Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VII)

„Cine la amor nu crede,

N-ar mai călca iarbă verde.”

(vechi cîntic lăutăresc)

Bea, bea, nu te lăsa…

Aşa cum aminteam, printre cele 54 de meserii practicate de „capii de familie” din mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi” identificate la recensămîntul din 1838 şi la ulterioarele, la loc de cinste se aflau şi acelea de podgoreni (proprietari şi cultivatori de vii, aşadar producători şi, în majoritatea cazurilor, vînzători de vin) şi rachieri (comersanţi de  tescovină, secărică, basamac, anghelică, izmă şi alte spirtoase). Cu toate că numărul lor era mult mai mic faţă de al celorlalţi meseriaşi (muncitorii, agricultorii şi negustorii deţinînd supremaţia) ei îşi făceau simţită binişor prezenţa în mai toate mahalalele oraşului, pe de o parte, prin activitatea susţinută a depozitelor prin care-şi desfăceau marfa, de regulă cu toptanul (angro cum se spune azi), însă îndeosebi cu ocazia unor mari sărbători mirene (dar şi religioase), la care participa, cu căţel şi purcel, mai toată suflarea urbei. 

Halele Centrale în construcţie (1930-1935)
locul unde mai tîrziu aveau să se deschidă şi prăvăliile podgorenilor şi rachierlor   

Cum bunăoară se întîmpla anual, la fiecare 29 iunie, cînd se organiza „Bîlciul cel Mare” (un tirg, altfel spus), undeva în geana crîngului Dîmbu (pe moşia Moruzoaiei), prilejuit de pomenirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” (patronii spirituali ai oraşului), cînd negustorii (localnici sau veniţi din cele patru zări) desfăceau marfă berechet şi felurită (chiar şi din import, cum ar fi măsline, curmale, smochine, roşcove, citrice greceşti, apoi halva, sarailii şi baclavale, halviţe, sugiuc şi rahat, aduse cu grijă mare tocmai de la Stambul ori tot felul de coloniale, adică delicatese precum cacao şi cafea, frunze de dafin, cuişoare, scorţişoară, ceaiuri, piper şi cîte şi mai cîte). 

Str. Mihail Kogălniceanu din centrul oraşului, 

o altă arteră comercială importantă a Ploieştiului

Se încingea zaiafet mare, mai cu seamă că mahalagiilor li se aşterneau mese pline cu mîncăruri, băuturi şi dulciuri din cele mai alese, încheiate cu dulceţuri şi şerbeturi, cahvele şi ciubucuri, ei fiind poftiţi să benchetuiască pe veresie, cheltuielile fiind suportate de boierii ăi mari sau de inşi cu dare de mînă, care-şi făceau astfel şi pomană cu calicii, sperînd într-o iluzorie mîntuire în viaţa de apoi. Sigur că lăutarii (îndeobşte ţigani din familii cu tradiţie în branşă, proveniţi, de regulă, din mahalaua „Sf. Pantelimon”, recte cartierul „Muzicanţi” de pîn’ mai azi) erau nelipsiţi, renumite tarafuri precum cel al lui Dima din mahalaua „Sf. Voievozi”, rupînd - cu sîrbele şi horele lor îndrăcite – pingelele botinelor dănţuitorilor ori făcîndu-i, pe cei cu naturelu’ mai simţitoriu, să verse lacrimi grele lîngă stacanele pline cu vinaţuri dintre cele mai bune, cu cîntice de of, dor şi iremă albastră, gîngurite la ureche de focoasa dizeuză Pitulicea: „Foaie verde sălcioară,/ La Ploeşti pe-o mărgioară,/ La casa cu trestioară,/ Zace-un voinicel de boală,/ Mi-l păzeşte-o fată mare/ Cu trei lumînări de ceară,/ Cu cioburi de tămîioară,/ Mi-l păzeşte să nu moară…”. Şlagăr pe care, între războaie, bunicul povestea că-l asculta frecvent la binecunoscuta cîrciumă de lux „Mon Jardin” din capitală, interpretat de maestrul Gică Petrescu iar la Ploesci, la nu mai puţin celebrul „Berbec”, în nemuritoarea zicere a Miei Braia în tandem cu sora sa, Ioana Radu, acompaniate la „orgă de piept” (acordeon, adică) de un alt maestru, Fărîmiţă Lambru. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vii/vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12-18 aprilie 2013, p. 13)

Ave Cezar, muritorii te-au ales!

(epilog)

Aşadar, spuneam că în urma televotului, pe primele trei locuri s-au clasat: Cezar (12 puncte), Robert Turcescu & Casa Presei (10 puncte) şi Luminiţa Anghel (8 puncte). După acordarea notelor de către membrii juriului, primele trei locuri au fost ocupate de grupul „Electric Fence”(12 puncte), Luminiţa Anghel (10 puncte) şi Cezar (8 puncte). Astfel, în urma adunării celor două punctaje, podiumul a fost ocupat, în ordine, de Cezar (20 de puncte), Electric Fence (19 puncte) şi Luminiţa Anghel (18 puncte).

Mai spuneam că în urma gestului descalificant al juratului Ştefan Naftanailă - care i-a acordat 0 (zero) puncte ! -, Luminiţa Anghel a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele, compozitorul George Natsis) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului), pe care le-ar fi meritat cu prisosinţă. 

Foto: realitatea.net

Reacţiile, în mod absolut firesc, au apărut chiar din seara finalei. „Este inadmisibil ca un om de radio care a fost la aproape toate concursurile Eurovision internaţionale, împreună cu echipa României, să considere că nu merit nici măcar un punct. Este un şoc pentru mine şi pentru toată echipa mea că acest domn a ales să nu-mi acorde nici măcar un punct şi mi-a dat nota 0", a spus Luminiţa Anghel. „Când am văzut că Luminiţa Anghel a luat zero puncte, pentru mine a fost chiar şocant. Nu m-am aşteptat la aşa ceva (…). A fost o surpriză pentru mine votul lui Ştefan Naftanailă, care este un profesionist al radioului public dar criteriile după care a votat îi aparţin în totalitate.” a mărturisitt regizorul şi organizatorul principal (din partea TVR) al finalei, Dan Manoliu. Pînă şi cîştigătorului, Cezar, piesa „Unique“ a Luminiţei i-a spus cîte ceva („Din punct de vedere muzical, este o piesă bună, dar prea elevată, complicată pentru publicul larg. Cu tot respectul pentru celelalte, este singura piesă care mi-a transmis ceva.”), numai pe dl Naftanailă – atins de-o cecitate şi o hipoacuzie patologice – l-a lăsat rece.

În replică, „profesionistul” Ştefan Naftanailă a slobozit, spre stupefacţia multora, o inepţie impardonabilă pentru un „specialist” recunoscut în branşă, despre prestaţia Luminiţei: „Am votat ţinând cont de calitatea piesei, a interpretării şi de capacitatea interpretului de a face faţă acestui concurs”, conchizînd sec: „M-am gândit bine la gestul meu. Nu doresc deocamdată să întreţin un conflict care să-mi strice şi mai mult imaginea de om de radio”. Păi nu prea ştiu cît de mult v-aţi gîndit la gestul ‘mneavoastră, stimate domn, dar io, unul, bag samă că v-aţi cam dat cu firma-n cap, atîta vreme cît caracteristicile prestaţiei solistei sînt exact cele înşiruite de dvs! Iar cît despre imaginea dvs de „om de radio”, vă asigur cu mîna pe inimă că e boţită rău de tot! Cu alte cuvinte, faptul că Luminiţa a cîntat foarte bine, că a mai evoluat în finala „Eurovision” în anul 2005 la Kiev (cînd alături de trupa „Sistem” a obţinut un onorant loc 3 cu piesa „Let Me Try”, performanţă egalată doar de Paula Seling & Ovi la Oslo, în 2010 cu piesa „Playing with fire”.) iar capacitatea ei de a face faţă unei asemenea competiţii este demult şî definitiv verificată.

Şi, atunci, ce să mai înţeleg din explicaţiile aiuristice ale lui musiu Ş.N.? De altfel, mulţi au fost sideraţi la aflarea notelor sale (inclusiv o parte dintre colegii din juriu), exprimîndu-şi serioase reserve faţă de onestitatea sa, întrebîndu-se dacă omul mai are vreun vizavi cu muzica în general şi dacă nu cumva discernămîntul său este greu pus la încercare întru aprecierea (obiectivă) valorii unei creaţii. Asta ca să nu spun că la mijloc ar fi fost şmenuri de o cu totul altă natură însă atît de obişnuite prin ograda noastră.

Mă apropii de finalul serialului meu cu un gust amar. Sincer, m-aş fi bucurat ca după devoalarea cacealmalei ăsteia, Cezar să facă un gest sublim şi să renunţe la locul întîi (ar fi fost marea bombă a competiţiei). Astfel ar fi tras şi un semnal de alarmă şi cred că ar fi căpătat, instantaneu şi fără efort, o simpatie şi popularitate – după care nu prea ştiu de ce aleargă aşa cu foc – uriaşe, care l-ar fi plasat definitiv în conştiinţa opiniei publice româneşti şi nu numai iar numărul fanilor săi ar fi crescut exponenţial.  

Sînt convins că la Malmö, aşa cum el însuşi a mărturisit revistei „TVMania”* („Mă gîndesc să aduc României un aport muzical de calitate”; frumos gînd însă mare atenţie la neglijenţele de limbaj – „aduc …un aport” – care nu fac bine deloc imaginii sale) Cezar va avea o evoluţie pe măsura talentului său, care să-i asigure dacă nu primul loc, măcar unul meritoriu. Bref, în aşteptarea marii performanţe a lui Cezar Ouatu (fără „The Voice”), îi doresc mult succes în continuare şi sper cǎ, indiferent de ce loc va ocupa,  faptul în sine să nu reprezinte nici pe departe cea mai mare ispravǎ a carierei sale muzicale!

 © Bogdan-Lucian Stoicescu

* nr. 754, 18 martie 2013, p. 7

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-epilog/

și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12 – 18 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VI)

Meserie te halesc.

Așa cum aminteam mai devreme, catagrafia (recensǎmîntul) de la 1838 înregistrase în Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi”, într-un nomenclator sui-generis însǎ cît de cît sistematic, nu mai puţin de 54 de meserii (!) practicate de 190 de „capi de familie” (bǎrbaţi, adicǎ) alǎturi de ucenicii, calfele și rîndașii lor, multe dintre acestea însǎ – firesc, aș spune – dispǎrînd în mod natural pe mǎsura trecerii timpului, fiind înlocuite cu altele noi odatǎ cu avîntul vieţii economice în general și îndeosebi cu acela al industriilor de tot felul, dintre care cea petrolierǎ ocupînd locul fruntaș (cǎ doar nu degeaba Ploieștiul a fost gratulat de timpuriu cu sintagma „oraș al aurului negru”). 

Strada Lipscani, una din principalele artere comerciale din Ploeștiul de odinioarǎ

Așadar, într-o ordine a importanţei și numǎrului lor erau muncitorii de tot felul, agricultorii (așa cum am mai pomenit, cele peste 200 de pogoane din proprietatea „mahalagiilor” fiind cultivate mai ales cu cereale), apoi crescǎtorii de animale (oi, capre, cai, boi, vaci, porci) și stuparii. Urma numeroasa tagmǎ a meseriașilor reprezentatǎ de croitori, cizmari, cǎldǎrari, cojocari, dulgheri, sticlari, lumînǎrari, șelari (confecționeri de șei sau alte accesorii pentru harnașamente), tǎbǎcari, boiangii (vopsitori de textile), abagii (fabricanţi și vînzǎtori de aba, ţesǎturǎ groasǎ de lînǎ din care se confecţiona haine), zugravi, bumbǎcari (lucrători care se ocupă cu prelucratul bumbacului), sculptori în lemn, tîmplari, mǎtǎsari, argintari, herari (sau covaci, cu alte cuvinte fierari), cavafi (confecţioneri de încălțăminte de calitate inferioară), calpaccii (confecţioneri de cǎciuli), dogari și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, la fel de numeroasa breaslǎ a prestatorilor de servicii și a negustorilor: bogasierii (comersanţi de articole de manufactură, în special de pînzeturi fine pentru căptușeli de haine), vînzǎtorii de brașovenii (mǎrfuri din Brașov, prǎvǎliile lor fiind înlocuite în zilele noastre de celebrele „buticuri” în care se vînd mǎrfuri de … Beijing!), spiţerii (farmaciștii), chervanagii (sau cǎruţași, proprietari de cǎruţe grele trase de minimum 4 cai cu care transportau mǎrfuri și persoane) și muscalii (birjari, vizitii sau droşcari), pescari, cherestegii, arendași, vǎcari, sureccii (negustori de vite cornute), grǎdinari, bǎrbieri, bǎcani (vînzǎtori cu amănuntul de produse alimentare), bucǎtari, bragagii, brutari, simigii (vînzǎtori de covrigi), cafegii, tutunari, ceauși și vǎtǎșei (funcţionari publici inferiori), preoţi, logofeţi dar și dorobanţi (jandarmi). Sigur cǎ nu erau singurele ocupaţiuni în urbea Ploescilor dar cam atîtea fuseserǎ identificate atunci în mahalaua mea. 

În faţa Primăriei se desfăşura „Piaţa Libertăţei”, în  plin centru al Ploieştiului, gemînd de comersanţi…

Nu întîmplǎtor am lǎsat la sfîrșit podgorenii, rachierii, cîrciumarii, dizeuzele și scripcarii, capitol la care se stǎtea excelent în zonǎ, locuitorii de atunci (ca și urmașii lor de azi) fiind mari amatori de zaiafeturi și alte derivate ale parangheliei. Dar despre toate astea, sǎptǎmîna viitoare.(va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (IV)

Nu numai numele de scenǎ – „Cezar The Voice” - așa cum aminteam, nu este inspirat ales, ci nici acela al piesei „It’s My Life” („E viaţa mea”), care trimite cu gîndul la cel puţin douǎ melodii omonime însǎ provenind din douǎ genuri deosebite – rock și DM (dance music) -, devenite demult șlagǎre mondiale, în interpretarea a doi artiști care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bon Jovi și Dr. Alban.

