Tratatul despre sublim* sau despre cât de înalt e pragul de sus al uşii
Tânãrul artist Cochinescu este (da, chiar aşa mi-a spus : cred cã am rãmas la fel de tânãr, în chiar zilele în care dialogam cu domnia sa, în scris, pentru volumul meu, Convorbiri la lumina gândului) – aşa cum afirma mentorul sãu din totdeauna, profesorul Ovid S. Crohmãlniceanu – un toons, (adicã, prenumãrându-se printre acele fiinţe bidimensionale şi cu reflexe prompte, fãrã complicaţii psihologice), aidoma personajelor sale: vioi, într-o perpetuã mişcare – nu brownianã, ci perfect controlatã -, inventiv, entuziast şi extaziat asemeni theodoreilor cei antíci, cu un fel aparte de-a gândi, suplu şi tranşant, deschis şi uşor zãltat, atunci când îţi împãrtãşeşte, pasional şi pasionat peste poate, sentimentele dumisale vis-à-vis de oarecare „cestiune” importantã la ordinea zilei, care tocmai ce-l frãmântã.
Însã spre deosebire de fiinţele amintite de distinsul profesor, critic şi istoric literar pomenit, omul nostru îmi pare a fi mai degrabã un tip complex (prozator, grafician, muzician, estetician cu doctorat în branşã, artist fotograf, cineast) decât unul complicat şi care om, în majoritatea timpului vieţii domniei sale, gândeşte gospodãreşte (adicã în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos, profund (e doar bãnãţean sadea, cu fruncea fierbinte, nu ?) însã cu viteza luminii. Dar nu a celei stinse! Tocmai de aceea, el poate lesne lãsa impresia, unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, cã ori nu este atent ori, mai rãu, cã nici mãcar nu-l ascultã, cãlãtor cu capul prin nouri fiind. Însã, vã spun cu mâna pe inimã: Cochinescu este atent la toate şi la tot ce se întâmplã în jurul sãu, pentru cã ochiul sãu lãuntric nu doarme niciodatã, înregistrând cu minuţie tot. Cochinescu este atât de atent la tot şi la toate, încît nu o datã - pânã sã-l cunosc mai adânc, la fel ca pe domnul Mihai Vasile, dragul şi bunul nostru prieten, alcătuit şi dumnealui cam din aceleaşi ingrediente – urmãrindu-l, am fost tentat sã cred cã se risipeşte (gândeam: ,,Risipei se dedã florarul…”). Uneori, chiar nepermis de mult… Dar în scurt timp, aveam sã constat cã lucrurile nu stãteau deloc astfel…
În viaţa sa cea de toate zilele, ca şi în majoritatea textelor sale, Cochinescu se copilãreşte deliberat. Nu este vorba însã de o simplã exacerbare a unui ludic gratuit, de proastã facturã. Este expresia genuinã şi liberã a unui stilist remarcabil, care-şi stãpâneşte impecabil întregul arsenal al expresivităţii artistice din dotare, cu inteligenţã şi har, cultivat, alimentat cu vaste lecturi din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii francezi, germani, englezi, italieni, apoi din moderni şi post-moderni sau din contemporanii români ori aparţinând altor seminţii.
A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice şi paraştiintifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzicã, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitecturã, de alchimie, astrologie, ezoterism ori ocultism) pentru a ajunge la esenţe.
Şi-a lãsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii rotunde ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pânã la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisatã de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecând prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime închipuite de geniul numit Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe.
Toatã aceastã solidã, perfect articulatã şi coerentã existenţã culturalã a omului nostru s-a cristalizat în vremea din urmã într-un ciclu de trei lucrãri numite de dumnealui, autorele, tratate : acela de caligrafie/1/, acela de muzico-alchimie/2/şi, vorba neamţului, Endegut, alles gut sau mai pe latineşte spus, finis coronat opus, cel din urmã, dar nu ultimul şi despre care va fi vorba în rândurile urmãtoare, Pery hýpsous, adicã acela despre sublim.
Mã gândesc cã, dupã titlul Tratatul despre sublim, eu aş fi pus semnul exclamãrii. De ce? Pentru cã însuşi Cochinescu ne sugereazã asta dintru-nceput: (…) nu cutezãm a cãuta definirea sublimului cât, mai curând, calea cãtre şirul de întrebãri ce l-ar putea defini cândva. În acest sens, avem obligaţia deontologicã de a-l avertiza pe cititor, (…) cã la capãtul lecturii nu va afla ce este sublimul. Întreprinderea noastrã nu este, aşadar, o izbândã, ci o disperare. Însã o disperare, dacã putem spune aşa, sublimã.
