Ioan Flora (sursa foto: http://www.bnselo.rs.sr/knjizevnost.htm) |
„Eram optimist ori mai curând pustiu…”
„Asta
e sora moarte
Care
ne adună după ce ne desparte...”
Emil Botta
L-am
cunoscut pe Ioan Flora* la cumpăna dintre milenii, în ziua în care poetul primea – alături
de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi
binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de
traducător – „Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului
Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu»” (Ploieşti, martie, 2000).
Îi
citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri:
antologia Fişe poetice (Editura
„Cartea Românească”, 1981) şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta
editurii (la recomandarea „librarului” de atunci, prozatorul Mircea
Nedelciu). Patru ani mai tîrziu, aveam să găsesc Starea de fapt (Editura „Dacia”) şi splendida Apă de băut a lui Adam
Puslojic, editată la „Univers” în acelaşi an (o antologie poetică a
sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan
Flora). Apoi, pînă la Discurs
asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la „Paralela ’45” (şi dăruite mie, mult mai
tîrziu, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai prins
pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri, prin cîte-un
luminiș de revistă literară.
Dintotdeauna,
Ioan Flora a scris numai în româneşte.
Începând
din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română
a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul „Junimea” condus de
profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă „Noii” (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va publica
poeme în principalele reviste literare şi de cultură ale vremii.
Ioan Flora, primul din stînga, alături de Cătălin Țârlea, Dan Silviu Boerescu, Lucian Vasilescu, Ioan S. Pop și Mihail Gălățanu (sursafoto: www.lucianvasilescu.ro) |
În
anul 1973 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă
tânără pe patul morţii, Memoria
asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sîrbo-croată, limba
oficială a spaţiului său natal. Este autorul (selecţia, traducerea şi
prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sîrbă
şi muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci, rapid
epuizată. Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet
şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo
Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovič, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan
Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al.
Călinescu, Eugen Simion).
Criticul
literar Petru Poantă scria despre poet şi poezia sa: „(…) Flora aparţine de
fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de
altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în
spaţiul interior al liricii autohtone (...) S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica
Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă
de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a
biografismului.” Iar Marin Mincu nota în prezentarea făcută
poetului în monumentala sa antologie** : „Trebuie
să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi
impunerea celei mai interesante «direcţii» poetice din ultimul timp, anume
direcţia textualistă.”
Ioan
Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu
îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde
voci ale poeziei româneşti contemporane. Cu un discurs poetic de multe ori
aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o
tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează, cu argumente
imbatabile, că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu
dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, „un subtil mânuitor de registre” (Al. Cistelecan).
În
câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că
timpul e o plăcere trecătoare...
Dacă
cineva mi-ar fi spus că, mult prea curînd, voi fi pus în nefericita ipostază de a
vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie.
Însă
în ziua*** în care regretatul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie 2004, într-un miez de
noapte, mă anunţa, telefonic, cu glasul înecat de durerea pricinuită de neaşteptatata
dispariţie a poetei Mariana
Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei plecări a
lui Ioan Flora, am înţeles, cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sînt locuri goale.
Altă explicaţie nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul
nostru Flora ne-a lăsat, mergând să se alăture dragilor lui prieteni, „fraţilor lui întru poezie”, cum îi plăcea să spună.
Pierderea
unui prieten este insubstituibilă.
În
asemenea momente, cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de
amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi, doar
trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice
văluri, locul dureros rămas gol, aflat undeva, în firidele sufletului...
© Bogdan-Lucian Stoicescu
*
Născut în 20 decembrie 1950 în comuna Satu-Nou, judeţul Pancevo, din Banatul
Sârbesc (Serbia de astăzi).
** „Poezia română actuală”, vol.
I, ed. Pontica, Constanţa, 1998.
***
3 februarie 2005
Grădina
de vară
Aici
stăteau prietenii mei la o bere,
discutau
despre artă şi beau vin,
prietenii
mei sculptori, bişniţari, ziarişti
şi
studenţi
Afară
se sapă gropi adânci pentru fundaţii,
circulă
bancuri,
zăpada-i
galbenă-cenuşie şi-un gol imens
fără
de tine la grădina de vară.
E
demult, vei spune.
(din volumul Terapia
Muncii)
Fanfară
în iarbă
Într-o
seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau
de
la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau
mai
ales de sete.
Au
tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)
într-o
poiană din marginea satului, în iarbă.
Ieşeau
pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară
(mai
întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor
Neaşu,
Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)
cărând
precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,
navetele
cu sticle, câteva cărămizi.
Se-ntorceau
de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.
–
Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea
stăruie
mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează
coniacul,
îndulcit cu cârnaţi
şi
muştar.
–
Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,
zise
iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,
nici
ziua nu scade.
Se-ntorceau
de la înmormîntare
(după
ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,
la
cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,
şi
Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,
şi
Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,
şi
câte-o Rapsodie de Liszt);
se-ntorceau
de la înmormântare
şi
nu se putea altfel,
iar
lunea nici iarba nu creşte,
nici
iasca din gât
nu
prinde picioare.
(din volumul Iepurele
suedez)
Când
se îngână ziua cu moartea
Tu
strecori printre degete cele douăzeci şi şapte
de
mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând
o
gaură neagră într-o lume ideală,
întorci
pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită
sau
cămila nepăsărită
(Ave
Palatinus Moldaviae! Ave!),
stârneşti
volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.
Mi
se scurg
printre
degete mătănii de piatră seacă şi aştept
să
ningă.
Povârnişuri
sinucigaşe se-nghesuie la geam:
e
clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre
închipuirea
cuvântului
Nu
se mai ajunge.
(din volumul Discurs
asupra struţocămilei)