Despre ţăranul român
„Invizibil, ţăranul
literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl
scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran
răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale
secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere. Şi a venit anul 1848. De
atunci pînă astăzi, ţăranul român e supraluminat, hipervizibil, înzestrat
simultan cu toate cu toate calităţile şi cu toate cusururile.
Supradimensinat
ideologic, mizer şi inocent, savant analfabet, metafizician sărac, martir
producător de aur, legat de pămînt, cu suflet ceresc, jertfă care ţine anonim
ţara pe oase, strămoşul nostru, al tuturor, zeu ignorant, beţiv inocent,
desfrînat care ţine rînduiala străveche a lumii, strămoşul şi copilul veşnic al
nostru, îl ţinem de mînă şi-l învăţăm să scrie, să citească, să-şi crească
vitele, dă voteze cum se cuvine, să nu fie magic, să uite de mituri şi să ne
spună totuşi poveşti, victima inocentă din trupul căruia ne hrănim, fiindcă
pămîntul e el, grîul a ieşit din sudoarea şi sîngele lui, Christos cam păgîn,
sufletul etrn al naţiunii, inalterabil, identic cu sine, dar schimbător la
prima bătaie de vînt, pur ca lacrima şi degrabă ispitit de cei răi, latin
învins de daci sau dac îndrumat de latini, pelasg turcit, barbar candid,
delicateţe aspră, izvor ascuns lui însuşi, mai viu cînd e mort, creat de noi
din cap pînă în picioare, din păr pînă-n unghii, oglinda pe care am lucrat-o să
ne arate faţa şi reversul, ţăranul romîn sîntem noi, plugari şi păstori de
fantasme.” (Şerban Anghelescu în Farmecul discret al etnologiei, Tracus Arte, 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu