O scrisoare a coanei Parascheva, florăreasa de la care cumpăra numai suave crizanteme galbene* 

O cunoscuse pe bătrîna florăreasă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. De la ea lua întotdeauna cele mai suave crizanteme galbene care pot exista pe pămînt. Numai crizanteme galbene. Iar în fiecare an, chiar de ziua ei onomastică, îi trimitea printr-un comisionar un buchet uriaş de crizanteme galbene. De câte ori i se întîmpla să aibă ceva mai mult timp, făcea un drum în piaţă, nu neapărat pentru a cumpăra flori, ci mai cu seamă pentru a sta la taifas cu ea. 

Îl încînta cu adevărat acest lucru, simţind că şi pe ea o bucură prezenţa lui. Îi plăcea s-o asculte povestind câte-n lună şi stele. Aşa şi ajunsese să-i ştie viaţa pe de rost… 

 Se alesese praful de femeia frumoasă care fusese odinioară. Se mai păstraseră, abia vizibile, câteva trăsături fine ale feţei – sfîşiate şi acelea de crevasele adînci ale puzderiei de riduri ce-i brăzdau tenul oacheş în toate direcţiile, aidoma unei hărţi complicate - şi ochii enigmatici, umbriţi de gene lungi, cu priviri triste ale căror lumini de altădată încă nu se stinseseră pe deplin. Rămăsese zveltă, doar uşor adusă de spate, de parcă ar fi purtat pe umeri toată povara lungilor ani de viaţă aspră, amară. Era însă de-un optimism molipsitor, îngroşat de verva unui grai neaoş-păstos – un adevărat carnaval lingvistic – care se revărsa în valuri greu de stăvilit în povestirile-i spuse la foc automat. Fuma tot timpul, cu port-ţigaret din lemn de cireş, îngălbenit şi ars, numai „Carpaţi” fără filtru, sorbind, când şi când, dintr-o cană uriaşă de pămînt, mereu plină, ness din cel mai fin, granulat. O combinaţie ce-l ducea cu gîndul la celebrul cocktail Molotov însă alcătuit din cu totul alte ingrediente, mirîndu-se cum la vârsta ei, încă nu i-a explodat inima… Rămăsese văduvă de pe la treizeci de ani, cu şase copii. Pardalian, omul ei, care-o iubea ca pe ochii din cap – după ce o furase de-acasă, bătuse palma cu ta-su şi o cumpărase pe două kile de aur şi cîteva sute de mii de lei, pe vremea când Parascheva avea 12 sau 13 ani. Ţiganul fusese un măcelar vestit în urbe dar care se prăpădise într-o încăierare, cu ţeasta despicată de satîrul unui coleg de breaslă… 

  …Erau într-o bombă de cartier căreia lumea îi spunea, nu se ştie prea bine de ce, „La pisica albă”, şeful – adică mandatarul, că faptele se petreceau pe la sfârşitul anilor ‘70 - fiind tot un ţigan, Rândunel Dunăre, zis Sfîrîială, un şaur isteţ, spilcuit şi uns cu toate alifiile. Băuseră peste măsură, toată ziua şi jumătate din noapte, până când ăla, parlagiul, mai matolit ca toţi, s-a dus la masa lui, clătinîndu-se. S-a oprit în dreptul lui, s-a aplecat şi i-a şuierat peltic în ureche, însă suficient de tare încît să-l audă tot localul, că „să-i spuie lui cîte parale ar trebui să-i puie pă masă, ca să i-o tragă și el o dată Paraschevei”. Celorlalţi li se blocară muşchii zîmbirii. Se uitau îngroziţi la Pardalian care se ridicase de pe scaun şi, cu mişcări măsurate, tacticos, fără a răspunde ceva, a scos pe nebăgate de seamă briciul de care nu se despărţea niciodată şi, cu o mişcare scurtă, l-a şundrit pe magraoan, retezându-i trei degete de la mîna stângă. Ghiulul greu, de aur masiv, zornăi înfundat, rostogolindu-se cu deget cu tot, pe duşumeaua dată cu bradolină a locantei. Fără să clipească, ălălalt şi-a scos satîrul din geanta pe care o ţinea la subsuoară şi cu o mişcare fulgerătoare, i l-a înfipt în ţeasta care pîrîi infundat, ca un butuc despicat. Pardalian se prăbuşi secerat, fără scoată un sunet, cu sîngele ţîşnindu-i din cap ca apa dintr-o ţeavă spartă. După care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, parlagiul şi-a adunat de pe jos cele trei degete - nu înainte de a scoate ghiulul pe care şi l-a pus pe alt deget -, le-a înfăşurat într-o batistă murdară, pe care apoi a îndesat-o în buzunar şi dus a fost. Liniştea din salon erat atît de mare, încît bătăile molcome şi uşor dogite ale vechii pendule cu picior căpătaseră deodată rezonanţa unor lovituri de tun. În maşina salvării, în drum spre spital, Pardalian a dat ortu’ popii. 

Rămasă singură, Parascheva şi-a crescut copii – patru băieţi şi două fete - pentru ca mai pe urmă să-şi îngrijească nepoţii. Pe toţi îi iubeşte la fel de mult ca pe florile ei, tot un fel de copii şi astea dar mai aproape de suflet îi e nepoata Adalgiza, fata lui Bridinel, ăl mai mic dintre băieţi, dispărut în condiţii încă neelucidate, cu piranda lui cu tot, undeva prin Germania, unde nu se prea ştie ce făceau dar lesne se poate bănui. Nu-i e uşor, însă nu se vaită. Ofuri? Are şi ofuri, ca tot omul, oho, potop. Oare cine n-are?... Despre dom’ ziarist ştia că e şăful unei reviste pe care şi-o cumpăra săptămînal şi pe care i-o citea, din scoarţă în scoarţă, a mică, nepoata Adalgiza, seara, înainte de culcare. Iar articolele lui le ştia pe de rost şi duminica, după ce venea de la biserică, le rostea ca pe nişte poezii, chiar cu o anume intonaţie, vecinelor din mahalaua Mimiu, aflată la capătul vestitei străzi Rudului, acolo unde-şi avea casa prăpădită şi bucata de grădină. Şi ce se mai fudulea povestindu-le despre şucaru’- dom’- şăf - dă - la - zîiar, care cumpără flori de la ea şi cum în fiecare an, de Sfânta Parascheva, boieru’ îi trimite câte un buchet de crizanteme cît toate zilele, cu un belet agăţat, pe care scrie numele lui şi adresa de la ziar… 

Într-o bună zi, curierul îi aduce, conform obiceiului, cele câteva scrisori mai altfel, din vraful pe care-l primeau şi la care, odată, de două ori pe lună, îi plăcea să răspundă, într-o rubrică botezată de el „Poştalionul de joi”. Printre acestea găsi şi una de la coana Parascheva. Se uită la data ştampilei de pe plic. Era venită de aproape jumătate de an. Se rătăcise printre cele mai recente. Chiar nu mai ştia nimic de bătrîna florăreasă. Muncea mult la gazetă, abia de mai apuca să-şi vadă familia. 

