La o şuetă cu Florian Pittiş şi Mircea Vintilă,
doi membri marcanţi ai Partidului... John Lennon!
Nu trântiţi uşa este un produs muzical numit L.P. (long play din vinyl, de 33 1/3turaţii/minut), purtând două semnături care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare: Florian Pittiş şi Mircea Vintilă * Albumul cuprinde zece juvaericale sonore de 24 k (!) –unele mai vechi, altele mai noi, inedite toate – adevărate crâmpeie de suflet curat * Cu o singură excepţie – Vinovaţii fără vină (muzică şi text: Dorin Liviu Zaharia) – compoziţiile aparţin lui Mircea Vintilă iar versurile - semnate de Florian Pittiş, Nora Iuga, Gheorghe Azap, Şerban Foarţă şi Dorin Tudoran - fiind într-o deplină consonanţă cu muzica, dimpreună rotunjind un splendid univers sonor * Orice cuvânt se dovedeşte a fi mult prea sărac pentru a sugera, în vreun fel, sublima atmosferă plămuită de cei doi vrăjitori, care i-au avut lîngă ei, la celelalte pupitre, pe nu mai puţin cunoscuţii Mircea Baniciu (aranjamente orchestrale), Vladi Cnejevici (intrumente cu clape) şi Adrian Ordean (inginer de sunet) . Un eventual îndemn la ascultarea acestei muzici – generatoare, mai presus de orice, a unei stări de spirit de-o elevată ţinută artistică - de către toţi cei ce sunt sau care au rămas tineri, nu-şi mai are rostul * Rândurile care urmează nu sunt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi un interviu. Ele se vor a fi o consemnare a unei şuete – având drept catalizatori: vodca, berea, cafelele (din cele mai fine) şi muuulte ţigări cu, dar mai ales fără filtru - la care am avut privilegiul de-a fi împreună, preţ de câteva ceasuri bune, cu doi oameni obişnuiţi, extraordinari tocmai din cauza acestui fapt ...
(Albumul „Nu
trîntiți ușa” se poate asculta aici:
„După decembrie ’89,
când ne-am uitat în sufletele noastre,
eu am descoperit acolo o mulţime de spaime,
de frici, de autocenzură,
mai presus de voinţa mea,
mai presus de mintea mea.”
Florian Pittiş
Bogdan: Ce înseamnă pentru Mircea și pentru Florian cuvintele „pace” și „om”?
Mircea: De fapt, totul pleacă de la John Lennon, acest mare prieten al tuturor acelora care iubesc muzica, oamenii şi pacea planetei. Deci, de la prietenul nostru John Lennon. El a fost un om deosebit. Şi, la un moment dat, am simţit că avem şi noi ceva de pus şi de spus din sufletul şi gândurile noastre faţă de cântecele lui.
Florian: Cred că este vorba de o opţiune politică. Deoarece, de multă vreme, noi facem parte din partidul… John Lennon! (Râde!)
B.: Trebuie că aveţi, oho, ceva, adepţi în acest partid…
F.: Probabil. În ţara asta, da! Mai mult de-atât: o groază de „persoane” sunt numai în mine. Şi care se ceartă permanent!
B.: Când s-a născut ideea de a strânge toate aceste cântece pe un album?
F.: Noi, în general, facem toate lucrurile sub imperiul clipei. N-am dorit un album de concepţie, ci am vrut să scăpăm de de multe din lucrurile care zăceau în noi. Sunt şi unele compoziţii mai vechi – ale noastre şi ale prietenilor noştri – care nu fuseseră editate pe disc, precum compoziţiile lui Dorin Liviu Zaharia şi care trebuie să circule - considerăm noi – deoarece ele nu sunt cântece, ci manifeste, sunt arme de luptă pentru cei tineri sau care au rămas tineri. La urma urmei, este o culegere fără o structură anume, datorată unei stări care a pus stăpânire pe noi înainte de decembrie 1989. Nu este un album unitar şi tocmai de asta titlul ales este absurd dar care, pentru noi – ca orice metaforă - s-ar putea să însemne ceva. El ne-a fost sugerat de “cântăreaţa cheală” (Sinead O’Connor – n.m.).
M.: Miruna, de exemplu, n-am mai cântat-o de douăzeci de ani. Iubirea cea mare este compusă acum şapte ani. Pasărea cu zborul rece are tot douăzeci. Aceste piese n-au fost lăsate – la vremea aceea – să intre pe disc. Din mai multe motive şi, îndeosebi, datorită celor spuse în texte. Şi când autorul se numea Dorin Tudoran, care era cine era, îţi dai seama…
B.: Mai există astfel de piese?
M.: Multe, foarte multe. Chiar într-o seară minunată, în curte la Migas Real (studioul de imprimări unde a fost înregistrat şi mixat albumul – n.m.)…
F.: …după „Challenge Day”…
M.: …s-a cântat, s-au spus glume şi abia atunci ne-am dat seama cât de multe piese mai sunt neimprimate. Surpriza a fost şi pentru Mircea Baniciu, care a contribuit cu tot sufletul la discul nostru şi pe care nici el nu le ştia. Multe piese au fost compuse în bucătărie la Moţu’ (aşa îl alintă prietenii pe Florian - n.m.), care este locul de lucru cel mai bun pentru noi şi locul cel mai căutat şi cel mai preţuit când se sărbătoreşte ziua sa de naştere şi Floriile…
F.: Este un loc celebru, unde au loc Pittişiada de primăvară şi cea de toamnă! (râde toată lumea.)
M.: Da. Aici am început lucrul, apoi la Baniciu acasă, unde s-au făcut aranjamentele instrumentale. Apoi am intrat în studio, unde am finalizat discul.
B.: Mi-aţi povestit că ziariștii prezenți au fost neplăcut surprinşi că la lansarea discului, în Bucureşti, n-au venit prea mulţi din generaţia noastră. Oare de ce?
F.: Treaba lor! Îi priveşte… Câinele moare de drum lung şi nu ştiu cine de grija altuia!
M.: Au fost foarte mulţi tineri şi asta ne-a bucurat mult.
B.: V-am pus această întrebare deoarece sunteţi reprezentanţi ai acelei muzici de o mare sensibilitate şi profunzime, care era ascultată cu predilecţie în urmă cu zece-cincisprezece-douăzeci de ani. Tinerii de azi – nu toţi, evident! – ascultă o muzică uşor facilă, comercială…Muzica voastră pleacă de la versuri valoroase, care invită la meditaţie, ea fiind, nu de puţine ori – aşa cum aminteai – o muzică-manifest…
F.: Ai o părere cu totul greşită faţă de tinerii de azi. Am putea vorbi despre asta zile întregi. Îţi spun că greşeşti. E vorba despre o altă sensibilitate…Gândeşte-te cum eram şi noi la vârsta lor. Eram la fel. Când cei mai în vârstă considerau ceea ce ascultam ca fiind „zgomote” şi nu muzică. Asta ascultam şi noi. Când vor avea nevoie de Beethoven, vor asculta Beethoven. Nu grăbi lucrurile. Puneţi-le pe tarabe de toate, să aibă de unde alege… Când vor simţi nevoia să asculte romanţe, o vor face cu siguranţă.
M.: La spectacolele noastre vin mulţi tineri. Nu se mai duc la şuşele acelea ordinare, „varietăţi” sau cum se numesc…
F.: …şi în nici un caz ei nu mai acceptă cântecul pe bandă, adică spectacole de pantomimă. Concertele rock şi folk au un avantaj imens faţă de cele de muzică uşoară.
M.: După “Challenge Day”, a doua zi, la Complexul Studenţesc “Tei”, noi am cântat după Metrock, Quartz şi Iris. Ne-au ascultat şi au participat. E ceva, nu?
B.: Mircea, revii cu acest album după o „tăcere” relativ mare…
M.: Da. O pauză de patru-cinci ani. Moţu’ m-a întrebat dacă nu cumva vreau să păstrez această „ritmicitate”.
F.: A fost strict necesar, pentru că din decembrie ’89 am avut nevoie de o doză mare de pauză, am respectat îndemnul lui Gabriel Liiceanu şi ne-am uitat în sufletele noastre. Eu am descoperit acolo o mulţime de spaime, de frici, de autocenzură, mai presus de voinţa mea, mai presus de mintea mea. Era un rău care se aşezase în mine şi care „lucra” sănătos. Era vitală o reîntoarcere spre sine.
M.: Ultimul meu disc a apărut înainte de ’89 şi a reuşit să se facă cunoscut prin ‘92-’93. Atunci a fost „descoperit” şi de cei din Radio. A fost necesar să treacă atâţia ani ca să fie descoperite câteva piese interesante şi frumoase. Iar la TV, ce să mai vorbim, e greu… Mai bine să nu apari!!! Să-ţi pună o cracă şi un tablou în fundal şi, eventual, un scaun cu spetează înaltă. În aceeaşi scenografie apar şi eu şi Mădlina Manole…
B.: Cum s-ar putea explica toate acestea?
F.: Lipsă de profesionalism…
M.: Sunt depăşiţi. Mi se spune să urmăresc camerele. Eu trebuie să cânt, nu să urmăresc camerele care, de fapt, ele trebuie să mă urmărească.
B.: Sunteţi de părere că la Radio există mai mult profesionalism?
F.: Într-o măsură mult mai mare. Datorită unora care lucrează aici. La programmul 3 mai sunt nebuni…
M.: … nu că sunt prieteni de-ai noştri, dar sunt buni…
F.: …mai sunt nebuni…
M.: …nebuni frumoşi!
F.: Cum să nu înebuneşti când duminica noaptea termin „Pittiş Show” şi-l văd bântuind prin Radio pe Florian Lungu, care stă şi ascultă benzi cu jazz. Cum să nu-l iubeşti p-ăsta? E duminică noaptea. Nu putea să se ducă acasă? Stătea acolo şi asculta, nu că-şi făcea emisiunea! Asculta!!! Atenţie! Ca să nu mai vorbesc de Paul Grigoriu, care-i un nebun şi-un dement! Când îl cauţi, e la Radio…
M.: Mai sunt emisiunile „Vineri noaptea în direct” ale lui Andrei Partoş. Nişte nopţi minunate. Am fost invitaţi şi nici n-am ştiut când a trecut timpul.
F.: Mai sunt câţiva nebuni în Radio şi în cadrul corpului tehnic. În TV n-am văzut decât doi: o regizoare de montaj şi un operator. Când va începe o concurenţă ca lumea – nu SOTI, care-s amatori – pe picior de egalitate şi în domeniul tehnic, când va începe „furtul” de (tele)spectatori, atunci o să-şi cam simtă scaunele de sub fund clătinate.
M.: Sunt depăşiţi şi n-ai ce să le faci!
B.: Vorbeaţi despre pasiune. Mai sunt tineri care trăiesc prin rock şi pentru rock?
F.: Sigur. Sunt oameni care trăiesc cu pasiune şi de-asta-i iubesc. Ei simt, că aici, în zona rock-ului, nu se poate minţi sau se minte mai puţin, mai greu decât în altă parte. Rock-ul, încă, a rămas un strigăt.
B.: Sunt tot mai mulţ tineri – şi mai puţin tineri - care urmăresc emisiunile tale „Rock Panorama” şi „Pittiş Show”. Însă, mulţi se întreabă de ce tot mai rar, în ultima vreme, „Rock Panorama”? Ce se întâmplă?
F.: Răspunsul este extrem de simplu: nici cei de la Deep Purple nu dau nici un pachet de „Kent” în televiziune. Sper că ai înţeles ce am vrut să spun. Ultima emisiune „Rock Panorama” a fost programată duminică la miezul nopţii, după emisiunea sportivă. Duminică noaptea, atunci când tot omul trebuie să se odihnească pentru că începe o nouă săptămână de muncă, se programează emisiuni de interes. Nu-i o crimă?
B.: Ba bine că nu. Apropo… Florian, ce emisiuni urmăreşti la televizor?
F.: Când sunt actualităţile, nu răspund la telefon. Nu c-ar fi cea mai bună emisiune, însă trebuie să fii informat. Apoi, îmi place emisiunea „Întrebări pentru un campion”, de pe TV5. În rest, citesc cele… 17 publicaţii la care sunt abonat. De fapt, citesc în diagonală, numai ce mă interesează.
B.: Mircea, ce muzică asculţi?
M.: Ascult… Cred că ascult cam tot ce se poate asculta. Mă interesează fenomenul muzical în ansamblu. Evident, prefer folk-ul, rock-ul, blues-ul.
B.: Putem numi rapp-ul muzică?
F.: Da. Cel adevărat, nu imitaţiile. Stilul acesta s-a născut din nişte actori fantastici: discjocheii. Ei au născocit chestia asta. Dar rapp-ul adevărat este un fel de “gazetă de perete” a străzii. De exemplu, în rapp s-a anunţat cu două luni înainte ce se va întâmpla La Los Angeles. Rapp-ul e pulsul străzii.
B.: Cum sunt tinerii de azi?
F.: Cum am fost şi noi şi cum sunt tinerii fiecărei generaţii: extremişti şi exclusivişti. Important e, totuşi, faptul că ei cântă iar deocamdată contează mai puţin cum cântă. Toţi visează să aibă prestigiul unor Pink Floyd şi să fie „îngrijiţi” de nişte sponsori. O explicaţie a fenomenului rock britanic o dă Lillian Robeson în „Enciclopedia Rock”, totul născându-se prin apariţia unei legi, imediat după al doilea război mondial, prin care copii oamenilor cu salarii modeste au avut acces în şcolile de artă. Cei patru Beatles dar şi componenţii altor trupe celebre (Rolling Stones, The Who, The Kinks etc.) au absolvit asemenea şcoli. Iată ce a însemnat o lege făcută cu cap şi la momentul potrivit. La noi, nimeni nu înțelege că arta nu poate exista prin concurs. Festivaluri, da! Activitatea unor astfel de începători în domeniul artei, a acestor oameni care scrijelesc pe pereţii peşterilor sufletelor lor, trebuie încurajată. Este uşor să-i blamezi, că au plete şi sunt „nespălaţi” şi să nu „vezi” că, de fapt, în sufletele lor există o permanentă tânjire după poezie.
B.: Ce le-aţi transmite fanilor de folk-rock?
F.: Este foarte uşor să te îmbraci într-un anumit fel şi să ai părul lung ca să-ţi spună lumea „rocker”. Pentru mine, un rocker poate fi îmbrăcat în costum şi cu cravată şi să fie tuns. Nu asta-i important. Faptul că se adună şi cântă este de-a dreptul entuziasmant. De aici a pornit acest curent, de la tinerii care cântau în parcuri şi la ştrand şi e bine să nu uităm niciodată de unde am plecat. Greşeala pe care a făcut-o rock-ul, într-o anumită perioadă, a fost exact asta: a uitat de unde a plecat. Rock-ul s-a născut într-o sală de dans şi a părăsit-o. Într-un fel, normal şi natural, pentru că aceia care concepeau această muzică, au înaintat în vârstă, odată cu fanii lor. Împreună au evoluat şi au aflat lucruri noi despre muzică şi despre viaţă, simţind nevoia unor alte forme: rock-ul de artă, rock-ul psihedelic, discurile de concepţie ( vezi Pink Floyd etc.). Însă n-aveau voie să părăsească sala de dans unde s-a născut rock’n’roll-ul. Apoi, pe sălile de dans au pus stăpânire negustorii şi aşa s-a născut discoteca. Şi muzica disco, o tâmpenie. S-a transformat o sumă de individualităţi, într-o turmă. Astfel, s-a ajuns de la sincopa-negaţie a rock’n’roll-ului, la afirmaţia bătăii colective din palme a muzicii disco, foarte asemănătoare cu dictatura partidului. Dar, să revenim. Eu le-am spus tinerilor iubitori de rock, cu diverse ocazii, că dacă până acum îi iubeam, acum îi iubesc de cinci ori mai mult. Dacă până acum mai exista câte o Casă de Cultură care le oferea o cameră unde să repete şi să-şi ţină instrumentele, azi aceste camere au căpătat alte destinaţii. Comerciale. Tinerii au fost daţi afară şi îşi ţin instrumentele pe la vreo mătuşă ori prin vreun garaj… Cu toate acestea, în continuare, fac muzică. Mai poţi să te legi de ei?
B.: Evident că nu. Iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă mulţumesc, amândorura, în numele lor pentru aceste gânduri-îndemn şi pentru tot ceea ce faceţi pentru artă în general şi pentru muzică, în special.
(iunie 1993)
Clipul Ultima - In memoriam Florian Pittis este realizat de Lucian Cremeneanu. Muzica: „Celelalte Cuvinte” (piesa „Ultima” face parte din albumul „Stem” apărut în anul 2008)
