lui Teodor Mazilu şi lui Lucian Raicu, în sala pustie, cum joacă el piesa prin care s-a statutat strigătul cel mare al pendulării deasupra abisului: „Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez!“.
„E un Gogu la Ploieşti, extraordinar!“, se zvonea prin Capitală. Eu nu-l pot despărţi pe Caragiu, ca şi pe Cotescu, ca şi pe Rodica Tapalagă, de experienţa fundamentală a ferocităţilor poematice din teatrul lui Mazilu, teatrul în care imaginaţia şi proliferarea sentimentelor se leagă direct de viteza degradării lor. Cinema-ul nostru, e adevărat, nu a ajuns niciodată aici.
Caragiu era un sălbatic. Un sălbatic în jungla cuvintelor. Oamenii evoluaţi au prejudecăţi în privinţa sălbaticilor, identificîndu-i permanent şi reducîndu-i sistematic la antropofagie. Alţii – şi mai discriminanţi – confundă sălbăticia cu ticăloşia şi inumanul. Sălbăticia lui Caragiu avea la bază naturaleţea, enorma vitalitate – netrucată în maniere „civilizate“ şi artificiale –, fantasticul instinct al rîsului (rîsul, susţine un umanist de talia lui Canetti, este „ultima formă de canibalism rămasă în om“), agresivitatea feroce faţă de tot ce se opunea vieţii lui plenare, libere şi profund inteligente, plăcerea voluptuoasă, fără de protocol, de a sări din liană în liană şi a adormi sub stelele unui cer fără de copie.
Ceea ce putea face Caragiu dintr-un cuvînt, dintr-o propoziţiune, cu o frază era incredibil. Actor de concepţie largă şi încordată, actor total – care-ţi putea dansa pe sîrmă la circ azi, dar mîine îţi încremenea într-o mumie de faraon lovit de apoplexie –, el ştia prea bine că, în toate artele dramatice, nici un conflict şi nici un zbor nu se pot realiza dacă nu pui la bază, ca în orice facere a lumii, cuvîntul. Toată arta lui cuprinzătoare ca un cosmos pornea de la acest atom – al cuvîntului. Toate marile şi memorabilele lui explozii ţineau de această forţă atomică a cuvîntului, de fuziunea lui în lanţ, în fraze, în mască, în gesturi, în cîntec şi strigăt. În ultimele decenii, nici un actor român nu a reabilitat şi nu a reinstaurat domnia apăsătoare a cuvîntului, pînă la ultimele ei consecinţe asupra mişcării ochilor şi gîndurilor în cap, ca acest sălbatic înzestrat ca un paradis. (...)
„Zoe, Zoe...” a lui din O scrisoare pierdută nu are pereche și țin minte Revizorul lui ca pe Traviata, toată, căci o operă întreagă era acolo, operă secretă, Coțofana hoață, combinată cu Forța destinului. Muzica orală a lui Caragiu era și ea totală, intraductibilă – în buna tradiție caragialeană.
Sunetele lui Caragiu, înălţate din atîtea şi atîtea vorbe, vorbe, vorbe, erau unice, ca ale marilor solişti.
Contactul lui cu vorba – într-o ţară prea fericită dinspre partea muzicii orale, unde poemul se naşte dintr-o glumă a două silabe şi gluma caută drama din căderea unei vocale lîngă o consoană, în acea litanie: „De ce, de ce, nene Anghelache?“ –, contactul acela era fizic, senzual şi esenţial. Fără prejudecăţi – din pricina unei incontestabile culturi sufleteşti, suprema cultură –, fără menajamente, fără scheme, Caragiu ştia să mîngîie un cuvînt pînă acesta dădea în rîs şi, de acolo, cale de o secundă-lumină, în clocot şi plîns, de la mîngîiere – ştiind să sucească gîtul oricărei retorici –, actorul, printr-o brutalitate firească, numai de el cunoscută, putea despica vorba în două, în patru, pînă în măruntaie, pînă în resorturile ei secrete şi după aceea, cum fac mulţi civilizaţi cu atîtea oase gustoase, îi putea suge îndelung măduva, pînă la ultimul sunet, pînă la articulaţia cea mai fragedă, pînă la tăcerea şi fiorul de apoi, fără rîs sau plîns, fiorul marii revelaţii. Artă mare, românească – aceea de a suge măduva cuvîntului pînă la deliciul şi marea inspiraţie care transfigurează lumea de afară, însorind umbrele şi dînd curcubeului un mister.
Caragiu a introdus în limbaj, deci în celulă, deci în relaţiile dintre de- şi con-ţinut, fenomene necunoscute de dilatare şi frecare a silabelor, de rupere şi constrîngere a lexicului, strigăte noi, şoapte şi şuiere care au zguduit o topică, dînd o nouă sensibilitate inteligenţei, dezvoltîndu-i enorm şi binecuvîntat gradul de vigilenţă şi de nelinişte.
Se vorbeşte altfel de la Caragiu încoace, se înţelege altfel un text, se rîde altfel la o dramă, se moare altfel de rîs, din rîs. În cele din urmă, Caragiu – ca supremă încoronare a revoluţiei săvîrşite – a ajuns la acea muzicalitate a oralităţii care dă ticăloşiilor lirism, prostiei elan muzical şi erotic, vulgarităţii polifonie, cruzimii sugestie de berseuză, inculturii caracter de lied, minciunii caracter simfonic. Tocmai această muzică va dovedi ticăloşia multor lirisme, cruzimea multor vulgarităţi, prostia din multe cîntece de leagăn pentru a adormi adulţii, minciuna multor, foarte multor duioşii, vitalitatea mîndră şi voioasă a multor mîrşăvii.
Radu Cosașu
(1930-2023)
* Fragment din volumul Sonatine, editura Polirom, 2009)
