Remember

Călin Barbu Angelescu

(1957–2002)

(sursa foto: http://www.lucianvasilescu.ro/) 

Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… 

Spun și, pentru că eram o groază în gașca aceea din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Lucian Bull Vasilescu (colegul meu de gimanziu și apoi de liceu), Iulian Tăsică ori Florin Cristian, fie-i țărîna ușoară!, adică trei dintre aceia care-mi erau foarte aproape de inimă...

Cu Barbu (hai să-i spun acum așa, acum, lui Călin, deși nimeni dintre cei foarte apropiați nu folosea cel de-al doilea său prenume, decît poate să-l sîcîie și sper că de-acolo de pe unde o fi poposit, nu se va supăra prea tare pe mine) eram vecin, locuiam în blocuri alăturate, undeva în cartierul Nord al Ploieștiului, în zona cunoscută și azi sub denumirea de Complexul Mic…

Ce de mai nopți de muzică (și poezie) am mai tras la el în apartament, asezonate din belșug cu „Carpați” fără filtru și votculițe rusești ori poloneze, dar astea doar așa, de control și pentru atmosferă!

De foarte multe ori îmi îmi căram de-acasă pick-upul cehesc Supraphon, prevăzut cu două boxe, pe care puneam la învîrtit viniluri aduse de participanții la întîlniri (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin în cap)… Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne de cîte-o chitară hărtănită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile vecinilor în calorifere…

Cred că s-ar bucura foarte, dragul de Călin, dacă ar ști că vreo cîteva dintre poemele sale cele mai valoroase au devenit versuri pentru niște bijuterii de piese rock, plăsmuite sonor de cîțiva dintre prietenii noștri, membri, pe atunci, ai trupei lor Geneze (Călin fiind unul dintre fondatori) apoi, peste ani, cîțiva dintre ei (Mihai Gherman, Constanti Bașa  Constantinescu și Cătălin Ioniță), reunindu-se într-o nouă trupă (rebotezată Calandrinon), pentru a scoate un singur album (numitul Galeria de vise, apărut numai pe format cd, la doar o lună, hèlas! – în octombrie 2002 – după mult prea precipitata plecare a lui Călin), conținînd 10 cîntece, toate pe versurile lui, cîteva dintre acestea fiind moșite chiar în acele minunate seri de demult …

Ce vremuri…

Optzeci, nouăzeci şi…

lui Nino

I

Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi

voisem altceva, poate un băiat,

poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,

fără vecini pe la uşi,

poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,

poate pe tine când mă simţeam părăsit,

poate lumea secretă din Bucureşti,

poate ceva cât mai fals pentru vindecare…

Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,

nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie

a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,

măsuţa rotundă, scrumierele

cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,

vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant

de lozuri în plic, vodka, coniacul,

literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,

ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,

prieteni, amici de chef, festivaluri,

activişti înspăimântaţi de cultură,

Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,

bancuri geniale, bătrâne!

II

Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,

telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,

mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,

cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,

farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,

evadări din spital, vizite, jurăminte,

cărţi amânate, cărţi în sertar…

Ce vremuri cu adevărat optzeciste!

Tocmai îmi amintesc,

tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi

unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,

tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre

vechi şi imunde, tocmai trec norii

spre marea fără cusur şi înaltă,

tocmai trec creierele albe şi moi,

tocmai mă gândesc la alte vremuri...

Ehei, cu adevărat optzeciste!

(din volumul „Vărsta politică”)

p.s. Călin era născut în 2 martie 1957 (fiind cu un an și puțin peste-o lună mai mare ca mine) și a murit în 12 septembrie 2002. Eram în Franța cînd a sărit pîrleazul dincolo (nenorocita veste mi-a dat-o, telefonic, un prieten comun) și este înmormîntat în țintirimul din Cârlibaba (Suceava), un sătuc uitat de lume, la capătul geografiei, parcă, unde avea și o căsuță, pe care n-a mai apucat s-o transforme în ce visa…

Restul e o istorie mică-mică, atît cît să încapă în amintirile și inimile unora dintre noi, cei care i-am fost prieteni...