Întinzând coarda, Cochinescu merge pînã la capãt, nedezminţindu-şi calitãţile ludico-paradoxale nici cu aceastã carte: un tratat despre sublim din care nu aflãm ce este sublimul! Pãi, nici nu prea am avea cum – ne previne tot domnia sa, mai printre rânduri sau mai pe şleau – atîta vreme cît generaţii întregi de filozofi, esteţi, literaţi şi teoreticieni de primã mânã, graţie ideilor înalte şi stilului sublim care le-au nemurit operele, începând de prin anii 50-100 î.Hr. (odatã cu legendarii apollodorei/3/ şi theodorei/4/ ) şi ajungînd pînã în zilele noastre (de la Kant şi Hegel şi Pascal la Benedetto Croce, Wladyslaw Tatarkiewicz şi Tudor Vianu), s-au preocupat cu sistemã şi maximã aplicaţie ştiinţificã, încercând sã expliciteze conceptul numit sublim. Fie plecînd de la termeni greceşti ca mai sus pomenitul hýpsos (din care avea sã fie derivat numele celebrului tratat anonim antic Pery hýpsous), fie de la familia de termeni latini: sublimes, sublimitas, sublime, sublimo, sublimus ş.a.m.d. cu acea formã adverbialã la origine, sub-limen, care ar voi sã însemne, într-o armonie a contrariilor… sublime (!) – plecînd de la sensul figurat şi ajungînd la cel propriu – nimic altceva decît un efort ajuns ,,pânã la pragul (de sus)” al unei uşi şi, printr-o extrapolare figurativã, al oricãrei situaţii. Ne neglijând sintagma sublimen rapere (arripere), formulã luatã din comediografia latinã şi care voia sã însemne ridicarea omului spre înãlţimi sau rãpirea lui în aceastã stare aflat. Aşa cum hýpsos, cu cele douã înţelesuri ale sale (1. înãlţime/elevaţie şi 2. pisc/culme) era folosit atât de poeţii tragici dar şi, deopotrivã, de istoricii greci din antichitate. În timp ce sublimis (extrapolat pînã la sensuri ca: elevat, înalt, mare, puternic, ilustru, distins, nobil, glorios, celebru, superb, magnific, somptuos, grandios, perfect etc.) însemna tot o mişcare de înãlţare, o ridicare propriu-zisã, o elevare palpabilã, de pe pãmînt spre tãrii. În ambele exemple/5 /luate, ridicarea era gînditã ca pânã la pragul ei de sus, prin particula sub-, înţeleasã însã în limitele imanenţei înseşi, atîta vreme cât nu era vorba despre o absolutã transcendere, ci doar de una imaginatã/6/. Iatã, aşadar, istoria extrem de succintã a preocupãrii extrem de seri-oase, de milenii, a unora dintre cele mai strãlucite minţi ale omenirii: de a afla cât de sus putem ajunge – cu o disperare sublimã, cum ar spune autorele nostru – sub pragul unei amãrâte de… uşi!
Nu cumva rezultatul acestui travaliu este şi el, cât se poate de paradoxal, pentru a alãtura ceva aflat ,,dedesubt” cu altceva situat ,,deasupra”? O posibilã întrebare…
Iatã de ce nici omul nostru nu ne oferã în tratatul domniei sale despre sublim un rãspuns care sã ne dumireascã. Ca, de altfel şi iluştrii sãi antecesori, dumnealui eludeazã cu bunã ştiinţã fondul problemei atunci când ne spune cu o modestie nedisimulatã: Mecanismele foarte fine care determinã raţiunea sã transforme teama de înfricoşãtor (cum ar fi, de pildã, apropierea dinspre mare a unui val înalt de o sutã de metri) în sentimentul de înãlţare sau plãcere constituie obiectul micii noastre compuneri dar şi, deopotrivã, interferenţele sublimului cu alte specii de judecatã sau de gust, cu celelalte categorii estetice: frumosul, urîtul, tragicul, grotescul, comicul ş.a. Cum spuneam, textul de faţã este o cãutare a drumului cãtre marile întrebãri. (sublinierea îmi apartine).
Ne-am putea întreba, pe bunã dreptate, dupã terminarea lecturii: la ce bun încã o carte, dacã tot nu cãpãtãm un rãspuns care sã ne mulţumeascã, mãcar în parte ?
