Sorin Stoica
S-a născut în în localitatea Bănești (județul Prahova), la 27 iulie 1978 .
Absolvent al Facultății de Jurnalism și
știintele Comunicării a Universității din București (2000) * Master în Comunicare și masterand în
Antropologie (SNSPA), anul II * Preparator asociat la catedra de
Antropologie Culturala (FJSC - Facultatea de Jurnalism și științele
Comunicării) și cercetător la Muzeul țăranului Român *
A colaborat la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula
As, Ultimul Atu, Cultura.
Semnatarul rubricii „Liberul arbitru“ din
Suplimentul de Cultură.
A murit pe 6 ianuarie 2006, în
urma unei boli cronice.
Volume publicate antum
Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000)
Dincolo de frontiere (Paralela 45, 2002)
O limbă comună (Polirom, 2005)
Două volume de proză împreună Călin Torsan,
Ciprian Voicila, Cosmin Manolache: Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche,
2004) și Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005).
A coordonat, împreună cu Zóltan Rostás, două
culegeri de texte de istorie orală ale studenților de la FJSC: Istorie la firul
ierbii. Documente sociale orale (Tritonic, 2003) și Televizorul în „micul
infern“ (Tritonic, 2005).
Volume
postume
Jurnal (Polirom, 2006)
Tur-retur (vol. I) Convorbiri despre munca
în străinătate
Tur-retur (vol. II) Alte convorbiri despre
munca în străinătate (Curtea Veche, 2006)
între patrii (Polirom, 2006).
În seria „Opere” (editura „Casa de Pariuri Literare) i-a apărut, în anul 2015, volumul „Dincolo de frontiere” (cu tabel cronologic de Cosmin Manolache, un studiu introductiv de Cosmin Ciotloș, o postfață de Marius Chivu și cu mai multe ilustrații de Laurențiu Midvichi)
„A
murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum
i-au fost cărţile şi viaţa. A murit în felul său, uşor uimit şi fără mari
regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima
clipă, luând peste picior, cu blândeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav
incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a
celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfârşitul, i-a dictat
mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare.
La 27 de ani, lasa prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de
manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole
răzleţite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adâncă
nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat. S-a
despărţit de această lume întrebându-se. Grea întrebare.”
Sorin
Preda („ Sorin Stoica la capăt de drum”)
„Pentru Sorin Stoica, experiența, existența, ficțiunea și realitatea se conditionează reciproc, iar cuvintele, limbajul, nu sînt făcute să exprime adevăruri, ci să recunoască limitele cunoașterii, misterul profund al lumii și al propriei ființe, inconsistența identității personale aflate, ca și cuvintele, într-o permanentă metamorfoză.”
Paul Cernat
„Apariție stranie ori măcar una
care nu te lăsa să o uiți prea curând, prietenul ăsta al meu, cel din care am
citat mai sus, unul corpolent și parcă mereu pus pe harță, încrucișând săbii în
privirile mai totdeauna încruntate, avea înșurubat pe creștetul capului, vară,
iarnă, un fes negru. Sigur, văzându-l de atâtea ori cum nădușea sub cușmă, în
timpul primăverilor sau al zilelor toride din iunie, iulie și august, te puteai
întreba de ce dracului nu dă odată cu căciula aia de pământ, să mai lase să-i
respire scăfârlia. De dat, dădea el, dar în câini, atunci când se-apuca să-ți
înșire, ochi în ochi, defectele cu care te împovăraseși în viață sau de-a
lungul orelor în care așternea litere colțuroase despre prostia oamenilor,
mirându-se după aceea, semn al candorii, de ce este atât de singur. Ba, chiar
ajunsese să își pună întrebarea dacă nu cumva singurătatea este un păcat.”
Călin Torsan
(„Sorin Stoica. Om dintr-o bucată,
scriitor într-o ureche”)
Maneaua. Abordare cu
nervii în pioneze
Voi, fericiţilor,
n-aţi auzit de Puiu Codreanu. Dar din cauza nărodului ăstuia mă aflam io, adesea,
cu nervii-n batistă. Fără să vreau i-am memorat trogloditului toate melodiile
pe care cetăţenii din blocul meu i le ascultă la maxim, la nunţi sau
paranghelii. Chiar şi atunci cînd tanti aia grasă, din blocul de vizavi, gătea
o mîncărică, o ciorbiţă ceva, graţie unei mode ciudate, pe fereastra ei tot
Puiu Codreanu răzbătea în toată curtea interioară. Fiinţele astea de bucătărie
nu fac mîncare. Doar mîncărică. Să se
ştie.