Scrisoarea, ca şi pe celelalte pe care le păstra în arhiva sa cu sfinţenie, era grafiată şovăielnic tot de nepoata Adalgiza: 

Domnu Derector Maică io-s o ţîgancă bătrînă io nu ştu carte da am fost mereu prema la şcoala vieţî. Pentru mini scrie nepoata mea a mică care ie în clasa III-a Adalgiza deţ mai zîsei parcă de iea şî care io îi dectez cînd am nevoie şî mă ajută şî la socoteli şî la vîndut dă flori. Şî io am grije de iea că n-are mamă n-are tată care io crez că ia muritără pă la nemţi cînd ierea mică şî acu io o cresc. Îmi ceti a mică la articolele lu matale cu hoţii ăştia dă fură Rumânia care cum poate la mâncare haine zarzavaturi bani şî alte halea că nu mai poate bieţî ţărani să mai vînză nemica la Hale pă platou dă moare dă foame săracii. Că dacă nu vinde cum zîce iei ţîganii le dă la cap şî le ia marfa. Şî niminea na vede şî na zîce nemica şî premaru doarme în bocanci pă iel şî gaborii şî gardienii ie mână în mînă cu ţîganii. Ce vreau şî io săţ spui ie că ştu că te porţi cu blugi dăştia şî cămaşă frumoasă şî jacă pă matale aşa fusăşi la mine ultima oară da astea ale lu matale ie originale. Lasă maică că ie bune io ştu ce ie adivărat şî ce ie falş. Ce vreau io săţ spui e că jăcili şî cămăşili dă prespălaţ care să vinde pă la noi ie vopsite adecă nu ie originale. Le-a adus nenorociţi dă ciori arzăiar focu săi arză că e o şleapcă dă trântori care nu munceşte ca mini toată zîulica iarnă vară la flori care le iubesc ca pă copii mei şî stau cu mâinili în apă şî frămînt la băligar cu pămînt şî cîte douăşpce ore pă zî dă sîmţăsc că să rupe bojoci în mine la ani mei. Aşa să şti baiatu babi. Nu ie mamă nemica adivărat în magazine toate ie vopsite şî aduse dîn Turcia şî dă la chineji căţ mai spune baba altă dată cum duce ei fete tinere la turci la futut firear ai dracu dă peşti ipotenţi ce ieste şî dă derbedei penali că bine ar fi să mai vie pacia un rumîn ca ăla dăştept să le bage ţapa la cur. Să fi sănătos boieru mami căţ mai scrie baba şî să te ţînă Ăl dă Sus în fire că tare bine le mai zîci matali la articole şî ţîganii care munceşte că mai ie şî dăia tare le mai place cum le spui matale cu coraj aşa pă şleau. 

Sărumîna boierule. 

S-a apucat pe loc de răspuns, pregătind textul pentru numărul viitor al gazetei. L-a făcut mai săltăreţ ca de obicei, cu gîndul să-i placă babei Parascheva. Parcă o şi auzea citindu-l oacheşelor sale vecine.

 

Vă înţeleg indignarea şi voi face tot ce-mi stă în putinţă - cu gîndul, cu scrisul, cu vorba, cu fapta - pentru a mai atrage atenţia celor în drept asupra unor asemenea fapte. Pe bişniţari îi voi arăta lumii cu degetul şi voi da, în acest fel, ceva de lucru poliţiştilor care cam şomează şi despre care spune lumea că halesc banii statului degeaba. Cu privire la peştii despre care-mi povestiţi, am luat deja legătura cu persoane competente din cadrul „Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Profesionişti” (AVPP, organism nou creat şi care nu are nici un fel de legătură cu depăşita de vremuri noi şi economie de p(a)iaţă „Asociaţie a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi”), pentru ca în cel mai scurt timp cu putinţă să-i stîrpească, prin metodele lor specifice şi, deocamdată, secrete. Ce n-am înţeles însă prea bine e pe cine să tragă un nou Vlad Ţepeş - căci, desigur, la el v-a fost gîndul – în faimoasele-i ţepe: pe-ai noştri, pe turci pe chinezi ori pe toţi de-a valma, fără osebire. Acest aspect, cred eu, trebuie clarificat, pentru a nu crea confuzii. Cît despre turcaleţi şi ţara lor, lucrurile se complică, deoarece aşa cum se spunea şi în faimoasa reclamă (de la televiziune) făcută berii otomane „Efes Pilsner”, ei o beau numai cu prieteni vechi. Adică, printre alţii şi cu noi. Tot aşa cum spunea, nu cu mult timp în urmă şi Ceauşescu cel fără de giudecată împuşcat: „Trăiască tradiţionala pretinie româno-turcă!” Şi, ca-ntre prieteni vechi ce ne aflăm, nu ne putem pune nicicum de-a curmezişul acestei durabile amiciţii. În concluzie, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decît să ne întrebăm veşnic: de ce atâta amar de vreme otomanii şi-au lăsat trase prin foc şi sabie generaţii întregi de ieniceri, spahii şi bidivii pentru a ne supune – cunoscînd pe propria lor piele faptul că românul, de regulă, devine violent când e călcat pe bătături! – cînd ar fi fost cu mult mai simplu să ne aplice un drastic proces de buticizare, aşa cum de altfel s-a întîmplat după decembrie ’89? Cu chinezii, problema e ca şi rezolvată: trebuie doar să-i lăsăm să se căsăpească între ei, că de valize facem noi rost cumva. Vă mulţumesc pentru încurajări şi vorbe bune. Mai trimiteţi-ne, din când în când, câte-o floare…