Voi încerca în finalul scurtei mele disertaţii sã ofer un posibil rãspuns. Mãcar dintr-un singur considerent: acela cã am parcurs cu nesaţ volumul pânã la sfârşit. Aşadar, iatã cam cum ar ,,suna’’ rãspunsul meu: ştiind perfect unde se aflã pe drumul cãtre marile întrebãri, Cochinescu mai cunoaşte foarte bine încã un lucru şi anume acela cã este mult mai dificil sã pui întrebãri decît sã oferi rãspunsuri. Iar dumnealui, autorele nostru, ştie al naibii de bine, ca nimeni altul, sã formuleze întrebãri…
Bogdan Stoicescu
Note
* Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul despre sublim, ed. Libertas, Ploieşti, 2007
/1/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de caligrafie, ed. Libertas, Ploieşti, 2006
/2/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de alchimie. Muzica şi alchimia, ed. Libertas, Ploiesti, 2006
/3 /Discipoli ai celebrei şcoli de retoricã a lui Apollodor din Pergam. Pentru ei retorica reprezenta o disciplinã cu reguli atât de inflexibile încît se învecina în spirit cu dogma. Nimic nu exista în afara argumentelor logice, riguros ştiinţifice, exacte, expuse prin absolutizarea intelectualismului. Practicau simplitatea şi sobrietatea, dublate de o mare acurateţe a discursului.
/4 /La antipod erau preceptele ,,taberei adverse’’, ale şcolii de retoricã a lui Theodor din Gadara: pentru ei retorica însemna o artã în adevãrata accepţiune a termenului însã pateticã şi pasionalã, plinã de elan. Expresia discursului trebuia sã fie liberã, arborescentã, expresivã, imaginativã.
/5 /Este evident cã termenii româneşti sublim/sublimitate apar atât în limbi înrudite (francezã – sublime / sublimité, spaniolã – sublime/sublimidad, italianã – sublime / sublimità etc.) cât şi în limbile de sorginte germanicã (engleza – sublime / sublimate / sublimation, germanã – erhaben din mai vechiul erheben // a ridica, a înãlţa //, olandezã – verheven), slavã (rusã – vîsoko, vozvîsat /înãltare/, cehã – vysoki, polonã – wysoki etc.) ca şi o serie de echivalenţe arabe, japoneze, chineze etc.
/6/Ion Ianoşi, Sublimul în esteticã, ed. Meridiane (col. Curente şi Sinteze), Bucureşti, 1983
Tânãrul artist Cochinescu este (da, chiar aşa mi-a spus : cred cã am rãmas la fel de tânãr, în chiar zilele în care dialogam cu domnia sa, în scris, pentru volumul meu, Convorbiri la lumina gândului) – aşa cum afirma mentorul sãu din totdeauna, profesorul Ovid S. Crohmãlniceanu – un toons, (adicã, prenumãrându-se printre acele fiinţe bidimensionale şi cu reflexe prompte, fãrã complicaţii psihologice), aidoma personajelor sale: vioi, într-o perpetuã mişcare – nu brownianã, ci perfect controlatã -, inventiv, entuziast şi extaziat asemeni theodoreilor cei antíci, cu un fel aparte de-a gândi, suplu şi tranşant, deschis şi uşor zãltat, atunci când îţi împãrtãşeşte, pasional şi pasionat peste poate, sentimentele dumisale vis-à-vis de oarecare „cestiune” importantã la ordinea zilei, care tocmai ce-l frãmântã.
Însã spre deosebire de fiinţele amintite de distinsul profesor, critic şi istoric literar pomenit, omul nostru îmi pare a fi mai degrabã un tip complex (prozator, grafician, muzician, estetician cu doctorat în branşã, artist fotograf, cineast) decât unul complicat şi care om, în majoritatea timpului vieţii domniei sale, gândeşte gospodãreşte (adicã în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos, profund (e doar bãnãţean sadea, cu fruncea fierbinte, nu ?) însã cu viteza luminii. Dar nu a celei stinse! Tocmai de aceea, el poate lesne lãsa impresia, unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, cã ori nu este atent ori, mai rãu, cã nici mãcar nu-l ascultã, cãlãtor cu capul prin nouri fiind. Însã, vã spun cu mâna pe inimã: Cochinescu este atent la toate şi la tot ce se întâmplã în jurul sãu, pentru cã ochiul sãu lãuntric nu doarme niciodatã, înregistrând cu minuţie tot. Cochinescu este atât de atent la tot şi la toate, încît nu o datã - pânã sã-l cunosc mai adânc, la fel ca pe domnul Mihai Vasile, dragul şi bunul nostru prieten, alcătuit şi dumnealui cam din aceleaşi ingrediente – urmãrindu-l, am fost tentat sã cred cã se risipeşte (gândeam: ,,Risipei se dedã florarul…”). Uneori, chiar nepermis de mult… Dar în scurt timp, aveam sã constat cã lucrurile nu stãteau deloc astfel…
În viaţa sa cea de toate zilele, ca şi în majoritatea textelor sale, Cochinescu se copilãreşte deliberat. Nu este vorba însã de o simplã exacerbare a unui ludic gratuit, de proastã facturã. Este expresia genuinã şi liberã a unui stilist remarcabil, care-şi stãpâneşte impecabil întregul arsenal al expresivităţii artistice din dotare, cu inteligenţã şi har, cultivat, alimentat cu vaste lecturi din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii francezi, germani, englezi, italieni, apoi din moderni şi post-moderni sau din contemporanii români ori aparţinând altor seminţii.
