Jurnal după scrisori (III) *

20 februarie, joi… 14:57. După o noapte albă, am dormit fără vise, pînă acum o jumătate de oră. Am terminat “Un spectacol ratat” al lui Harms, volumul împrumutat de la Nelu , ultima oară cînd, împreună cu ea am fost la el. Ieri seară, prin oraş, absolut întîmplător, m-am întâlnit cu Nelu şi apoi cu Cătălin, împreună cu care am colindat prin librării. Am reuşit, în sfîrşit, să cumpăr volumul antologic cu poemele lui Daniel Turcea, o monografie Saint John Perse, o culegere de basme fantastice româneşti şi “Toasturi cazone”. Cam eterogenă selecţia, însă nu le aveam şi am convingerea că dacă acum nu le-aş fi luat, altădată nu le-aş mai fi găsit.

În noua mea cameră de aici, din sihăstrie, bunica mai păstrează într-o vază vetustă, florile pe care i le-a adus ea. Cu toate că s-au cam uscat, cred că nu le-a aruncat pînă acum, din cauza mea. De teamă să nu mă supăr. Ce ţi-e şi cu bunicii ăştia…

24 februarie, luni… 20:00. A nins fantastic toată ziua. După cîteva zile primăvăratice, zăpada s-a făcut la loc, troienind oraşul, scoţînd – a cîta oară? – săniile copiilor pe străzi, strivind primii ghiocei de-abia iţiţi, îndepărtînd primăvara şi, odată cu ea, asteniile mele…

25 februarie, marţi… 9:12. Continuă să ningă, zăpada prăbuşindu-se din ceruri vătuite, bezmetică.E atîta linişte încăt se poate auzi clar foşnetul apei îngheţate aşezîndu-se în straturi din ce în ce mai groase. Apoi foşnetul apei îngheţate care devine un fel de scîrţîit – ori e doar o părere? -, aidoma celui făcut de-un cui ruginit tras încet dintr-o scîndură. După cîteva pagini abandonez ”Un om norocos” al lui Paler, mulţumindu-mă la a privi prin fereastra aproape îngheţată, urgia de afară.

Băieţii cu tarabele lor de mărţişoare au ieşit la vînzare încă de ieri. Am stat cu ei aseară vreo două ceasuri şi, îngheţat bocnă, m-am întors acasă, oboist de ger. Cred că am adormit scriind.

27 februarie, marţi… Ninge şi băieţii rezistă eroic lîngă tarabele cu mărţişoare. În ciuda gerului cumplit, atmosfera este fierbinte, stimulată, evident şi de ingredientele clasice: cafea, ceai şi ţuică fiartă (la termos), vodcă rusească (la temperatura ambiantă). Cătălin, Emil, Nelu, Mimi, Manu şi noi toţi ceilalţi, frumoşii deştepţi ai “iepocii de aur” , suntem nevoiţi, de două ori pe an – de mărţişor şi de Crăciun – să vindem mărţişoare şi felicitări, pentru a supravieţui. Se iau concedii fără plată ori se cumpără, contra cîtorva sute de lei, două-trei săptămâni de “medicale” pentru a cîştiga cîţva coroclinci peste salariile mizerabile. Rău e că viforniţa e în toi, zăpada continuă să cadă, nelăsînd clienţii să privească tarabele. Poate o potoli-o Dumnezeu în trei-patru zile…

4 martie, marţi… 16:49. Viaţa curge monoton, egală cu fiece zi ce trece, nimic senzaţional, ca o cîmpie nesfârşită şi inertă, arsă de un soare ucigător. Trec de la o zi la alta, de cele mai multe ori fără nici o explicaţie, mi se pare absurd răsăritul, fără noimă apusul, zăpada mocirlită nu mai seamănă a nimic şi, ce-i mai trist, e că primăvara nu dă nici un semn că ar avea de gînd să vină.

6 martie, joi… 15:58. O zi minunată, plină ochi de soare, călduţă. Se pare că, într-adevăr, primăvara s-a hotărât să-şi întoarcă faţa spre noi. După foarte multe zile mizerabile, triste, murdare. Sfadă mare prin copaci: paserile cerului au înviat şi aerul pare că vibrează de ţipetele lor pe mai multe voci. Pămîntul negru, reavăn, a irumpt prin giulgiul de zăpadă: aburi calzi, lăptoşi, se ridică de pe trupul unei ierni muribunde. Şi soarele are o altfel de strălucire: mă simt inundat şi pătruns pînă în cele mai tainice firide ale sufletului de lumina lui blîndă, ca o dezmierdare, după care întreaga-mi fiinţă tînjise atîta amar de vreme.