Expedie textul prin reţea la calculatoarele de la paginaţie şi, cum mai era destul timp pînă la ieşirea şpalturilor pentru corectură, îşi spuse că n-ar fi rău să dea o fugă până în piaţa din centrul marelui oraş, să-i cumpere nişte flori mamei – căreia tot avea de gând să-i facă o vizită - şi cu această ocazie să mai stea la taclale cu coana Parascheva. Vru să cheme un taxi dar se răzgândi şi, cu toate că era frînt de oboseală, îşi spuse că o plimbare pe jos nu i-ar strica. Fusese o zi caniculară în acest miez de septembrie, asfaltul moale şi fierbinte de sub tălpile sandalelor amintindu-i brusc de nisipul plajei de la Portiţa. Poate voi reuşi să ajung şi anul acesta, îşi spuse… 

Zgomotul oraşului se estompă, apoi dispăru cu totul în timp ce mergea visând cu ochii deschişi, cu nările invadate de parfumul sărat al mării şi auzul îmbibat cu ţipete de pescăruşi… Se trezi în faţa pieţei plină de tarabe cu flori. O căută din priviri pe bătrâna florăreasă. Făcu un tur al pieţii, apoi încă unul şi încă unul. Se opri în faţa unei umbrele decolorate sub care o balaoacheşă grasă şi mustăcioasă îşi răcorea faţa asudată cu un ziar în chip de evantai. O ştia din vedere şi pînă să zică ceva, morsa tuciurie îl interpelă abrupt: 

- Nu mai e, conaşule, baba Parascheva. N-o mai căta dăgeaba. A dat colţu’ dă fro lună dacă nu mai bine. I s-a făcut rău dă la inimă acilea, la flori şî pînă să vie ăia cu salvarea, că să mişcă şî ăia ca ochii mortului, a mierlit-o baba! Io crez că i-a şî făcut binişor pomană dă patruj dă zile… Trecu aia mică, Adalgiza, de, nepoata, mai zilili trecute, parcă, şî ne spuse. Nu mai ştu că uitai unde zîsese c-o îngropară. Parcă la Bolovani. Du-te şî matale la ei, întreabă de alde Pandelache la beserica dîn Mimiu, la dom’ părinte, că iel ştie. Dumnezeu s-o hodinească…Şi-şi făcu la repezeală trei cruci. 

- Dumnezeu s-o ierte, mai îngăimă şi se îndepărtă, uitând că, de fapt, venise să cumpere flori. Simţi clar cum un fel de zăgaz i s-a năruit în suflet, lăsîndu-l golit, ca o albie de râu uscată. Îşi aprinse cu gesturi maşinale o ţigară pe care, la umbra unui tei, o termină din câteva fumuri. Se întoarse la redacţie şi-i dădu maşina de serviciu unui băiat de la investigaţii, rugîndu-l să-i afle locul din cimitir unde odihnea bătrîna florăreasă…  

Peste cîteva zile, cu tânărul coleg alături, care-l privea nedumerit, neînţelegând nimic din tot ce se întîmplă, aprindea câteva lumînări şi-un grăunte de tămîie pe movila de pămînt reavăn, la căpătîiul căreia se ridica o cruce simplă, proaspăt geluită, încă mirosind a răşină de brad, pe care o mână stângace scrisese cu vopsea neagră: Parascheva Pandelache - 79 ani. Apoi aşeză uşor, pe pieptul de ţărînă curată şi caldă al mormîntului, cu teamă parcă să nu-i tulbure odihna, cîteva crizanteme galbene. Îngîndurat, se îndepărtă, alungând cu dosul palmei o lacrimă ca o părere, zburătăcită pe obraz. 

Somn uşor, coană Paraschevo, murmură doar pentru el, aprinzîndu-şi o ţigară şi plecînd spre nicăieri...

* Din volumul aflat în pregătire, Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire. 

(ilustraţia textului: Crizanteme cu mere – pictură de Ştefan Luchian)

Tratatul despre sublim* sau despre cât de înalt e pragul de sus al uşii

Tânãrul artist Cochinescu este (da, chiar aşa mi-a spus : cred cã am rãmas la fel de tânãr, în chiar zilele în care dialogam cu domnia sa, în scris, pentru volumul meu, Convorbiri la lumina gândului) – aşa cum afirma mentorul sãu din totdeauna, profesorul Ovid S. Crohmãlniceanu – un toons, (adicã, prenumãrându-se printre acele fiinţe bidimensionale şi cu reflexe prompte, fãrã complicaţii psihologice), aidoma personajelor sale: vioi, într-o perpetuã mişcare – nu brownianã, ci perfect controlatã -, inventiv, entuziast şi extaziat asemeni theodoreilor cei antíci, cu un fel aparte de-a gândi, suplu şi tranşant, deschis şi uşor zãltat, atunci când îţi împãrtãşeşte, pasional şi pasionat peste poate, sentimentele dumisale vis-à-vis de oarecare „cestiune” importantã la ordinea zilei, care tocmai ce-l frãmântã.
Însã spre deosebire de fiinţele amintite de distinsul profesor, critic şi istoric literar pomenit, omul nostru îmi pare a fi mai degrabã un tip complex (prozator, grafician, muzician, estetician cu doctorat în branşã, artist fotograf, cineast) decât unul complicat şi care om, în majoritatea timpului vieţii domniei sale, gândeşte gospodãreşte (adicã în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos, profund (e doar bãnãţean sadea, cu fruncea fierbinte, nu ?) însã cu viteza luminii. Dar nu a celei stinse! Tocmai de aceea, el poate lesne lãsa impresia, unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, cã ori nu este atent ori, mai rãu, cã nici mãcar nu-l ascultã, cãlãtor cu capul prin nouri fiind. Însã, vã spun cu mâna pe inimã: Cochinescu este atent la toate şi la tot ce se întâmplã în jurul sãu, pentru cã ochiul sãu lãuntric nu doarme niciodatã, înregistrând cu minuţie tot. Cochinescu este atât de atent la tot şi la toate, încît nu o datã - pânã sã-l cunosc mai adânc, la fel ca pe domnul Mihai Vasile, dragul şi bunul nostru prieten, alcătuit şi dumnealui cam din aceleaşi ingrediente – urmãrindu-l, am fost tentat sã cred cã se risipeşte (gândeam: ,,Risipei se dedã florarul…”). Uneori, chiar nepermis de mult… Dar în scurt timp, aveam sã constat cã lucrurile nu stãteau deloc astfel…
În viaţa sa cea de toate zilele, ca şi în majoritatea textelor sale, Cochinescu se copilãreşte deliberat. Nu este vorba însã de o simplã exacerbare a unui ludic gratuit, de proastã facturã. Este expresia genuinã şi liberã a unui stilist remarcabil, care-şi stãpâneşte impecabil întregul arsenal al expresivităţii artistice din dotare, cu inteligenţã şi har, cultivat, alimentat cu vaste lecturi din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii francezi, germani, englezi, italieni, apoi din moderni şi post-moderni sau din contemporanii români ori aparţinând altor seminţii.
A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice şi paraştiintifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzicã, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitecturã, de alchimie, astrologie, ezoterism ori ocultism) pentru a ajunge la esenţe.
Şi-a lãsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii rotunde ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pânã la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisatã de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecând prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime închipuite de geniul numit Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe.
Toatã aceastã solidã, perfect articulatã şi coerentã existenţã culturalã a omului nostru s-a cristalizat în vremea din urmã într-un ciclu de trei lucrãri numite de dumnealui, autorele, tratate : acela de caligrafie/1/, acela de muzico-alchimie/2/şi, vorba neamţului, Endegut, alles gut sau mai pe latineşte spus, finis coronat opus, cel din urmã, dar nu ultimul şi despre care va fi vorba în rândurile urmãtoare, Pery hýpsous, adicã acela despre sublim.
Mã gândesc cã, dupã titlul Tratatul despre sublim, eu aş fi pus semnul exclamãrii. De ce? Pentru cã însuşi Cochinescu ne sugereazã asta dintru-nceput: (…) nu cutezãm a cãuta definirea sublimului cât, mai curând, calea cãtre şirul de întrebãri ce l-ar putea defini cândva. În acest sens, avem obligaţia deontologicã de a-l avertiza pe cititor, (…) cã la capãtul lecturii nu va afla ce este sublimul. Întreprinderea noastrã nu este, aşadar, o izbândã, ci o disperare. Însã o disperare, dacã putem spune aşa, sublimã.
Întinzând coarda, Cochinescu merge pînã la capãt, nedezminţindu-şi calitãţile ludico-paradoxale nici cu aceastã carte: un tratat despre sublim din care nu aflãm ce este sublimul! Pãi, nici nu prea am avea cum – ne previne tot domnia sa, mai printre rânduri sau mai pe şleau – atîta vreme cît generaţii întregi de filozofi, esteţi, literaţi şi teoreticieni de primã mânã, graţie ideilor înalte şi stilului sublim care le-au nemurit operele, începând de prin anii 50-100 î.Hr. (odatã cu legendarii apollodorei/3/ şi theodorei/4/ ) şi ajungînd pînã în zilele noastre (de la Kant şi Hegel şi Pascal la Benedetto Croce, Wladyslaw Tatarkiewicz şi Tudor Vianu), s-au preocupat cu sistemã şi maximã aplicaţie ştiinţificã, încercând sã expliciteze conceptul numit sublim. Fie plecînd de la termeni greceşti ca mai sus pomenitul hýpsos (din care avea sã fie derivat numele celebrului tratat anonim antic Pery hýpsous), fie de la familia de termeni latini: sublimes, sublimitas, sublime, sublimo, sublimus ş.a.m.d. cu acea formã adverbialã la origine, sub-limen, care ar voi sã însemne, într-o armonie a contrariilor… sublime (!) – plecînd de la sensul figurat şi ajungînd la cel propriu – nimic altceva decît un efort ajuns ,,pânã la pragul (de sus)” al unei uşi şi, printr-o extrapolare figurativã, al oricãrei situaţii. Ne neglijând sintagma sublimen rapere (arripere), formulã luatã din comediografia latinã şi care voia sã însemne ridicarea omului spre înãlţimi sau rãpirea lui în aceastã stare aflat. Aşa cum hýpsos, cu cele douã înţelesuri ale sale (1. înãlţime/elevaţie şi 2. pisc/culme) era folosit atât de poeţii tragici dar şi, deopotrivã, de istoricii greci din antichitate. În timp ce sublimis (extrapolat pînã la sensuri ca: elevat, înalt, mare, puternic, ilustru, distins, nobil, glorios, celebru, superb, magnific, somptuos, grandios, perfect etc.) însemna tot o mişcare de înãlţare, o ridicare propriu-zisã, o elevare palpabilã, de pe pãmînt spre tãrii. În ambele exemple/5 /luate, ridicarea era gînditã ca pânã la pragul ei de sus, prin particula sub-, înţeleasã însã în limitele imanenţei înseşi, atîta vreme cât nu era vorba despre o absolutã transcendere, ci doar de una imaginatã/6/. Iatã, aşadar, istoria extrem de succintã a preocupãrii extrem de seri-oase, de milenii, a unora dintre cele mai strãlucite minţi ale omenirii: de a afla cât de sus putem ajunge – cu o disperare sublimã, cum ar spune autorele nostru – sub pragul unei amãrâte de… uşi!
Nu cumva rezultatul acestui travaliu este şi el, cât se poate de paradoxal, pentru a alãtura ceva aflat ,,dedesubt” cu altceva situat ,,deasupra”? O posibilã întrebare…
Iatã de ce nici omul nostru nu ne oferã în tratatul domniei sale despre sublim un rãspuns care sã ne dumireascã. Ca, de altfel şi iluştrii sãi antecesori, dumnealui eludeazã cu bunã ştiinţã fondul problemei atunci când ne spune cu o modestie nedisimulatã: Mecanismele foarte fine care determinã raţiunea sã transforme teama de înfricoşãtor (cum ar fi, de pildã, apropierea dinspre mare a unui val înalt de o sutã de metri) în sentimentul de înãlţare sau plãcere constituie obiectul micii noastre compuneri dar şi, deopotrivã, interferenţele sublimului cu alte specii de judecatã sau de gust, cu celelalte categorii estetice: frumosul, urîtul, tragicul, grotescul, comicul ş.a. Cum spuneam, textul de faţã este o cãutare a drumului cãtre marile întrebãri. (sublinierea îmi apartine).
Ne-am putea întreba, pe bunã dreptate, dupã terminarea lecturii: la ce bun încã o carte, dacã tot nu cãpãtãm un rãspuns care sã ne mulţumeascã, mãcar în parte ?
Voi încerca în finalul scurtei mele disertaţii sã ofer un posibil rãspuns. Mãcar dintr-un singur considerent: acela cã am parcurs cu nesaţ volumul pânã la sfârşit. Aşadar, iatã cam cum ar ,,suna’’ rãspunsul meu: ştiind perfect unde se aflã pe drumul cãtre marile întrebãri, Cochinescu mai cunoaşte foarte bine încã un lucru şi anume acela cã este mult mai dificil sã pui întrebãri decît sã oferi rãspunsuri. Iar dumnealui, autorele nostru, ştie al naibii de bine, ca nimeni altul, sã formuleze întrebãri…
Bogdan Stoicescu
Note
* Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul despre sublim, ed. Libertas, Ploieşti, 2007
/1/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de caligrafie, ed. Libertas, Ploieşti, 2006
/2/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de alchimie. Muzica şi alchimia, ed. Libertas, Ploiesti, 2006
/3 /Discipoli ai celebrei şcoli de retoricã a lui Apollodor din Pergam. Pentru ei retorica reprezenta o disciplinã cu reguli atât de inflexibile încît se învecina în spirit cu dogma. Nimic nu exista în afara argumentelor logice, riguros ştiinţifice, exacte, expuse prin absolutizarea intelectualismului. Practicau simplitatea şi sobrietatea, dublate de o mare acurateţe a discursului.
/4 /La antipod erau preceptele ,,taberei adverse’’, ale şcolii de retoricã a lui Theodor din Gadara: pentru ei retorica însemna o artã în adevãrata accepţiune a termenului însã pateticã şi pasionalã, plinã de elan. Expresia discursului trebuia sã fie liberã, arborescentã, expresivã, imaginativã.
/5 /Este evident cã termenii româneşti sublim/sublimitate apar atât în limbi înrudite (francezã – sublime / sublimité, spaniolã – sublime/sublimidad, italianã – sublime / sublimità etc.) cât şi în limbile de sorginte germanicã (engleza – sublime / sublimate / sublimation, germanã – erhaben din mai vechiul erheben // a ridica, a înãlţa //, olandezã – verheven), slavã (rusã – vîsoko, vozvîsat /înãltare/, cehã – vysoki, polonã – wysoki etc.) ca şi o serie de echivalenţe arabe, japoneze, chineze etc.
/6/Ion Ianoşi, Sublimul în esteticã, ed. Meridiane (col. Curente şi Sinteze), Bucureşti, 1983

Poezia se simte bine în ţara lui Dracula

Charles Dobzynski *

Le polyglotte est un homme plus libre.

George Steiner

(Réelles présences)

Curtea de Argeş este un orăşel ascuns în verdeaţă, cuibărit undeva printre dealurile ce sprijină precum nişte contraforturi masive Carpaţii Meridionali, departe de Bucureşti, - capitala devenită acum o aglomeraţie urbană, aidoma multora dintre oraşele europene...- pe care în urmă cu patruzeci de ani îl străbăteam, simţindu-mă ca într-o oază provincială, aţipită în trecutul ei... La antipod, Curtea de Argeş este un adevărat oraş turistic foarte apreciat de mulţi francezi, călătoriţi de pe te miri unde, veniţi aici într-un pelerinaj sui-generis - în timp devenit ritualic - , către castelul lui Dracula, medievalul cuib de vulturi aflat nu foarte departe. Locul cu pricina – care atrage permanent mulţimi de curioşi venite din cele patru zări – riscă să se transforme într-un soi de Draculaland. Ca şi în Mexic, aici se comercializează moartea, groaza, alimentate de legenda fantastică a domnitorului Vlad Ţepeş (sec. XVI), un alt fel de Gilles de Rais/1/ român, din a cărui existenţă, scriitorul Bram Stoker avea să se inspire în elaborarea celebrului său roman eponim, Dracula (1897), plăsmuind monstrul devenit rapid un mit, o “icoană”, promovată în fel şi chip de literatură şi cinematografie. Din această privinţă, Curtea de Argeş îmi pare a fi mai degrabă un loc liniştit, chiar cuminte, patriarhal, spiritualizat şi visător, lipsit de orice urmă de nebunie sau pornire coşmarescă. Un loc în care poezia se simte bine, ca-n propria ei casă şi-ntre zidurile căreia ea revine de fiecare dată, cu regularitate, în zilele Festivalului “Nopţile de Poezie”/2/. Din păcate, un festival puţin cunoscut dar care are farmecul său, reunind în fiecare an 50 – 60 de poeţi veniţi din Europa dar şi din alte colţuri de lume. Fiecare asemenea întîlnire – conform tradiţiei împămîntenite – constituie un minunat prilej de schimburi culturale între cei prezenţi. Seratele dedicate lecturilor au darul de a-i apropia pe scriitori şi de a le cunoaşte mai bine creaţiile, cum la fel şi drumeţiile făcute în împrejurimi, mai cu seamă acelea la bîrlogul Contelui Sîngeros unde, într-un clar obscur sugestiv, pot fi admirate interioarele castelului, decorate cu un mobilier baroc cu forme convulsive, sculptat în lemn negru. Festivalul nu mai poate fi astăzi, precum odinioară, apanajul statului, atîta vreme cît acum România este o ţară în care editarea cărţilor şi ansamblul manifestărilor culturale sînt dependente de economia de piaţă. Acest festival, iniţiat şi organizat de doi poeţi şi scriitori – Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion – are ca scop declarat promovarea poeţilor români contemporani, tineri sau mai puţin tineri, cunoscuţi sau nu. De altfel, numele acestor poeţi se regăsesc în antologia3 întocmită cu acribie şi editată plurilingv (română, franceză, engleză) de cei doi poeţi-coordonatori ai festivalului. Nume asupra cărora voi reveni, fără îndoială, într-o bună zi... A spune că poezia în această ţară este foarte vie, nu ar fi tocmai corect, cu toate că în ultimii ani, în România lucrurile s-au schimbat mult în bine. Am putut constata, la poeţii români, o foarte mare diversitate de expresie. Amintesc, în acest sens, scriitura sincopată şi homofonică a lui Cezar Ivănescu ca şi poemele Carolinei Ilica şi ale lui Dumitru M. Ion. Însă în mod deosebit m-au impresionat versurile lui Ion Stratan (n. 1955) – debordînd de un umor sarcastic şi tonifiant – , care pînă în 1989 i-au pricinuit multe neplăceri, culminînd cu interdicţia de a publica timp de… 7 ani! Poetul este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză (Association des Écrivains de Langue Française – ADELF) şi redactor-şef adjunct al revistei literare “Contrapunct”. Am selectat cîteva poezii de-ale sale din volumul “La roulette russe” (“Ruleta rusească”)4 - o culegere realizată de “Cahiers Royaumont” (“Caietele Royaumont”), într-o traducere colectivă - şi din “Le jeu de Société”5 - scrisă în franceză de Stratan – asupra cărora, în deplin acord cu autorul, mi-am permis să fac cîteva modificări. (…) Voi încheia nu înainte să amintesc şi numele luxemburghezului Lex Guillen, ale cărui interludii muzicale mi-au plăcut mult, ca şi textele în arabă şi franceză ale marocanului Abdellouahab Errami precum şi poemele polonezului Marian Grzesczak. 

ION STRATAN

Cimitirul de maşini 

1. Printre cadranele verzui şi muzica lui Charlie Parker, bordul strălucea, Jim; eu mă gîndeam la husele molatice şi celălalt îşi sprijinea cotul de tenismen de portieră 

2. Cînd cocoşul pe care voia să-l evite a traversat, Marc a caligrafiat delicat cu tîmpla o ideogramă de sînge; Dan ca un translator s-a aplecat între scaune Îi priveam pe amîndoi. 

3. Au ridicat maşina pe două roţi au tras-o între pietre şi au atîrnat-o de un cablu deasupra pămîntului, triunghi de tablă albă din care o dîră de lichid se prelingea şi au îndreptat-o spre presă. S-a auzit un pocnet sec şi caroseria blestemată şi-a dat duhul. Un triunghi de tablă printre atîtea altele pe care gheara zefirului îl lustruieşte. 

III. 

1. Totul era aliniat. Indicatorul contorului aliniat cu bricheta, butonul de încălzire aliniat pe banda de frecvenţă. Totul aliniat – el însuşi era o linie, îndoită, tăind aerul matinal al feţei sale osoase. 

 

2. El a vrut să treacă peste linia continuă, o simplă linie, cînd camionul greu l-a aliniat. 

 

3. Atît de bine l-a aliniat, încît abia mai respira, atît de bine l-a aliniat încît nu mai avea nici drapta, nici stînga, rămăsese doar un fir cu plumb de care spînzura pămîntul, pămîntul! 

Poemul maşinilor 

Se aude soneria unei alarme. S-o fi încercat forţarea uşii Unei maşini. Soneria alarmei inimii mele porni Cînd s-a încercat forţarea viselor mele, adică forma credinţei mele. 

Întîia judecată 

O judecată întrerupse cruzimea timpului printr-o cruzime şi mai mare. Morţii nu ştiu că am rămas să trăim pentru ei. Coşmarul unui adevăr mai crud decît masacrul. NIMENI NU ESTE VINOVAT – noi, cei care trăim pe datorie criminalii de bună credinţă sau cei care au înlocuit prin moartea lor apropierea fiinţei cuvinte şi morţi în groapa comună întîia judecată, sfîşiere de real LASĂ-MĂ, LASĂ-MĂ să împart ECHILIBRUL. 

Cursa 

şi ce va rămîne din totalitarismul soarelui plecat la vînătoare de bursuci? şi ce va rămîne din şantajul sentimental al lunii care-şi ascunde faţa să nu vadă crimele? “Timp, spaţiu, materie” cînd se va sfîrşi filmul acesta idiot? 

*Charles Dobzynski – s-a născut în 1929 la Varşovia de unde emigrează împreună cu părinţii la Paris, în 1930. Îşi întrerupe studiile în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Publică primul poem la numai 15 ani iar cinci ani mai tîrziu, Paul Eluard îi prezintă un grupaj de poezii în Les Lettres Françaises. Unele dintre volumele sale vor fi prefaţate de Elsa Triolet (Notre amour est pour demain, 1951) şi Louis Aragon (Une tempête d’espoir, 1952). În 1954 devine cronicar de cinema (sub pseudonimul Michel Capdenac) la Lettres Françaises. În 1972 este secretar de redacţie apoi redactor-şef al revistei Europe, în conducerea căreia va rămîne permanent, continuînd să-şi publice neîntrerupt cronica de poezie. În 1986 primeşte Marele premiu de science-fiction pentru culegerea de povestiri Le commerce des mondes (Comerţul lumilor) şi în 1992 Premiul "Max Jacob" pentru volumul de poezie La vie est un orchestre (Viaţa e o orchestră). A colaborat la diferite publicaţii (Corps écrit, Action poétique) iar acum participă la redactarea revistei săptămînale Aujourd’hui poème. Este membru al Academiei Mallarmé şi al juriului de decernare al premiului Apollinaire. Ministerul Culturii francez i-a decernat titlul de Chevalier des Arts & Lettres. Revista Autre Sud i-a consacrat în anul 2002 un dosar cu un text de prezentare semnat de celebrul scriitor şi poet Robert Sabatier. În anul 2004, la Festivalul “Nopţile de Poezie” de la Curtea de Argeş i s-a decernat Marele Premiu Internaţional iar în 2006, a primit Bursa Goncourt pentru poezie. Este autorul a peste 40 de volume, printre acestea, Antologie de poezie idiş (Anthologie de Poésie Yiddish) bucurîndu-se de un succes uriaş, cele trei ediţii depaşind tirajul de 20.000 de exemplare. (Textul după care s-a făcut traducerea şi adaptarea şi pe care acum vi-l supunem atenţiei, a apărut în numărul 54 /octombrie 2004/ al lunarului Aujourd’hui poème – journal d’information et d’actualité poétique) 

1. Gilles de Montmorency-Laval, baron de Rais, conte de Brienne (1404-1440) - zis şi Gilles de Rais (Gilles de Retz sau Gilles de Rays), supranumit Barbă-Albastră, a fost mareşal al Franţei şi un apropiat al Jeannei D’Arc. Deţinător al unor mari domenii (Rais, Ingrandes, Montmorency) care-i aduceau venituri uriaşe, aliat al marilor familii nobiliare, înrudit cu familia regală a Franţei şi cu dinastia ducală a Bretaniei. A fost unanim considerat drept unul dintre cei mai importanţi şi influenţi reprezentanţi ai nobilimii timpului său. Erou al războiului de 100 de ani, s-a remarcat prin excepţionale calităţi militare. A fost executat prin spînzurare pentru acte de sodomie, crime şi vrăjitorie, în parte recunoscute într-un proces public, multe însă constituind obiectul unor legende apărute încă din timpul vieţii sale. 2. Festivalul "Nopţile de Poezie", ediţia a 8-a, Curtea de Argeş, 7-13 iulie 2004. Au participat 65 de poeţi şi oameni de cultură din 20 de ţări. Organizator: Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică “Academia Internaţională Orient-Occident”. Preşedinte: Dumitru M. Ion, director artistic: Carolina Ilica. Tema festivalului: Sacralitate. Juriul Academiei Internaţionale Orient-Occident, alcătuit din Carolina Ilica (poetă, preşedinte), Ovidiu Ghidirmic (critic şi istoric literar, membru), Mircea Tomuş (critic si istoric literar, membru), Corneliu Antoniu (poet, membru), Gabriel Coşoveanu (eseist, membru) şi Dumitru M. Ion (scriitor, membru) a acordat premiile acestei ediţii a Festivalului : * PREMIUL VALAHIA (pentru traduceri din limba română) : ILEANA URSU (Serbia şi Muntenegru) - pentru întreaga operă de traducere din limba română.* PREMIUL EUROPEAN (pentru poezie): OKSANA ZABUZHKO (Ucraina) - pentru întreaga operă poetică.* PREMIUL “ORIENT-OCCIDENT” (pentru arte): ION STRATAN (România) - pentru întreaga operă poetică.*MARELE PREMIU NAŢIONAL (pentru literatură) : CEZAR IVĂNESCU - pentru întreaga operă poetică.*MARELE PREMIU INTERNAŢIONAL (pentru poezie) : acad. CHARLES DOBZYNSKI (Franţa) - pentru întreaga operă poetică. Cu ocazia festivalului, în ziua de 12 iulie 2004, în Sala „Meşterul Manole” a Palatului Episcopal din Curtea de Argeş a avut loc ceremonia de primire a noilor membri ai Academiei Internaţionale “Orient-Occident”, poeţii SIGURD HELSET (Norvegia) şi OSMAN UOZKURT (Turcia). Mai multe amanunte despre această ediţie a festivalului, în Expresivitatea şi opiniile artiştilor nu iau niciodtă concediu, interviu realizat cu poetul Ion Stratan de Bogdan Stoicescu şi apărut în volumul Convorbiri la lumina gîndului, ed. Libertas, Ploieşti, 2006. 3. Poesys 8. Sacralitate. Antologia Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, ed. Academiei Internaţionale Orient-Occident, Bucureşti, 2004, 442 p., trilingv. Ediţie îngrijită şi tălmăcită de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica. Cuvînt înainte de Carolina Ilica. 4. La Roulette Russe, editions Royaumont, 1995 5. Le jeu de Société (titlu în original : Le jeu des Sociétés – poèmes françaises, ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1999, 38 p., grafica: Vladimir Deteşanu) 

Traducerea textului şi a poemelor, adaptarea şi notele de Bogdan Stoicescu

Mariana Marin,

o femeie tot mai aproape de sine,

la Cina cea de Taină a Poeţilor 

Exact în seara zilei de 31 martie /1/ – când la Ploieşti se stingeau ultimele ecouri a ceea ce-ar fi trebuit să însemne o sărbătoare a poeziei româneşti – 70 de ani de la naşterea tânărului poet Nichita Stănescu – primesc un telefon de la prietenul meu de-o viaţă, Ion Stratan, care, cu glasul sugrumat de lacrimi, mi-a spus doar atât: „A murit Madi, bătrâne!”. După care tăcerea electromagnetică a nopţii a retezat, ca o ghilotină infernală, orice gând, orice cuvânt. Adică, în chiar ziua în care, în urmă cu exact 70 de ani, venea pe lumea poeziei româneşti unul din fiii ei cei mai străluciţi, dispărea absurd şi tragic Mariana Marin, cea numită Madi de noi toţi, cei care o cunoşteam şi, mai presus de orice, o iubeam... A plecat în goană, parcă, luând cu sine doar poezia ei, pentru care a ars până în ultimele-i clipe… Stranie şi dureroasă plecare, după ce în ultima vreme luptase de câteva ori cu acea moarte pe care o învinsese tot de atâtea ori şi care-i tot dădea târcoale. Acea moarte care-o voia cu obstinaţie şi cu grăbire, cu mult prea multă grăbire, cu siguranţă aceeaşi moarte care i-a vrut pe bunii noştri Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dan David, Cristian Popescu ori Călin Angelescu... Cu siguranţă că alături de ei stă acolo, acum, Madi, la Cina cea de Taină a Poeţilor, sorbind ambrozie şi nectar din cupe de cristal, lăsându-ne pe noi aici, în alte timpuri şi în alte locuri, cu mult mai săraci. Lăsându-ne pe noi aici doar cu umbra ei şi cu puţine şoapte… Mariana Marin va fi o foarte bună poetă, încheia premonitoriu Nicolae Manolescu, prefaţa volumului de debut al poetei, Un război de o sută de ani, în 1982. Mariana Marin şi-a încheiat războiul mult mai devreme, la doar 47 de ani, într-o primăvară năucă, fără de noimă.

Mariana Marin va fi fost o foarte bună poetă…

O foarte bună poetă… 

Bogdan Stoicescu

(imaginea textului reproduce prima copertă 

/ realizată de Tudor Jebeleanu / 

a volumului apărut în 1999 la editura Muzeului Literaturii Române)

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir 

În cumpănă cu-atât de grele vremuri Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă: Bătrânii-au suferit de te cutremuri; Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă. (Shakespeare – Regele Lear) În grădina de trandafir a spitalului, printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!) legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi, - astfel de rămăşiţe prohibite din care se vor hrăni într-o zi noile culturi… Ai privit-o un timp, ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă, şi dată fiind inteligenţa ta şi posibilitatea rapidă de adaptare ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el, adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie. (Stop! Înapoi! Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie: "Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa şi mult prea neruşinaţi înspre seară (multă lume aştepta atunci războiul!) şi tocmai de aceea au hotărât (dată fiind inteligenţa mea şi posibilitatea rapidă de adaptare) să-mi termin studiile într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”) În grădina de trandafir a spitalului venise chiar el, adevărul tras la faţă şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) Desigur, să-l privesc! Desigur, să pun acum mâna pe el! Să-l înghit cu memoria mea veselă şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit şi Delfinul e bastard! Hai, în patria mea luminoasă! (Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…) Te vor primi “la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…” Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă! În grădina de trandafiri a spitalului am descoperit legea conservării memoriei vesele, - astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase… Dar tu, patrie luminoasă! E una care uită mai bine decât tine? Câte ziduri ţi-au mai căzut? Câţi dinţi? Şi câte trupuri tinere se mai zbat între fălcile tale celeste? Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă? Şi câte grădini de trandafir, în care tinerele omizi visează încă? Am căutat peste tot adevărul şi nicăieri nu l-am văzut mai bine decât între fălcile tale celeste! Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele! Şi eu cum să-ţi mulţumesc! La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir! Şi memoria mea veselă! Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi! Ascultă-mă! Va începe să plouă al dracului de tare şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi. Putredă carnea mea. Negru pământul. (din volumul “Cinci”, ed. Litera, Bucureşti, 1982)

"Eram optimist ori mai curând pustiu"…



L-am cunoscut pe Ioan Flora (născut în Satu-Nou, comuna Pancevo din Banatul Sârbesc, în 20 decembrie 1950) la cumpăna dintre milenii, în ziua – binecuvântată fie ea! – în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu (Ploieşti, martie, 2000).
Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice, apărută la “Cartea Românească” în ’81 şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea călduroasă a librarului de atunci, prozatorul Mircea Nedelciu).
Patru ani mai târziu, aveam să găsesc Starea de fapt, tipărită la “Dacia”, în ’86 şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată de “Univers” în acelaşi an (o selecţie din creaţia poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora).
Apoi, până la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la editura “Paralela ‘45” (şi dăruite mie de curând, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai “prins” pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri prin câte-un luminiş de revistă literară.

Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.
Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul “Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă Noii (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va scrie şi va publica poeme în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale vremii. În ’73 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sârbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal! Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sârbă şi
muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci, rapid epuizată.

Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovic, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).

(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone, scria criticul literar Petru Poantă, domnia sa adăugând: S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului. Iar Marin Mincu scria în prezentarea făcută poetului în antologia/1/sa: Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante “direcţii” poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.

Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane.
Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează cu argumente imbatabile că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, aşa cum scria undeva criticul literar Al. Cistelecan, un subtil mânuitor de registre.

În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare.

*
Dacă mi-ar fi spus cineva cu aproape un an în urmă/2/, atunci cînd scriam rândurile de mai sus, că voi fi pus în situaţia nefericită de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie. Însă, în clipa în care bunul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie trecut/3/, într-un miez de noapte, mă anunţa cu glasul înecat de durere de neaşteptatata moarte a Marianei Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei dispariţii a lui Ioan Flora/4/, am înţeles cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sunt locuri goale. Altă explicaţie acum nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, plecând să se alăture dragilor lui prieteni, fraţilor întru poezie, cum îi plăcea să spună.

*

Pierderea unui prieten este insubstituibilă. În asemenea momente cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi poate doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi golul imens fără de tine, rămas aidoma unei firide în tainiţele sufletului.
Drum bun, dulce Prinţ şi iart-o pe apriga soră moarte - cum îi spunea Emil Botta - care ne adună după ce ne desparte…

Bogdan Stoicescu
(în fotografie, de la stinga la dreapta: Ioan Flora, Adam Puslojic & Ion Stratan)

/1/ Poezia română actuală, ed. Pontica, Constanţa, vol.I
/2/ 2004
/3/ 31 martie 2003
/4/ 3 februarie 2005

Grădina de vară

Aici stăteau prietenii mei la o bere,
discutau despre artă şi beau vin,
prietenii mei sculptori, bişniţari, ziarişti
şi studenţi

Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,
circulă bancuri,
zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imens
fără de tine la grădina de vară.
E demult, vei spune.
(din volumul Terapia Muncii)

Fanfară în iarbă

Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau
de la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau
mai ales de sete.
Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)
într-o poiană din marginea satului, în iarbă.
Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară
(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor
Neaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)
cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,
navetele cu sticle, câteva cărămizi.

Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.
– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea
stăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează
coniacul, îndulcit cu cârnaţi
şi muştar.
– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,
zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,
nici ziua nu scade.

Se-ntorceau de la înmormîntare
(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,
la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,
şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,
şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,
şi câte-o Rapsodie de Liszt);
se-ntorceau de la înmormântare
şi nu se putea altfel,
iar lunea nici iarba nu creşte,
nici iasca din gât
nu prinde picioare.
(din volumul Iepurele suedez)


Când se îngână ziua cu moartea

Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte
de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând
o gaură neagră într-o lume ideală,
întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită
sau cămila nepăsărită
(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),
stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.

Mi se scurg
printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept
să ningă.
Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:
e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre
închipuirea cuvântului
Nu se mai ajunge.
(din volumul Discurs asupra struţocămilei)