A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice şi paraştiintifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzicã, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitecturã, de alchimie, astrologie, ezoterism ori ocultism) pentru a ajunge la esenţe.
Şi-a lãsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii rotunde ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pânã la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisatã de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecând prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime închipuite de geniul numit Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe.
Toatã aceastã solidã, perfect articulatã şi coerentã existenţã culturalã a omului nostru s-a cristalizat în vremea din urmã într-un ciclu de trei lucrãri numite de dumnealui, autorele, tratate : acela de caligrafie/1/, acela de muzico-alchimie/2/şi, vorba neamţului, Endegut, alles gut sau mai pe latineşte spus, finis coronat opus, cel din urmã, dar nu ultimul şi despre care va fi vorba în rândurile urmãtoare, Pery hýpsous, adicã acela despre sublim.
Mã gândesc cã, dupã titlul Tratatul despre sublim, eu aş fi pus semnul exclamãrii. De ce? Pentru cã însuşi Cochinescu ne sugereazã asta dintru-nceput: (…) nu cutezãm a cãuta definirea sublimului cât, mai curând, calea cãtre şirul de întrebãri ce l-ar putea defini cândva. În acest sens, avem obligaţia deontologicã de a-l avertiza pe cititor, (…) cã la capãtul lecturii nu va afla ce este sublimul. Întreprinderea noastrã nu este, aşadar, o izbândã, ci o disperare. Însã o disperare, dacã putem spune aşa, sublimã.
Întinzând coarda, Cochinescu merge pînã la capãt, nedezminţindu-şi calitãţile ludico-paradoxale nici cu aceastã carte: un tratat despre sublim din care nu aflãm ce este sublimul! Pãi, nici nu prea am avea cum – ne previne tot domnia sa, mai printre rânduri sau mai pe şleau – atîta vreme cît generaţii întregi de filozofi, esteţi, literaţi şi teoreticieni de primã mânã, graţie ideilor înalte şi stilului sublim care le-au nemurit operele, începând de prin anii 50-100 î.Hr. (odatã cu legendarii apollodorei/3/ şi theodorei/4/ ) şi ajungînd pînã în zilele noastre (de la Kant şi Hegel şi Pascal la Benedetto Croce, Wladyslaw Tatarkiewicz şi Tudor Vianu), s-au preocupat cu sistemã şi maximã aplicaţie ştiinţificã, încercând sã expliciteze conceptul numit sublim. Fie plecînd de la termeni greceşti ca mai sus pomenitul hýpsos (din care avea sã fie derivat numele celebrului tratat anonim antic Pery hýpsous), fie de la familia de termeni latini: sublimes, sublimitas, sublime, sublimo, sublimus ş.a.m.d. cu acea formã adverbialã la origine, sub-limen, care ar voi sã însemne, într-o armonie a contrariilor… sublime (!) – plecînd de la sensul figurat şi ajungînd la cel propriu – nimic altceva decît un efort ajuns ,,pânã la pragul (de sus)” al unei uşi şi, printr-o extrapolare figurativã, al oricãrei situaţii. Ne neglijând sintagma sublimen rapere (arripere), formulã luatã din comediografia latinã şi care voia sã însemne ridicarea omului spre înãlţimi sau rãpirea lui în aceastã stare aflat. Aşa cum hýpsos, cu cele douã înţelesuri ale sale (1. înãlţime/elevaţie şi 2. pisc/culme) era folosit atât de poeţii tragici dar şi, deopotrivã, de istoricii greci din antichitate. În timp ce sublimis (extrapolat pînã la sensuri ca: elevat, înalt, mare, puternic, ilustru, distins, nobil, glorios, celebru, superb, magnific, somptuos, grandios, perfect etc.) însemna tot o mişcare de înãlţare, o ridicare propriu-zisã, o elevare palpabilã, de pe pãmînt spre tãrii. În ambele exemple/5 /luate, ridicarea era gînditã ca pânã la pragul ei de sus, prin particula sub-, înţeleasã însã în limitele imanenţei înseşi, atîta vreme cât nu era vorba despre o absolutã transcendere, ci doar de una imaginatã/6/. Iatã, aşadar, istoria extrem de succintã a preocupãrii extrem de seri-oase, de milenii, a unora dintre cele mai strãlucite minţi ale omenirii: de a afla cât de sus putem ajunge – cu o disperare sublimã, cum ar spune autorele nostru – sub pragul unei amãrâte de… uşi!