7 martie, vineri… După amiaza. Bach,”Das Wohltemperierte Klavier”. Sub degetele lui Sviatoslav Riechter, pianul este viu, o fiinţă sublimă, perfectă, plăsmuită din sonoritai cosmice. Cu toate acestea, preludiile şi fugile magistrului capătă dimensiuni divine, sonurile şi tonalităţile părînd a fi cu totul şi cu totul altele, cu rotunjimi şi sclipiri diamantine, aşa cum le zămisleşte Hans Pischner la clapele clavecinului care i-a aparţinut lui Bach însuşi.

Cele şase concerte pentru vioară şi orchestră de cameră ale lui Mozart, cu Josef Suk. Nu pot uita una din secvenţele emblematice din “Amadeus”-ul lui Forman: Mozart, închis de mai multe zile în apartamentul său, tolănit pe masa de biliard, jucându-se cu o bilă, pe care o aruncă şi o prinde în ritmul muzicii pe care o scrie. Aude muzica, scrie Salieri în memoriile sale, o aude gata orchestrată, el nefăcînd altceva decît să îndeplinească simpla formalitate de a o transcrie pe hîrtie. Fără nici o greşeală. Fără nici o ştersătură. Nici o notă nelalocul ei. Oare cine vorbea despre sfînta şi binecuvântata de Dumnezeu nebunie a geniilor?

Cu mari cazne financiare mi-am luat “Filosofia spiritului”, “Filosofia dreptului” şi volumul III al “Prelegerilor de estetică” – volumul V îl aveam mai demult -, care alături de celelalte patru îmi întregesc prima jumătate a integralei Hegel traduse, pînă acum, la noi.

12 martie, joi… După amiaza. “Mă gîndeam că o singură femeie e de ajuns, uneori, pentru a suprima deşertul unui bărbat”.

31 martie, luni… Am observat că mugurii sînt gata să se desfacă pe ramurile copacilor, în timp ce lucram în grădină (greblat, cărat frunzele moarte azi-toamnă, dat foc la vreascuri şi crengi uscate etc.). E un prilej minunat ca în timp ce munceşti să-ţi scoţi din adăpost gîndurile şi să le laşi să vagabondeze. Îmi spun ca n-ar fi deloc rău să-mi reiau însemnările – întrerupte cînd? – în caietul cu scoarţe cafenii, poate că astfel voi grăbi trecerea timpului prin ignorarea lui.

Cele două romane de Pirandello terminate de citit deunăzi . Le las cîtva timp la “sedimentat”, apoi le reiau. Acum, cu note şi fişe la “Moartea şi busola”, o culegere din nuvelele lui Borges, apărută mai demult în vechea colecţie “Meridiane”. Mai multe evenimente - extra şi intra muros – nu-mi dau pace să stau liniştit numai cu acest uluitor volum.

Mincu, în “Intermezzo” (dintr-o fişă mai veche): “(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde”. Şi tot el : “Cîteodată simt cum respiră viaţa în lucruri; de exemplu, mi se întâmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă şoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori şi de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depăşirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Aţi auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer, ca şi cum o planetă trece pe lîngă altă planetă şi atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerităţii, crăpate de o rumoare viscerală? ”

