Evgheni N. Trubeţkoi (1863 – 1920):

SENSUL VIEŢII* 

“Ca şi cum însăşi ţara n-ar mai exista, ci doar clasele sociale asmuţite unele împotriva altora. Din când în când, parcă nici clase sociale n-ar mai fi. Ci doar o haită de lupi flămânzi care se sfâşie între ei…sau care se strâng în grupuri mai mici pentru a-i ataca pe cei singuratici…” 

Rândurile de mai sus fac parte din lucrarea Sensul vieţii, scrisă de prinţul Evgheni N. Trubeţkoi, filosof rus, în anul revoluţiei, an pe care l-a trăit ca pe un fel de prăbuşire într-un abis… Filosoful era chinuit de imensa dramă a ţării, pe care o trăia ca pe propria-i tragedie: fractura epocilor şi ruptura legăturilor interumane, ca-ntr-o piesă de teatru regizată de oamenii politici în propria lor ţară. O piesă în care se dezlănţuie pasiuni reale şi-n care sângele curge cu adevărat… Degradarea generală îl arunca pe gânditor în afara limitelor lumii, a vieţii… Se afla la începutul propriului său “drum pe Golgota”, care l-a purtat de la Moscova în 1918, la Kiev, apoi la Odesa şi Novorosiisk…

Şi, dincolo de toate acestea, avea propria sa viaţă: familia, apropiaţii, prietenii, adică acea reţea solidă formată din legături umane şi intelectuale. Trubeţkoi s-a născut  într-o familie care-şi avea rădăcinile în marele neam Gedimin. Prin mama lor, fraţii Trubeţkoi – Evgheni şi Serghei, cel mare – aparţineau unei alte familii ruse ilustre: aceea a Lapukinilor. Mama celor doi fraţi filosofi se ruga, din toată inima, ca “Dumnezeu să le dea suflete bune pentru a-l putea slăvi aşa cum se cuvine…” Şi rugăminţile i-au fost ascultate. Cei doi fraţi aveau să ocupe locuri mai mult decât onorabile în rândurile marilor gânditori religioşi ruşi. În tinereţea lor, e adevărat, idolii lor le-au fost pozitiviştii: Spencer, Buckle, Pissarev. Însă, foarte curând, aceştia au fost înlocuiţi de Platon, Schelling, Fichte, Kant. Apoi, au venit gânditorii ruşi: A. Komiakov şi, mai cu seamă, Vladimir Soloviov¹. Acesta din urmă, conform mărturisirilor celor doi fraţi, a fost cel care i-a călăuzit spre credinţa strămoşilor, orientându-i spre cercetarea cunoaşterii pozitiviste.

După ce şi-a încheiat studiile la Universitatea din Moscova, Evgheni a predat filosofia şi dreptul la liceul juridic din Iaroslav, apoi a devenit profesor la Universitatea din Kiev şi la cea din Moscova. A fost un participant activ la viaţa socială şi politică. În timpul primei revoluţii ruse, a fost cutremurat de atrocităţile care s-au întâmplat. În aceeaşi perioadă, a fost lovit de o altă nenorocire: moartea fratelui său. Vanitatea politicii epocii distrusese legăturile obişnuite, mediul cultural al societăţii, deformând raporturile dintre cei care împărtăşeau aceleaşi idei. Nu era o dramă, ci doar primele semne ale unei nenorociri.

Omul nu poate rămâne, simplu, un om, scria Evgheni N. Trubeţkoi în volumul din care am selectat aceste fragmente. El riscă întotdeauna, fie să se prăbuşească în prăpastie, transformându-se în fiară, fie să răspundă imperativelor de a depăşi această stare şi să facă un pas către Atotputernicul…

Novorosiisk, 1920… Undeva pe malul mării, acolo unde, “la limita ultimă a Pământului rusesc”, cum spunea unul din contemporanii săi, Evgheni N. Trubeţkoi va fi măcinat de boală şi, apoi, răpus de moarte. Tifos, vor diagnostica medicii. Însă gânditorul fusese, deja, rănit mortal, în străfunzimile sale sufleteşti, mult mai devreme: pur şi simplu, el nu a putut supravieţui catastrofei abătute asupra Patriei sale, în ciuda faptului că nu-şi pierduse speranţa până-n ultima clipă a vieţii.

