Pădurea, pădurea...*

Pe mine, unul, copil fiind, aflat, deci, la începuturile vieții, pădurea mă înspăimînta cu asupra de măsură...
După fiecare copac, parcă așteptam ițirea unor ceaturi fioroase, fantastice, de-a dreptul fabuloase, cum numa-n basmele străvechi descoperisem, care să mă înghită pe nemestecate...
Eram de-o șchioapă atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care fusese odinioară și vînător, și căruia, acum, îi plăcea nespus să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care forfoteau prin desișuri, cu binoclul sau cu ochiul liber, în loc să le-mpuște...), să mergem la casa pădurii unde unchiul Tudor, mezinul, era pădurar și împreună cu care formam pe loc un mic corp expediționar, care colinda, pe cele mai labirintice cărări, numai de ei știute, ascunsele cotloane ale unui mirific codru secular, care astăzi mai există doar în închipuirea mea...
Cam tot în acele vremuri, țîncul care eram a fost pătruns pentru totdeauna, în profunzime, de duhul nevăzut al pădurii și copleșit de viața ei tainică...

Pictură de Ivan Șișkin

Mergeam tăcut alături de cei doi bărbați cu înfățișarea aspră dar cu suflete de copil (așa-i percepeam eu, pentru că îi vedeam tot timpul șușotind tot felul de lucruri, pe care numai ei le auzeau, după care chicoteau pe înfundate și rîdeau cu gura pînă la urechi), cu pușca-n bandulieră (doar unul, unchiul Tudor) și cu toporiști suple agățate la centurile pantalonilor, în spatele unui cal voinic ce avea două ranițe grele urcate pe spinare, care pășeau apăsat, măsurat, parcă, făcîndu-și loc printre ierburile înalte, foșnitoare, arse de brumele unui noiembrie sfîrșit, ce aveau să fie, în curînd, acoperite de nămeți cît omul, să dea hrană căprioarelor și mistreților, care nu se mai speriau deloc la vederea lor, dimpotrivă, parcă se bucurau, semn că prezența celor doi le era binecunoscută binevenită și îndelung așteptată. Așezau fînul uscat în niște iesle din bîrne groase de lemn cu acoperișuri în două ape, șindriluite iar știuleții aurii de porumb,  amestecați cu colcovane de sare grunjoasă, erau scoși din ranițe și ajungeau în niște jgheaburi scobite din lemn...

Apoi, așteptau căprioarele și cerbii, care nu întîrziau să apară, cu iezii lor țopăind și sărind în toate părțile de parcă erau pe arcuri și care, ritualic aproape, cu buze umede, rupeau moale, delicat, firele de fîn, crănțănind ușor mici bucățele de sare, pe care apoi le rumegau îndelung, tihnit, ca-ntr-o altfel de cină de taină...

După un timp, plecau pe cărăruile pe care veniseră, și ca din pămînt apărea o turmă de mistreți, cu scroafe și godaci tărcați, care imediat se puneau pe clefăit porumb, cu balele curgîndu-le din rîturile izinite, printre colții care le ridicau buzele într-un rictus războinic, hidos...

Însă cel mai mult îmi plăcea, atunci cînd, pieptiș, urcam pe o costișă din marginea pădurii, strecurîndu-ne cu greu printre zmeurișurile încîlcite și rugii de muri țepoși, nu neapărat să culegem parfumatele fructe, ci, mai cu seamă, să vedem ce mai fac planturoasele ursoaice, care-și supravegheau extrem de atente, ca niște mame devotate, puii aduși pe lume mai an, care se hîrjoneau pe un tăpșan din imediata apropiere a lizierei... 

O namilă de ursoaică avea să ne simtă, la un moment dat, prezența și, ridicîndu-se pe labele din spate, a început să scoată un fel de mormăieli, transformate rapid în răgete prelugi, îndreptîndu-se amenințătoare spre micul nostru grup. Doar cele două focuri trase-n aer de unchiul Tudor au făcut-o să se răzgîndească și să ia calea pădurii cu cei doi pui alergînd în urma ei...
Pădurea fost unul dintre dascălii mei ispravă, care m-a învățat multe lucruri bune, o ființă miraculoasă, blîndă și generoasă, extrem de vie și de ocrotitoare, liniștitoare și misterioasă, căreia-i port o vie amintire și-i sînt veșnic recunoscător...

* Fragment din «Bătrînețile unui copil cuminte.Manual de folosire», volum aflat în lucru.