8 mai, joi… 20:00. “Când se ciocnesc un cap şi-o carte şi sună a gol, nu întotdeauna golul este în carte; asemenea cărţi sunt ca nişte oglinzi – dacă se uită în ele o maimuţă, nu se poate vedea un arhanghel” (N.Iorga).
Ziua partidului unic. Habar n-am cîţi ani împlineşte. Emisiuni sforăitoare la radio şi tv, vrafuri de omagii pentru cei mai iubiţi fii ai poporului etc. etc., de-mi vine să vărs; ziare pline de osanale, cărţi, zeci de cărţi sunînd a gol, scrise de nume mari ale literaturii, ca la un semn; actori de notorietate prostituîndu-se în văzul unei ţări întregi, făcînd clăbuci la gură şi bătături la buze de-atâtea pupături în cururi. Oare cît timp o mai îndura ţărişoara asta atîta putoare, revărsată în valuri din toate direcţiile? E putred totul în jur, o duhoare greu de imaginat şi la fel de greu de îndepărtat. A se da cu flit, introdus în mirifica pompă sau cu binecunoscutul deodorant “spray” TRIUMF – “nu găuriţi şi nu aruncaţi butelia după întrebuinţare (golire)”, care numai “prin folosirea sa zilnică îndepărtează mirosul neplăcut al transpiraţiei” şi numai “după spălarea de dimineaţă”, cînd “pe pielea bine uscată se pulverizează timp de o secundă (de la min. 20 cm) sub braţ” – şi nu care cumva în alt loc! – obţinîndu-se, în acest mod simplu dar extrem de eficace, “un efect plăcut şi răcoritor”, atît de plăcut de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap şi s-o tai în Germania sau Elveţia, să te răcoreşti acolo pînă la sfîrşitul zilelor. Să nu mai transpiri nici sub limbă şi nici în alt loc. Dacă ăsta-i comunismul la care au visat unii dintre “înaintaşii” noştri, nu-mi mai rămîne altceva mai bun de făcut decât să mă predau. Ori, mai bine să-mi trag un glonţ “în sediul conştiinţei”, vorba lui Marin Preda... Nu din cauza lor, ci pentru a-mi scurta suferinţele…

- Să-i spui fetii că pe 13 decembrie e ziua ei onomastică…
- Bine, bunică, o să-i spun. Da’ mai e pîn’ atunci... De unde ştii...
- E trecut în calendaru’ ortodox, cum de unde ştiu? Lasă, mamă, spune-i din vreme, să ştie fata!
- Am să-i spun…
- Aşa, mamă, spune-i, să nu uiţi, că ştiu eu cît de împrăştiat eşti!
- Bine, bine, mi-am notat, o să-i spun.
- Să-i fi scris, măcar…
- Am să-i scriu, stai liniştită, am să-i scriu. Uite, îţi promit că pînă în decembrie o să-i scriu în fiece zi, să-i intre bine în cap.
- Aşa, mamă, acu’ e bine. Ce-o fi făcînd mititica tocmai acolo, sigurică, la margine de lume?
- Ce să facă, învaţă. Ş-apoi, nici nu e singură: e cu fratele ei. Şi mai sunt şi eu aici, nu e singură, sunt eu cu ea!
- Le-o fi greu şi lor, mamă, singuri printre străini…
- Le-o fi, le-o fi, dar mai au puţin şi vin acasă…
- Eeeee, mamă, ţie îţi e uşor să vorbeşti, că nu ştii ce grea e singurătatea. Să ai grijă de ea, mamă, că ai văzut cît a mai lucrat mititica la plovărul ăla al tău!!! Cît s-a mai chinuit cu el, că tare aspră a mai fost lîna aia, bată-o-ar norocu’ s-o bată!
- D’aia ai întrebat-o dumneata pe ce măsură l-a făcut?
- De, mamă, mi s-a părut că-i cam mare…
- Daaa…Păi eu am rugat-o să-l facă aşa, mai lălîu, că e o chestie…
- De, mamă, voi ştiţi, dacă aşa vă place vouă, noi ăştia bătrînii, ce să mai zicem?
- Da’, acu’, fie vorba'ntre noi, dumitale îţi place, au ba? Zi-mi , că nu te aude! (Îşi pune ochelarii, se uită atentă, îl pipăie, se uită iar, îl întoarce pe toate feţele, o simt că-i place, are o privire anume cînd îi place cîte ceva.)
- De frumos e frumos, n-am ce zice, am spus şi cînd erai cu ea, da’ mie tot îmi pare că-i cam lung…(!?!)

Poate tocmai de asta îmi sînt atît de dragi bătrînii mei…

Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(pictura de Florin Şuţu; fotografie de Vali Craina)

Jurnal după scrisori (II) *

4 decembrie, miercuri… Am reuşit să găsesc “Die Brandenburgischen Konzerte” cu “Bachorchester des Gewandhauses zu Leipzig” şi Erhard Bosse la vioară. Pe faţa a doua a albumului, două splendide sonate bethoveniene (nr.1 în fa minor opus 2 şi nr.23 în fa minor opus 57, “Appasionata”) cu Frantisek Rauch la pian. Al doilea album, tot cehesc, conţine cele şase concerte op.10, de Antonio Vivaldi, pentru blockflote şi orchestră de cameră. M-am bucurat că le-am găsit, cu toate că o parte dintre lucrări le aveam pe alte albume (“Appasionata” cu Dan Grigore, “Brandenburgicele” cu “I Musici” şi integrala celor şase concerte vivaldiene cu Gavriil Costea la flaut; însă blockflote-ul sună dumnezeieşte, chiar dacă solistul e un nume puţin cunoscut).
*
A trecut Dan pe la mine. Se întâmplă, totuşi, ceva. Se rup punţi între noi. Tăcerile sunt din ce în ce mai lungi şi mai dese. Comunicăm din ce în ce mai puţin şi motivul (motivele?) încep – sau cel puţin aşa cred! – a-l bănui. Nu ştiu ce va fi...
*
Rareori mi-a fost dat să văd un cer aidoma celui de azi. Nori luminoşi, alţii întunecaţi, gri şi albi, fâşii albastre bordîndu-i, apoi sfîşiindu-i, lăsând lumina difuză a soarelui, galben-cărămizie, nedefinită, misterioasă, caldă, învăluitoare, să treacă. Apusul arămiu, roşcat aprins, nepămîntean; un fel de aburi roşii, ca o răsuflare de vulcan, apoi nori tot mai subţiri, înghiţiţi de lumini tot mai pale, topindu-se-n noapte, lăsînd cerul curat, sfînt, pur ca sufletul unui copil binecuvântat de Dumnezeu. Un cer ca de început de lume, căruia m-am rugat să-mi îndeplinească o singură dorinţă.

8 ianuarie, miercuri… 17:31. Cred c-aş putea – cel puţin aşa simt acum – ca în locul fiecărei scrisori pe care i-o trimit să scriu cîte un caiet.
*
Ieri am găsit Almanahul “Convorbiri literare” şi un album Mozart de excepţie. Filarmonica “George Enescu” dirijată de George Georgescu: uvertura la opera “Nunta lui Figaro” şi “Simfonia concertantă” pentru oboi, clarinet, corn, fagot şi orchestră în mi bemol major. Scriu aceste rînduri ascultând preludiul nr.5 de Chopin. Mă întreb dacă dnul Mitulescu, profesorul meu de chitară de la "Palat", mi-o fi luat “L’Estro Armonico”. Nu cred să-l mai fi găsit. Mai bine îl cumpăram atunci, cînd îl văzusem fiind împreună cu ea.
*
Azi am luat “Almanahul Literar” şi un album din seria “Muzică românească contemporană”, conţinând câteva extrem de interesante compoziţii de Terény Ede. Dna Ş. mi-a promis că vineri vom merge la depozitul de cărţi. Ar fi grozav, mai cu seamă că în ultima vreme au apărut multe titluri noi pe care nu le-am apucat. Se dau pe sub mînă sau la “pachet” cu tot soiul de prostii bune de pus pe foc.
*
Plouă peste oraşul Ploieşti. Aseară eram în tren şi priveam în noapte, printre picăturile ce se prelingeau pe geamul vagonului. Păreau a fi lacrimi uriaşe, plînse de un ochi nevăzut. Şi dacă or fi fiind chiar lacrimi adevărate? Lacrimi adevărate, plînse în ianuarie de ochi nevăzuţi şi prelingndu-se pe obrazul de sticlă al unui tren gonind în noapte, spre nicăieri…

15 ianuarie, miercuri… “…asperges me, Domine, cum hyssopo, et mundabor, lavabis me et super nivem dealbabor…” (“...stropi-mă-vei, Doamne, cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai presus decît neaua mă voi albi…”).
*
Cred că singura salvare a naţiei ăsteia stă în puritate. Să redevină curată şi pură – aşa cum stă spus în doinele noastre, “ca argintul, curat, strecurat” -, şi mai presus va fi el de negura şi ticăloşia acestor vremuri.

16 ianuarie, joi… 21:18. Un vis de ieri noapte. Ea avea braţele pline de scrisori. După fericirea ce i-o citeam pe chip, înţelegeam că acestea îi sunt tare dragi. Eram foarte aproape, undeva chiar în preajma ei, o vedeam perfect, păşeam imediat în urma ei. Nu mă vedea şi nici măcar nu-mi bănuia prezenţa. Mă simţeam în largul meu, protejat de un perfect perete transparent. Cu braţele pline de scrisori, a urcat cîteva trepte. Eram foarte aproape de ea, îi simţeam parfumul, puteam s-o ating, n-am făcut-o, am continuat s-o urmăresc. Am urcat destul de multe trepte, apoi am trecut prin dreptul unor oglinzi. S-a oprit o clipă şi şi-a aranjat, cu un gest zvîcnit al capului, o şuviţă rebelă de păr. Am privit şi eu în acea oglindă, însă nu mi-am văzut chipul în apele ei străvezii. Apoi a pătruns într-un culoar lung, întunecos şi s-a oprit în dreptul unei uşi care s-a deschis singură, împinsă, parcă, de o mână nevăzută. Am intrat şi am rămas înmărmurit: camera era plină până în tavan cu mii de scrisori. Zeci de mii de scrisori. Toate purtau pe ele scrisul meu. Erau ale mele! Am rămas îngheţat, holbîndu-mă la muntele de scrisori. M-am aplecat şi am ridicat una. Era nedeschisă. Apoi am luat alta. Apoi alta şi alta. La fel. Niciuna nu era deschisă. Am început să răscolesc furios, în speranţa că voi găsi măcar una tăiată. În zadar! Toate erau nedesfăcute. Apoi m-am uitat după ea: dispăruse ca un fum şi odată cu ea, la fel de brusc, tot acel munte de scrisori. Camera a rămas goală şi o lumină orbitoare mi-a şters totul din faţa ochilor.
*
Aseară, la Dan, am ascultat “Led Zeppelin” şi am privit vrafuri de fotografii. Printre ele şi cîteva dintre cele făcute la Cheia.
*
Cîteodată unul cîteodată doi/aripe de înger peste chip la noi // Cîteodată unul alteori chiar doi/ umerii rotunzi de priviri sunt goi/ / Cîteodată unul singuri sunt şi doi/ niciodată singuri tot mereu sunt doi// Vine şi o vreme peste amîndoi/ cînd ei sunt doar unul niciodată doi// Este acea vreme pentru amîndoi/când ei sunt doar unul niciodată doi//.

26 ianuarie, duminică… 22:03. Sunt clipe când aş vrea să mă jupoi de suflet, ca de-o piele inutilă, pe care s-o aştern apoi pe pămînt pentru a păşi ea, desculţă...
*
Am fost ieri cu Dan, care e răcit cobză, la Florin şi apoi la Firi, anticarul şi prietenul nostru. Am cumpărat cîteva volume şi două discuri: sonatele pentru vioară şi pian de Beethoven (cu David Oistrah la vioară) şi apoi am alergat spre casă.
*
Azi, o lungă preumblare cu Jupi, după care, ca de obicei, cafea şi bere la cîrciuma“Prahova”. Berea e caldă, cafeaua e din zoaie, ţigările, în schimb, sunt "originale" – “Carpaţi” de Timişoara, primite de la ea - iar chelneriţa frumuşică împrăştie spre noi dulci ochiade, zîmbindu-ne complice, simţind-ne privirile admirative. În tot acest timp comentăm cu voce joasă “Jurnalul de la Păltiniş”. Extrem de tonică prezenţa fostului coleg de liceu. Mă simt ca pe o insulă pustie, un alt fel de Robinson cu un alt fel de Vineri, mîngîiaţi de ultimile raze ale unui soare călduţ, apunând în spatele unei perdele de nori scămoşaţi. Şi cuvintele fug din noi spre oraşul ăsta mizerabil, legat la cap cu lozinca roşie de pe acoperişul blocului din apropiere: “Trăiască şi înflorească scumpa noastră...” Mi-e silă...

18 februarie, marţi… 16:17. N-am prea citit nimic în ultima vreme. Puţinele cărţi pe care le am aici, în sihăstria de la bunica, le-am tocit. De altfel, chiar dacă aş avea ce citi, tot n-aş prea face-o, deoarece nu am stare. După ce îmi va trece neliniştea şi totul va reintra pe făgaşul normal, îmi voi relua lecturile, sistematic, din locul în care le-am abandonat. Scriu tolănit în patul bunicii, chiar lângă soba care toarce adormitor. Un soare imens incendiază ferestrele largi. Cerul e perfect senin. N-a mai nins în ultima vreme iar zăpada a scăzut mult.


Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire,
aflat în pregătire
(fotografie de Vali Craina)