*

“Sunt cuvinte profetice în Evanghelii care exprimă foarte exact semnificaţia catastrofelor pe care le traversăm: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiul de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui (Matei, 10, 34-36)². În octombrie 1917, în timpul schimburilor de focuri de la Moscova, am putut observa o astfel de dramă familială, un exemplu de natura aceluia pe care multor familii le era dat să-l cunoască în perioadele catastrofice. Tatăl făcea parte din rândul înalţilor conducători bolşevici; fii, ofiţeri, luptau împotriva bolşevicilor iar mama era de partea fiilor, împotriva soţului. Astfel spun, de altfel, şi Evangheliile: Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copii împotriva părinţilor şi-i vor ucide (Matei, 10, 21)³

Între împărăţia lui Dumnezeu şi Răul care domneşte pe pământ, nu poate exista nici un compromis. Iată de ce prăbuşirea structurilor echivoce, contradictorii, care înfăptuiesc pe pământ un compromis inadmisibil între Bine şi Rău, este considerată de Evanghelii un semn al apropierii celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Pentru ca pacea necondiţionată, eternă, între Dumnezeu şi creaţia Sa să se înfăptuiască pe pământ, lumea neadevărată, care leagă creaţia de un principiu străin şi ostil Divinităţii, trebuie să se dezagrege.

Determinarea hotărâtoare şi clară spre Bine sau Rău nu lasă loc pe pământ pentru o asemenea lume. Tocmai de aceea, conform Evangheliilor, proximitatea celei de-a doua veniri a Mântuitorului este anunţată de evenimente catastrofice, fapt care se traduce prin cea mai profundă divizare interioară a principiilor lumii. Pentru a se determina şi a lua viitorul său aspect definitiv, lumea terestră trebuie să renunţe la a mai fi «un corp mixt». Judecata oferită Lumii de Logosul etern reprezintă chiar această sabie ascuţită care tranşează toate combinaţiile echivoce, tot ceea ce poartă pecetea jumătăţilor de minciună sau jumătăţilor de adevăr. Şi această tranşare reprezintă un proces dureros, catastrofic.

În sânul umanităţii, dezmembrareea interioară se traduce iniţial prin războaie; cu toate acestea, războiul nu reprezintă sfârşitul, ci începutul unei dezmembrări universale care trebuie să influenţeze toate rapoartele sociale. Adică ceea ce spun Evangheliile. Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul (Marcu, 13, 7; Matei 24, 7; Luca 21, 9). Evangheliile precizează şi alte semne ale dezagregării generale ale umanităţii: foametea şi tulburările (Marcu, 13, 8)⁴, epidemiile (Matei, 24, 7)⁵ …

Evangheliile mai prezintă şi un alt fenomen care anunţă apropiatul sfârşit al Universului: cutremure devastatoare de pământ în diferite locuri (Matei 24, 7⁶; Marcu, 13, 8⁷; Luca, 21, 11⁸). Legătura dintre aceste fenomene datorate activităţii vulcanice şi evenimentele istoriei umanităţii nu este, în acest caz, evidentă şi nu poate fi desprinsă din contextul analizei ştiinţifice; însă legătura mistică dintre fenomenele de distrugere ale oamenilor şi fenomenele de distrugere cosmică este lesne de înţeles. Cum sensul istoriei universale se confundă cu însuşi sensul existenţei planetei Terra, sfârşitul umanităţii este chiar sfârşitul acesteia…

În sine, distrugerea absurdităţii nu înseamnă, încă, înfăptuirea ideii. Nu este, deci, de mirare, că în toate manifestările mai sus-pomenite ale haosului în natura exterioară şi în sânul umanităţii, Evangheliile nu văd decât începutul relelor (Matei, 24, 8⁹; Marcu, 13, 8¹⁰)…

Toate indiciile pomenite de Evanghelii privind proximitatea sfârşitului Universului, converg şi-n zilele noastre; şi totuşi, trebuie să fim foarte prudenţi în a trage concluzii asupra acestui fapt. Aceleaşi fenomene se repetă într-o măsură mai mică sau mai mare de-a lungul epocilor marilor frământări ori crize mondiale. Nu e pentru prima dată când lumea este însângerată şi  când războiul produce nenorociri şi foamete; la fel şi în ceea ce priveşte persecuţiile Bisericii, care au început sub ochii noştri şi care nu sunt, nici pe departe, primele ori cele mai nemiloase. Încă de la începuturile erei creştine, epocile catastrofice s-au repetat şi de fiecare dată evenimentele suscitau în sânul societăţii creştine presentimente escatologice¹¹; comparându-le cu profeţiile Evangheliilor, creştinii evocau apropiatul sfârşit. Tot ei vorbeau despre ultimile zile de dinaintea prăbuşirii Imperiului Roman de Apus. Evul Mediu, în care războaiele şi disputele intestine se cronicizaseră, inspira presentimentul apropierii sfârşitului. Aceste presentimente s-au acutizat în secolul Reformei şi al războaielor pe care ea le-a provocat. La noi, în Rusia, starea de spirit escatologică a fost suscitată sub domnia lui Petru cel Mare¹² prin numeroasele războaie şi persecuţii asupra vechilor-credincioşi; şi acest sentiment a reapărut în timpul războaielor napoleoniene. De la un secol la altul, aceeaşi iluzie optică s-a repetat. De fiecare dată s-au înşelat şi cei care făceau să coincidă predicţiile Evangheliilor cu o dată determinată, şi chiar cu o epocă istorică determinată. Şi în acelaşi timp, era şi o mare doză de adevăr în aceste presentimente.

Catastrofele mondiale se repetă de-a lungul istoriei. Şi la fiecare repetare, ele se accentuează şi se amplifică, se extind pe suprafeţe din ce în ce mai mari pe glob. Nu ştim şi nu putem şti de câte ori se vor repeta în lume fenomenele catastrofice de genul războaielor, frământărilor, foametelor şi persecuţiilor, la ce moment din viitor se vor întâmpla cutremurele de pământ – numeroase în fiecare secol –, cu ce frecvenţă şi intensitate. Însă, îndiferent cât de des se repetă aceste orori, calitatea lor necondiţionată rămâne mereu aceeaşi. Ele semnalează, întotdeauna, nu numai proximitatea sfârşitului, ci chiar apropierea sa reală. Greşeala porneşte numai din momentul în care începem să măsurăm această apropiere după existenţa noastră, adică, în zile sau ani în sens propriu şi, îndeosebi, cu date determinate…

Este evident că prin proximitate trebuie înţeles în acest caz altceva[SV1] , şi anume  aflarea proximităţii metafizice a obiectivului. Cu o asemenea interpretare, toate sentinţele Evangheliilor, referitoare la semnele prevestitoare celei de-a doua veniri a Mântuitorului, dobândesc degrabă o profundă aplicare concretă la toate epocile catastrofice ale istoriei în general, şi la a noastră în special.

Calea salvării este, în general, una catastrofică. Şi fiecare nou pas pe această cale, fiecare nouă probă a focului prepară catastrofa finală şi apropie astfel lumea de sfârşitul său etern. Când bunăstarea oamenilor arde în flăcări, când valorile relative pier, când utopiile se prăbuşesc, toate acestea reprezintă întotdeauna un semn că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, la uşa noastră: pentru că numai prin renunţarea la ceea ce este utopic şi relativ omul se apropie prin inima sa de etern şi de necondiţionat. Numai în catastrofă temporarul, care pregăteşte viitoarea tulburare, dispare. Împărăţia lui Dumnezeu nu vine dintru început de-o manieră primitivă; ea începe în universul interior al omului. Dar această tulburare interioară a sufletului se adresează lui Dumnezeu cu o forţă infinită, cosmică: pentru că în suflet se petrece deplasarea centrului de atracţie universală. Graţie prăbuşirii speranţelor pământene, o enormă deplasare se produce în viaţa spirituală: judecăţile, dorinţele, speranţele umane sunt transferate de pe un plan al existenţei pe altul. Şi în timpul acestei deplasări, forţe creatoare imense se manifestă în lume. Exact în epocile catastrofice inima omenească oferă lumii ceea ce are mai bun, atunci spiritului i se revelează enigme profunde care, într-o epocă obişnuită a istoriei, sunt ascunse de ternul cotidian. Printre flăcările incendiului mondial, distrugând formele învechite ale vieţii, se nasc cele mai mari revelaţii ale Spiritului lui Dumnezeu pe pământ, care nu sunt altceva decât precursorii fenomenelor unui tărâm nou.  Aceste forme de manifestare ale Divinului în om anunţă şi pregătesc, indubitabil, «ultimile zile» căci,  fără îndoială, în ele se întrupează sensul întregii creaţii: sfârşitul şi limita întregii dezvoltări modiale. Însă ar fi profund greşit să vedem în aceste semne, antemergătorii sfârşitului indicaţiilor cronologice oarecare iar ziua care va veni,  «ca un hoţ în noapte».

Din acest punct de vedere, ne este uşor să denunţăm natura unei alte greşeli amintite mai sus: înţelegerea fatalistă a sfârşitului lumii.

Sfârşitul lumii reprezintă cea de-a doua şi ultima venire a Mântuitorului, Teoantropul, omul-Dumnezeu. Nu este o simplă încetare a procesului mondial, ci realizarea obiectivului său, revelarea exhaustivă şi săvârşirea sensului său interior (imanentului). Sfârşitul lumii astfel înţeles nu este o fatalitate exterioară a omenirii: deoarece Teoantropia reprezintă revelarea veritabilei esenţe a întregii umanităţi. Venirea Mântuitorului semnifică transfigurarea completă a tot ceea ce este omenesc şi pământean în Divin şi în Iisus.

O asemenea transformare cosmică, prin însăşi natura şi concepţia ei, nu se vrea să fie un act unilateral al Divinităţii.  A doua venire a lui Iisus ca act al unificării definitive al celor două esenţe  în întreaga lume şi în întreg Cosmosul nu reprezintă numai un act Divin sau doar omenesc, ci Teoantropic. Altfel spus, nu este numai cel mai mare miracol al lui Dumnezeu ci, în acelaşi timp, manifestarea celei mai înalte energii a naturii umane.

Iisus nu va veni atâta timp cât umanitatea nu va fi pregătită pentru a-L primi. Or, a fi pregătită, pentru umanitate, înseamnă exact a-şi manifesta în cel mai  ridicat grad elanul şi energia în căutarea lui Dumnezeu şi în dorinţa de a merge spre El. De unde rezultă că sfârşitul lumii trebuie înţeles nu într-o manieră fatalistă, ci dinamică. Nu este un act exterior, în afara lumii, al magiei Divine, ci autodeterminarea reciprocă şi definitivă a lui Dumnezeu către om, şi a omului către Dumnezeu, cea mai înaltă revelaţie a creativităţii Divinităţii şi a libertăţii omului.

Este evident că un asemenea sfârşit nu poate fi pregătit în lume printr-o aşteptare pasivă a omului, ci prin cea mai înaltă tensiune a dragostei sale pentru Dumnezeu şi, deci, printr-o extremă tensiune a luptei omului împotriva forţelor tenebrelor lui Satan.

Cum am mai spus, sfârşitul lumii trebuie înţeles într-un sens pozitiv: realizarea scopului său. Scopul omenirii nu este sfârşitul vieţii ci, dimpotrivă, plenitudinea abundentă şi perfectă. De aceea, afirmaţia «proximitatea sfârşitului Universului» trebuie reţinută nu ca pe un apel la a nu face nimic ci, din contră, ca pe un apel la energie în crearea non-pasagerului şi a esenţialului. În zilele noastre, când încercările dure care ne sunt date, aduc oamenii în situaţia de a vorbi şi a gândi în proximitatea sfârşitului, trebuie început prin a elucida noţiunea de «sfârşit», în sensul creştin al termenului.

Există astăzi o multitudine de judecăţi eronate asupra acestui subiect. «Sfârşitul este aproape şi, deci, acesta nu se compară cu pedeapsa de a face orice ar fi». Îmi amintesc că în anii ’90 (ai secolului al XIX-lea – n.t.), în ţinutul nostru din sud-vest se formase o sectă religioasă numită malevancitcina. Adepţii ei, în aşteptarea unei apropiate veniri a Mântuitorului, îşi abandonaseră toate activităţile cotidiene şi profesiunile, încetaseră să-şi cultive pământurile, trecându-şi timpul unii în rugăciuni, alţii în petreceri, cumpărându-şi mâncăruri rafinate şi veşminte scumpe. Stări de spirit asemănătoare reînvie acum, deşi, pentru moment, nu sub o formă la fel de caricaturală. În orice caz, înţelegerea fatalistă a sfârşitului, în aceste timpuri de sleire generală a energiilor,  nu este foarte răspândită, însă se extinde puţin mai mult ca înainte. Ajuns aici, nu mi se pare lipsit de interes să-mi amintesc ceea ce am scris în urmă cu câţiva ani¹³: «În realitate, sfârşitul nu reprezintă altceva decât negarea acţiunilor frivole şi zadarnice, exclusiv a acelora care rămân sub auspiciile legii morţii şi  arderii în flăcări. Sunt altele care nu ard, deoarece ele aduc, ca în concepţia lui Heraclit¹⁴, un conţinut imperisabil non tranzitoriu, substanţial. Raportat la asemenea acţiuni, sfârşitul nu reprezintă negaţia, ci încununarea lor, afirmarea lor în eternitate… Ultimul sfârşit este aproape! Aceasta înseamnă că viaţa trebuie să meargă în viteză spre capăt: ascensiunea care, în procesul evoluţiei, merge de la omul primitiv la omul-Dumnezeu, trebuie să continue fără întrerupere…»

Aceste explicaţii pot suscita obiecţii, la care este necesar să răspundem. Ele par să admită o contradicţie internă. Pe de o parte, din punct de vedere al înţelegerii dinamice a sfârşitului ultim, recomandăm oamenilor obligaţia de a se preocupa de conservarea valorilor relative ale culturii, în particular, de salvgardarea ordinii lumii; pe de altă parte, am spus mai înainte că prăbuşirea Statului şi, în general, a bunăstării, ar putea fi binefăcătoare, deoarece nefericirea poate fi unică sufletului omenesc. Cum să interpretăm aceste două afirmaţii contradictorii? O astfel de înţelegere a ultimului sfârşit, a fost ea «dinamică», nu a distrus toată energia, dacă nu  aspiraţia către absolut, cel puţin, în creaţia relativului? Nu trebuie ea, în particular, să submineze încrederea în valoarea unei activităţi statale oarecare?

Aceste obiecţii sunt bazate pe  o neînţelegere evidentă. Mai întâi, nefericirea nu poate fi benefică decât celor care suferă şi nu acelora care o cauzează prin acţiunile lor criminale sau prin inacţiunea lor criminală. Pentru sufletele alese, care se întăresc prin supunerea la tot felul de încercări, nu numai acestea ci chiar tentaţiile pot fi benefice. Însă vai de cei pentru care tentaţiile apar! În al doilea rând, la fel de problematice şi efemere ca şi valorile relative ale vieţii, este chiar activitatea omului privind crearea lor, care poate include ceva preţios şi absolut, în funcţie de spiritul care se manifestă, intenţiile şi principiile din care ea se inspiră. Se ştie că V. Soloviov , fără să abdice nici o clipă de la principiile sale, scria articole publicistice fără nici o legătură cu preocupările sale filosofice preferate, compara această activitate care-l plictisea dar pe care o credea utilă societăţii, cu modestia supusă a unui novice de mănăstire măturând curtea…

Există o infinită multitudine de îndatoriri umane cotidiene insipide, care amintesc de acest măturat: prin intermediul lor sunt în mod natural create valori cu un grad ridicat de relativ şi provizoriu. Însă când omul pune întru săvârşirea acestor îndatoriri insipide supunere religioasă, când îşi pune un sentiment de dragoste plin de abnegaţie pentru Dumnezeu, pentru  Ţara sa sau pentru apropiaţii săi de care se îngrijeşte, el creează prin aceasta chiar ceva neperisabil şi infinit preţios care va învinge vremurile. Deoarece astfel, el arată în propria persoană imaginea de Dumnezeu pe pământ. Cu toate acestea, un lucru va rămâne indestructibil şi preţios: modesta imagine a novicelui într-o mănăstire, care se achită de o corvoadă dificilă şi plictisitoare, nu pentru că este obligat de o forţă exterioară, ci pentru că mănăstirea sa îi este infinit mai scumpă. Creînd valori relative, omul, fără să-şi dea seama, face cu totul altceva, cu mult mai important: el se determină pe sine, îşi făureşte propria imagine umană, care fie va trece în viaţa eternă, fie va fi victima unei a doua morţi. Creaţia propriei sale imagini după cea a lui Dumnezeu este chiar opera veritabilă, substanţială şi creatoare pe care omul este chemat să o realizeze. Valorile relative nu servesc decât ca mijloc pentru această creaţie, fără să exprime prin ele însele esenţa sa.

Şi totuşi, aceste valori sunt necesare în calitate de mijloc. Ca şi alimentele pe care le consumăm, ca şi hainele pe care le purtăm, şi sănătatea de care ne bucurăm aparţin domeniului bunurilor relative. Şi cu toate acestea, dacă nu mă ocup de hrana, de îmbrăcămintea şi de sănătatea apropiaţilor mei, voi cunoaşte eu însumi pierderea absolută. Iisus Hristos nu vrea să aibă nimic în comun cu aceia care nu l-au hrănit pe cel căruia îi era foame, nu l-au îmbrăcat pe acela care era gol, şi nu l-au vizitat pe cel care se afla în suferinţă sau în temniţă. Cum valorile relative servesc drept mijloace pentru a realiza iubirea, ele dobândesc o sanctificare supremă, deoarece ele devin mijloace de manifestare ale necondiţionatului şi eternului în lume. Printre celelalte valori relative, această sanctificare este acordată în egală măsură statului în comunitatea creştină. Cel care priveşte cu indiferenţă sălbăticirea societăţii oamenilor, infracţiunea în sânul său a oricărui drept şi adevăr şi transformarea oamenilor într-o hoardă de fiare feroce, arată prin aceasta o absenţă totală a dragostei faţă de viitor. Nu prin această atitudine rece şi pasivă faţă de umanitate, ci printr-un serviciu activ şi plin de abnegaţie faţă de ea, omul poate pregăti apariţia finală a Teoantropiei, care încoronează istoria universală.

Astfel, gândirea privind proximitatea sfârşitului ultim nu depreciază valorile relative, ci doar ne determină să medităm la semnificaţia lor secundară. Gândirea lui Iisus-Teoantropul venind în lume nu reprezintă negarea procesului mondial în timp, ci realizarea aspiraţiei fundamentale, revelarea sensului său etern. Acest sens, care este exhaustiv şi unul, înglobează eternul şi temporalul, absolutul şi relativul. Ca mărturie, rugăciunea Tatăl Nostru, care invocă şi venirea Regatului lui Dumnezeu, dar şi concesiunea pâinii zilnice.”

 

NOTE

1. Vladimir Sergheevici Soloviov (Moscova,1853- Uzkoie-Moskova, 1900) – filozof şi poet rus, cea mai importantă figură a  filozofiei teologice ruse. Prin întreaga sa operă (strânsă în 10 volume apărute între 1911-1913), cuprinzând o metafizică a individului, “sofiologia” (căutarea înţelepciunii) şi escatologia, el a pus bazele gândirii religioase ruse, care s-a dezvoltat ulterior. Teologi şi filosofi precum Evgheni N. Trubeţkoi, Pavel Florenski ori Serghei Bulgakov au fost puternic influenţaţi de gândirea existenţialistă creştin-ortodoxă a lui Soloviov, care afirmă necesitatea unui “spaţiu” exterior divinităţii, un “abis” în care Dumnezeu poate zămisli Cosmosul şi Omul. Opere importante: Rusia şi Biserica Universală, Îndreptăţirea binelui, Povestire despre Antihrist.Trei convorbiri despre sfârşitul istoriei universale etc.

2. După Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988 (pag.1108)

3. Vezi nota 2, aceeaşi pagină

4. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor (id. pag. 1156).

5. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri (id. pag. 1128).

6.Vezi nota 5.

7. Vezi nota 4.

8. Şi vor fi cutremure mari, şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi (id. pag. 1196).

9. Dar toate acestea sunt începutul durerilor (id. pag. 1128).

10. Vezi nota 4.

11. Escatologie – doctrină a scopurilor ultime ale omului cu privire la două aspecte: a ceea ce trebuie să urmeze după propria sa moarte (escatologie individuală) şi  la sfârşitul lumii în care el trăieşte (escatologie colectivă). În tradiţia iudeo-creştină, escatologia are în vedere o judecată de apoi, care va avea loc o dată cu sfârşitul lumii.

12. Petru I (Petru cel Mare), Alekseevici (Moscova, 1682 – Sankt Petersburg, 1725) Ţar (1682-1721) şi împărat (1721-1725) al Rusiei. Remarcabil om politic şi militar. Iniţiază şi realizează (după modele marilor monarhii occidentale) o serie de profunde reforme economice, militare şi administrative (centralizarea puterii, crearea unei nobilimi de serviciu, imprimarea unui avânt remarcabil comerţului şi industriei, în special), care vor pregăti terenul pentru dezvoltarea capitalismului şi care vor ridica puterea economică şi militară a Rusiei, care devine un stat european de primă mărime. Este considerat fondatorul Rusiei moderne. S-a preocupat în egală măsură de problemele culturii şi învăţământului (înfiinţează Academia de Ştiinţe, în 1725). Prin întemeierea Sfântului Sinod (1721), va deţine un control deplin asupra Bisericii Ortodoxe Ruse. Întemeiază oraşul Sankt Petersburg unde, la 1712, stabileşte capitala Rusiei.

13. În volumul Concepţia lumii lui Vladimir Soloviov

14. Heraclit (Efes, Asia Mică, cca 540 î.Chr.– 480 î.Chr.) – considerat filosoful “focului creator de lume şi de oameni”, al profundei deveniri, al schimbării neîncetate a tuturor lucrurilor (panta rhei); această excepţională sensibilitate la devenire a făcut din el, în Antichitate, filosoful lumii sensibile, în opoziţie cu doctrina eleaţilor (Parmenide, Zenon), care sublinia imuabilitatea fiinţei, precum şi cu aceea a filosofiei platoniciene a “esenţelor”. Lucrarea sa de căpătâi, pe care a scris-o, după părerea multora “(…) cât mai neclar, pentru ca numai cei capabili s-o citească” se va fi numit, probabil, Despre natură, deşi Diogenes Laertios (în lucrarea sa Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, tr. rom. de C.I. Balmuş, ed. Academiei Române, Bucureşti,1963, XI, 12), mai dă trei titluri posibile: Muzele, Norma sau transformarea universului acelaşi pentru toţi şi O cârmă fără greş în rânduirea vieţii ). Tot el mai spune că lucrarea a fost împărţită “în trei părţi: una cu privire la univers, alta politică şi a treia la teologie” (op. cit., IX, 1, 6, 5). “Această lume – spune Heraclit în fragmentul 30 al lucrării sale – aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. Adică focul generează universal – aidoma apei lui Thales, apeiron-ului (apă, aer, foc, pământ) lui Anaximandros ori aerului lui Anaximenes –, stingându-se (producând lucrurile) şi revenind la sine prin reaprindere, deci mai întâi focul este şi numai după aceea, se stinge şi se aprinde. Cu alte cuvinte, mai întâi este Fiinţă, apoi trece în nefiinţă pentru a naşte lucruri, ca apoi să revină la sine pentru a putea genera altele. 

* Textul face parte din cea mai importantă scriere a gânditorului rus, prinţul Evgheni N. Trubeţkoi, SENSUL VIEŢII, a apărut în revista “Temps Nouveaux” nr. 27/1990. Această lucrare reprezintă chintesenţa gândirii filosofice a autorului, care “consideră că gândirea umană participă la Logosul divin, deoarece posedă intuiţia unei conştiinţe absolute, în care plasează principiul unităţii universale. Aflată la baza oricărei cunoaşteri, această intuiţie asigură şi existenţa unui sens al vieţii omului.”(apud Evgheni N. Trubeţkoi, 3 eseuri despre icoană, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999) 

(foto: icoana Iisus Hristos de Andrei Rubliov, 1425)

Traducerea, adaptarea, prezentarea, selecţia şi notele de Bogdan Stoicescu

---

IN MEMORIAM 

PETRE STOICA 

(1931-2009) 

O casetă cu șerpi

Plouă argintiu și toate se înnegresc
și lemnul crucii și chipul tău de fecioară
perdeaua atârnând afară putrezește, e steag
de doliu – albinele au băut polen otrăvit
vine seara cu lumini de mucegai și rugină
cresc negri bureți pe indicatoarele drumurilor
și bâjbâind intrăm deodată în somn
ploaia ne întunecă până și stelele din vis
dormim îmbrățișați ca să nu ne rătăcim
și când ne trezim e iarnă de mult
memoria noastră neagră naște pietre albe
ești încă tu și foarte palidă mă întrebi
de ce acum
(1979)

Petre Stoica 

("Carnaval Prenocturn", antologie, ed. Cartea Românească, 2004) 

Creator al unui univers liric de o mare bogăție, de un rafinament ce riscă a scăpa ochiului grăbit, înșelat de subterfugiul simplității, de alura lipsei de pretenții, Petre Stoica ni se înfățișează nu numai drept un poet dintre cei mai originali în peisajul literar actual, ci și un important, probabil cel mai important ferment al înnoirii acesteia în a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Gheorghe Grigurcu, 1986)

De la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, la Ion Negoițescu și Gheorghe Grigurcu, de la Nicolae Manolescu la criticii tineri, asupra scrisului lui Petre Stoica au pronunțat propoziții memorabile toate numele însemnate ale foiletonului de întâmpinare. Trebuie să recunoaștem în aceste gesturi nu numai valoarea poetului, ci și prezența lui benignă, reconfortantă, civilizatorie, uneori pitorescă, într-o viață literară care și-l poate recunoaște drept unul dintre cavalerii ei fără pată și reproș.(Cornel Ungureanu, 1997)

http://s300.photobucket.com/albums/nn21/Angela-Furtuna/PETRE%20STOICA/?action=view&current=80abbbac.pbr 

(texte şi adresă comunicate de dna Angela Furtună)

Hai-hui printre cuvinte (3)

Cea mai cronică miştoacă la “Istoria...”* dlui Nicolae Manolescu citită pînă acum (şi’am citit cîteva, recunosc, bunăoară pe toate cele din Idei în Dialog - semnate de Daniel Cristea-Enache - şi încă vreo cîteva prin alte reviste) este aceea a dragului de Ştefan Agopian apărută în revista 24-FUN (anul VIII, nr. 304, 20-26 februarie 2009, p. 10) şi care sună cam aşa: “Istoria lui Manolescu, asteptată de vreo douăzeci de ani de multă lume, e impresionantă, în primul rând, din cauza volumului. Are 1526 de pagini format mare. Din păcate pe multi i-a deziluzionat, din diverse motive, această istorie. Deziluzia, în cazul meu, e din cauză că dl. Manolescu ignoră literatura politistă şi are o părere proastă despre Rodica Ojog – Braşoveanu: „Rodica Ojog – Braşoveanu, scrie domnia sa, care a publicat pe bandă rulantă romane poliţiste, e, literar, nulă. Multe situaţii sunt de-a binelea ridicole în romanele ei.“ Vă e limpede că omu’ n-are coaie pentru anumite genuri literare? Unii zic că stă prost cu biluţele şi în cazul poeziei. Da’ mie nu-mi pasă, că sunt prozator.” 

Io cred că prozatorului Ştefan Agopian ar trebui să’i pese, pentru că dl Manolescu stă la fel de prost cu biluţele şi în ceea ce priveşte proza în general, nu numai cu genul poliţist. În acest context l’aş întreba, bunăoară, pe prietenul meu Ioan-Mihai Cochinescu – şi chiar am s’o fac, rugîndu’l să’mi răspundă cu maximă sinceritate, comentînd acest mic text – prozator şi el, şi încă unul foarte talentat dar care, spre deosebire de doamna Rodica Ojog-Braşoveanu, nu apare deloc în “Istoria…” sus-pomenită: oare dlui Manolescu îi lipsesc sus-amintitele accesorii şi în cazul prozei sau atrofia biluţelor se manifestă doar faţă de anumiţi scriitori? Cum aceeaşi întrebare i’aş pune’o şi unui alt prieten, poet de data asta, şi încă unul foarte bun, pre numele lui Ioan Vieru, care nici el n’a rămas în ciurul preferinţelor poetice ale autorului “Istoriei…”: să n’aibă organ profu’ nici pentru poezie sau ‘mnealui nu’i are la lingurică decît pe unii? Cei doi scriitori şi prieteni sînt doar două exemple din multele care pot fi date vizavi de absenţele impardonabile din recent apăruta istorie critică…

Bogdan Stoicescu

* Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii romane. 5 secole de literatură, editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1528 p., ISBN:978-973-47-0359-3  

(în fotografie: Ştefan Agopian)