Memento

NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

„Acesta este mărturisit de Hristos mai mare decît toţi cei născuţi din femei, și mai mult de prooroc, carele a săltat în pîntecele mamei sale și a propovăduit oamenilor venirea Mântuitorului, și a mers mai înainte la iad, ca să binevestească Învierea. Acesta a fost fecior Zahariei arhiereului și al Elizavetei celei sterpe, fiind născut din făgăduinţă. Acesta a dezlegat tăcerea tatălui său când s-a născut și a umplut toată lumea de bucurie.” (Mineiele, X, pp. 247-248)

Sf. Ioan Botezătorul
(icoană pe lemn, Rusia, sec. XVIII)

„Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan (3, 30): «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.» Cu ea în suflet şi-n inimă, şi-n cuget, şi-n adâncul sensibilităţii noastre biruite, să părăsim, acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfânt lăcaş.”

Părintele Nicolae* de la Rohia

(Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobândi”, 

Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992)

24 IUNIE: SFÂNTUL ION DE VARĂ. SÂNZIENELE (DRĂGAICA)

„Solstiţiul de vară şi noaptea de Sânziene îşi păstrează pentru mine toate farmecele şi toate prestigiile. Se întâmplă ceva şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci pur şi simplu alta decât cea de ieri sau de mâine. (...) Destinul, timpul, revelaţiile de ordin suprafiresc, toate se arată în romanul meu prin prezenţa mai mult sau mai puţin reală a unei maşini.”

Mircea Eliade

(„Jurnal”, Humanitas, 1992)

„«Noaptea de Sânziene» însemna pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare; o socoteam piatră de hotar între trecut și viitor. La nici un alt roman nu lucrasem mai mult și cu mai multă îndârjire și atenție. Așteptam să-l închei ca să-l pot judeca, să-mi dau seama dacă reușisem.”

Mircea Eliade

(„Memorii”, Humanitas, 1991)

„De obicei, Biserica sărbătoreşte ziua morţilor sfinţilor, adică ziua naşterii lor pentru viaţă veşnică. Uneori însă e sărbătorită şi ziua de naştere a sfântului. Este cazul Sfântului Ioan Botezătorul, cel numit în cărţile religioase «Luceafărul» pentru felul în care pregăteşte naşterea «Soarelui», Iisus Hristos. 

Sărbătorită în 24 iunie, naşterea cea peste fire a lui Ioan – căci Elizabeta îl aduce pe lume la bătrâneţe – pregăteşte apropiata minune a naşterii din Fecioară.

De Sânziene, fetele culeg florile albe sau galbene numite sânziene şi îşi împletesc din ele cununi şi cingători.

Cingătorile sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri şi cosmetice. Cununile se pun pe casă, fiecare membru al familiei are cununa lui. După felul în care se usucă, sunt luate de vânt sau cad, cununile vestesc cine va avea noroc peste an, cine se va căsători, cine va muri.

De Sânziene se strâng plante de leac. Până la Rusalii plantele nu erau bune, erau ciupite de Iele. Acum se culeg pentru tot felul de boli, tot felul de vrăji. În această noapte găseşti mai uşor iarba fiarelor care descuie lacăte. Sunt mai multe procedee. Unul dintre ele este aşa: iei un lacăt, îl legi cu o sfoară şi îl târâi după tine prin iarbă, noaptea în câmp. Când auzi că s-a desfăcu, înseamnă că lacătul a dat peste iarba fiarelor. De Sânziene este interzis să te scalzi.

„Drăgaica este doamna florilor și se ţine de toţi pentru dragoste și plăcerea florilor.”

Adrian Fochi

În alte locuri din ţară, sărbătoarea se numeşte Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor... După ce a fost Mireasă – Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se cureţe de forţele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi! O altă variantă de Drăgaică se face cu patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte.”

Irina Nicolau 

(„Ghidul sărbătorilor românești”, Humanitas, 1998)

„Sânzienele

[Sînt] reprezentări fantastice în alaiul Sânzienei sau Drăgaicei care împîrguiesc lanurile de grîu și înfloresc planta ce-i poartă numele (sânziana, drăgaica). Sânzienele, divinităţi nocturne și lunare, apar numai în cete, de obicei în număr fără soţ. Ele ar fi zîne sfinte sau fecioare frumoase răpite de  smei și ţinute în palate ferecate, ascunse prin pǎduri neumblate de picior de om. În noaptea de Sânziene (23/24 iunie), în timp ce umblă pe pămînt sau plutesc prin aer, cîntă și dansează, împart rod holdelor și femeilor căsătorite, înmulţesc păsările și animalele, stropesc cu leac și miros florile, tămăduiesc bolile și suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină și vijelii. 

Spre deosebire de Iele și Rusalii, care sînt Zînele Rele, Sânzienele sînt Zîne Bune. […] Cînd oamenii le nesocotesc ziua, Sânzienele stîrnesc din senin furtuni și vijelii, aduc piatrǎ (grindină), ridică în vîrtej pe cei păcătoși lovindu-i de boala numită luatul din Drăgaică, lasă cîmpul fără rod și florile fără leac. Sânzienele sînt atestate atît ca divinităţi fitomorfe (planta care înflorește de ziua lor, sânziana), cît și antropomorfe (ceata feminină care formează anturajul în care se desfată Zeiţa agrară).”

Ion Ghinoiu

(„Mică enciclopedie de tradiţii românești”, Editura Agora, 2008)