Să ne uităm pe copertă
să vedem cum arată mamiferul care mă terorizează. Are o privire scrutătoare
care te lasă să ghiceşti că talentul îl stînjeneşte, privire de om care a
înţeles care-i şmenul. Cu ce se mănîncă a înţeles. Tînăr şi fălcos. Probabil,
proaspăt absolvent de liceu industrial. Sau de şcoală ajutătoare. Caseta e imprimată
la „Studio Codruţ“. Totul se leagă. Mai întîi mîncărică, iar acum Codruţ. Tipul
acesta uman, căruia îi aparţine Puiu, nu suportă decît o identitate
infantilizantă.
Pe coperta interioară,
dintr-o fotografie, zîmbesc fasolea Mariana şi Vasile Buboi. Sponsorii, dacă
nu-i cunoaşteţi. Aşa îi cheamă. Sau Mareana, pentru intimi. Buboi le zice, şi
nu se dezic de nume. Probabil fac parte din high-life-ul satului dîmboviţean
care l-a oferit artelor pe Puiu. Domnul Buboi are cămaşă albă descheiată la
doi nasturi cît să se vadă mărarul viril de pe piept şi lănţişorul (alt
diminutiv) care e, în realitate, gros cît lanţul de la fîntînă.
Mai jos pozele
membrilor formaţiei care îl acompaniază pe Puiu. Marinică, Dănuţ şi Adiţă.
Plus încă unul cu privire oablă – Otto. Cosmopolitul grupului. Care probabil
„a făcut“ Germania. După cum se vede, diminutive cu ghiotura.
Numele pieselor sună
fioros de interesant. Epopeea lui Puiu. Suflet chinuit, neînţeles, care acum
s-a decis să-şi povestească viaţa.
A 1. „Seara asta
beau“. Ce să-i faci? Puiu are o certitudine de nezdruncinat. Cît timp nu se ia
de oameni pe stradă, totul e în regulă.
2. „Bărbatul fără
drăguţă are mintea cam slăbuţă“. Ştie Puiu ce ştie. Nu-l putem contrazice. Ton
justificativ. Sau profetic. Puiu răspîndeşte lumină. Înţelepciune.
3. „Lenuţă, dragă,
Lenuţă“. Epopeea lui Puiu continuă. I-a venit mintea la cap. A apărut mîndra.
Tot diminutivată, mititica.
4. „Tu eşti jumătatea
mea“. Uite că s-a şi însurat. Din păcate mintea tot slăbuţă i-a rămas.
5. „Am un băieţel
frumos“. Bravo, Puiule! Altceva nu pot spune. Omul se descurcă. Se pare că
viaţa lui va avea un curs senin, dar, dezastru, faţa B a albumului ne anunţă
cavernos:
B 1. „Unde se duc banii
mei? / Pe muzică şi femei“. Deducem că Puiu s-a convins cum e cu însurătoarea.
Ce i-o fi trebuit şi lui, om serios?
2. „Vreau să mor,
vreau să mor / În braţe la tine“. Suferă Puiu de nu se mai opreşte. Doar suferinţa
e compatibilă cu un suflet de artist. Suflet de turturel vulnerabil. Totuşi,
sfîrşitul tragic prefigurat se contramandează, pentru că următoarea piesă
se cheamă pur şi simplu:
3. „Pe mine şi pe
Mărie / Nu e om să nu ne ştie“. Nu putem să nu-l felicităm pe Puiu că, în sfîrşit,
s-a rostuit. E om la casa lui. Fericire dezlănţuită. Fericire pîn’ la
nesimţire. Fericit fleaşcă e Puiu, pentru că adaugă:
4. „Vreau să ştie tot
românul / Că eu sunt numărul unu“. Happy-end, aşadar. Nasuri smiorcăite.
Batiste fluturate. Final de album. Cu strîngere de inimă însă, trebuie să
admitem că creaţia are mici imperfecţiuni. Scăpări. Nu aflăm nimic despre
soarta Lenuţei şi nici ce-a mai făcut puradelul ăla frumos. Dacă are parte au
ba de pensie alimentară… (Sorin Stoica)