Nu cumva rezultatul acestui travaliu este şi el, cât se poate de paradoxal, pentru a alãtura ceva aflat ,,dedesubt” cu altceva situat ,,deasupra”? O posibilã întrebare…
Iatã de ce nici omul nostru nu ne oferã în tratatul domniei sale despre sublim un rãspuns care sã ne dumireascã. Ca, de altfel şi iluştrii sãi antecesori, dumnealui eludeazã cu bunã ştiinţã fondul problemei atunci când ne spune cu o modestie nedisimulatã: Mecanismele foarte fine care determinã raţiunea sã transforme teama de înfricoşãtor (cum ar fi, de pildã, apropierea dinspre mare a unui val înalt de o sutã de metri) în sentimentul de înãlţare sau plãcere constituie obiectul micii noastre compuneri dar şi, deopotrivã, interferenţele sublimului cu alte specii de judecatã sau de gust, cu celelalte categorii estetice: frumosul, urîtul, tragicul, grotescul, comicul ş.a. Cum spuneam, textul de faţã este o cãutare a drumului cãtre marile întrebãri. (sublinierea îmi apartine).
Ne-am putea întreba, pe bunã dreptate, dupã terminarea lecturii: la ce bun încã o carte, dacã tot nu cãpãtãm un rãspuns care sã ne mulţumeascã, mãcar în parte ?
Voi încerca în finalul scurtei mele disertaţii sã ofer un posibil rãspuns. Mãcar dintr-un singur considerent: acela cã am parcurs cu nesaţ volumul pânã la sfârşit. Aşadar, iatã cam cum ar ,,suna’’ rãspunsul meu: ştiind perfect unde se aflã pe drumul cãtre marile întrebãri, Cochinescu mai cunoaşte foarte bine încã un lucru şi anume acela cã este mult mai dificil sã pui întrebãri decît sã oferi rãspunsuri. Iar dumnealui, autorele nostru, ştie al naibii de bine, ca nimeni altul, sã formuleze întrebãri…
Bogdan Stoicescu
Note
* Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul despre sublim, ed. Libertas, Ploieşti, 2007
/1/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de caligrafie, ed. Libertas, Ploieşti, 2006
/2/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de alchimie. Muzica şi alchimia, ed. Libertas, Ploiesti, 2006
/3 /Discipoli ai celebrei şcoli de retoricã a lui Apollodor din Pergam. Pentru ei retorica reprezenta o disciplinã cu reguli atât de inflexibile încît se învecina în spirit cu dogma. Nimic nu exista în afara argumentelor logice, riguros ştiinţifice, exacte, expuse prin absolutizarea intelectualismului. Practicau simplitatea şi sobrietatea, dublate de o mare acurateţe a discursului.
/4 /La antipod erau preceptele ,,taberei adverse’’, ale şcolii de retoricã a lui Theodor din Gadara: pentru ei retorica însemna o artã în adevãrata accepţiune a termenului însã pateticã şi pasionalã, plinã de elan. Expresia discursului trebuia sã fie liberã, arborescentã, expresivã, imaginativã.
/5 /Este evident cã termenii româneşti sublim/sublimitate apar atât în limbi înrudite (francezã – sublime / sublimité, spaniolã – sublime/sublimidad, italianã – sublime / sublimità etc.) cât şi în limbile de sorginte germanicã (engleza – sublime / sublimate / sublimation, germanã – erhaben din mai vechiul erheben // a ridica, a înãlţa //, olandezã – verheven), slavã (rusã – vîsoko, vozvîsat /înãltare/, cehã – vysoki, polonã – wysoki etc.) ca şi o serie de echivalenţe arabe, japoneze, chineze etc.
/6/Ion Ianoşi, Sublimul în esteticã, ed. Meridiane (col. Curente şi Sinteze), Bucureşti, 1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu