Acești minunați optzeciști
și
cărțile lor extraordinare
Primul număr de anul acesta al revistei „ATITUDINI” (1 / 94, ianuarie 2015), editată de Casa
de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești și coordonată de mai
tânărul nostru coleg Gelu Nicolae Ionescu,
se deschide cu un interviu acordat de academicianul Eugen Simion, Mădălinei Paula Drăgănuță, în cadrul căruia,
valorosul critic și istoric literar, printre alte lucruri demne de interes pomenite,
după ce face câteva volute elegante, nostalgice și duioase pe măsură, printre
propriile amintiri din anii adolescenței (,,Nu
copilăria, ci adolescența este vârsta esențială pentru un individ; atunci omul
mic, care este adolescentul descoperă lumea din afară. Încearcă să o înțeleagă,
acum vin toate întrebările și toate ispitele spre el” și încă „Și îmi mai amintesc, apropo de Ion Barbu că,
pe cînd eram noi studenți, Nichita [Stănescu – n.m. B.L.S.] mi-a împrumutat volumul „Joc secund”, copiat
de el, pentru că nu se mai tipărise de ani de zile. Și tot de la el știu că i-a
prezentat niște versuri lui Ion Barbu și acesta l-a supus unui test. L-a
întrebat ce îi place din Eminescu și [Nichita] a zis cum ar fi spus toți: «Luceafărul». «Eroare, cel mai bun poem al lui Eminescu este
”Odă (în metru antic)”», a zis Barbu. De atunci, el a preluat ideea asta și
spunea că începutul poeziei românești moderne este ”Odă (în metru antic)”),
radiografiază succint, însă malițios, tranșant și cu un acut spirit... critic
(!) (că doar este și critic literar, nu?),
„Generația ̓ 80”, rămasă în istoria literaturii române contemporane sub
această titulatură: ,,(...) generația ̓ 80
nu are critici. Noi, generația lui Nichita, le-am arătat simpatie, interes. Eu
am scris 200 de pagini despre Cărtărescu și alți scriitori, până m-au
decepționat. Ei formează un cor madrigal fără vedetă. A fost un scriitor,
Nedelcea (sic!), el făcea figură de
șef de generație. Ceilalți s-au apucat de politică, de publicistică. N-au avut
critică literară care să-i stimuleze, să-i ierarhizeze”.
Păi, cum să n-aibă nicio „vedetă”, iubite domnule profesor? Doar dumneavoastră, de bună voie și nesilit
de nimeni, ați pomenit două dintre numele lor: pe cel al lui Mircea Cărtărescu, un remarcabil poet
și prozator și pe cel al prozatorului Mircea
Nedelciu, așa cum corect se grafiază numele lui. Mă întreb: oare, pe
Nichita Stănescu însuși, idolul și vârful de lance al generației din care dvs.
recunoașteți că faceți parte, să-l fi înșelat flerul dumisale proverbial,
începându-și o dedicație pe volumul său Noduri și semne (cel apărut
în 1982 și aflat în colecțiile bibliotecii noastre),
oferită tânărului poet Ion Stratan – care avea doar 27 de ani pe atunci și căruia nu-i apăruse decît un singur volum, Ieșirea din apă, în 1981! –, astfel: „Marelui Ion Stratan, os din os Stănescian...”? Dar regretatul poet Traian T. Coșovei, despre a cărui poezie, același Nichita, spunea că este „(...) de o înaltă puritate dură” sau mult prea prematur dispăruții poeți Alexandru Mușina și Mariana Marin, oare nici ei să nu fi întrunit calitățile unor „soliști” cu voci distincte, în cadrul aceluiași cor despre care pomeneați? Apoi, domnule profesor, afirmați, la fel de hotărât, că
această „promoție” (așa cum o numea cel considerat, încă din acei ani, criticul
ei oficial și, în egală măsură, promotorul ei, profesorul Nicolae Manolescu) nu a avut criticii ei, care să-i așeze la
locurile lor. Dar Dinu Flămând, Laurențiu Ulici, Valentin F. Mihăescu, Dan
Cristea, Alex. Ștefănescu ori Radu
Călin Cristea și, nu în ultimul rând, Ion-Bogdan
Lefter (colegul lor de generație, el însuși un foarte talentat poet),
pentru a-i aminti doar pe cei ale căror nume-mi vin acum în cap și care-au
scris constant, ba, unii dintre ei, cu obstinație chiar, despre acești minunați
optzeciști și cărțile dumnealor extraordinare (parafrazând titlul unui
sturlubatic film), oare ce-or fi comis în textele lor? Nu cumva tot critică
literară? Ba bine că nu!
© Bogdan-Lucian Stoicescu