Apoi, nu întîmplǎtor l-am amintit pe rusul Vitas (Vitalii Graciov), supranumit „The Perfect Voice”, pentru cǎ oricine va avea curioazitatea sǎ urmǎreascǎ unul din videoclipurile sau concertele sale (de altfel, artistul a evoluat în 2009 și în România) va depista cu ușurinţǎ elementele care au inspirat echipa care a pregǎtit clipul și apoi prestaţia live a lui Cezar. Începînd cu ţinuta lui de scenǎ, realizatǎ de, cine altul, designerul Cǎtǎlin Botezatu și care nu prea s-a pupat cu aceea a dansatorilor și terminînd cu scenografia lui CRBL, care mi s-a pǎrut a fi lipsitǎ complet de consonanţǎ cu cvasi-imobilismul lui Cezar. Sau, mǎ rog, viceversa.

Foto: mondonews.ro

Cu toate aceste imperfecţiuni și lecţii îngurgitate cam pe nemestecate, Cezar a trecut lejer de etapa preselecţiilor și apoi a semifinalei, ajungînd alǎturi de ceilalţi 11 concurenţi în finala „Eurovision” pentru Românik, într-un show de toatǎ jena organizat de TVR (cu siguranţǎ cǎ pe foarte mulţi bani, mai mult sau mai puţin publici), despre care am amintit mai devreme și asupra cǎruia nu voi mai insista pentru cǎ, realmente, nu meritǎ absolut deloc osteneala.

Îmi formasem deja o pǎrere despre cele 12 melodii prezentate în finalǎ și interpreţii lor, dintre care doar 6 îmi reţinuserǎ atenţia: „Seven” (Narcis Iustin Ianǎu), „It’s my Life” (Cezar Ouatu), „Spinning” (Elena Cârstea Muttart), „Unique” (Luminiţa Anghel), „Un refren” („Casa Presei”) și „Emilia” („Electric Fence”), aceasteia din urmǎ - graţie ritmurilor extrem de la modǎ ale unui îndrǎcit etno-dance cu vagi ecouri manelistice – acordîndu-i una dintre primele șanse, simţind-o cǎ se muleazǎ perfect pe gusturile îndoielnice ale fanilor eurovisioniști din Românik (de altfel nu aveam sǎ greșesc prea mult cu previziunile mele, piesa ocupînd în final locul 2). Dintre acestea aș mai fi pariat pe „Spinning” (compozţie a tandemului Cristian Faur - Elena Cârstea) însǎ prestaţia experimentatei noastre soliste (cu peste 30 de ani de carierǎ muzicalǎ în spate) nu s-a ridicat, din pǎcate, la valoarea piesei (artista pǎrînd a fi încǎ nerefǎcutǎ dupǎ serioasele probleme de sǎnǎtate avute în ultima perioadǎ) și pe „Seven” a junelui cantautor Iustin Ianǎu - o voce (de contratenor) impresionantǎ și o prezenţǎ scenicǎ extrem de plǎcutǎ vederii - despre care am certitudinea cǎ vom mai auzi.  Însǎ de departe, favorita mea a fost piesa Luminiţei Anghel („Unique”, compozitor Rafael Herrero), care mi s-a pǎrut cǎ deţine toate atuurile care sǎ-i asigure biletul de avion spre Malmö, unde pe 16 mai sǎ participe la cea de-a doua semifinalǎ „Eurovision 2013”. Însǎ cum socoteala de acasǎ nu se potrivește cu cea de la … telefon, cîntecul care avea sǎ primeascǎ cele mai multe voturi (9774) din partea telespectatorilor a fost „It's My Life” (compozitor Cristian Faur, interpret Cezar), însemnînd 12 puncte conform regulamentului, acestora adăugîndu-li-se cele 8 puncte din partea juriului „de specialitate” (compus din Ştefan Naftanailă, redactor muzical la Radio România, compozitorii Mihai Ogăşanu, Eduard Cârcotă și Andrei Tudor, fosta membrǎ a grupului vocal „Trio” și regizor muzical Alexandra Cepraga, ex-vocalista Crina Mardare, membrǎ a grupului „Stereo” din anii ’80 ai secolului trecut şi compozitorul George Natsis, preşedintele juriului). Așadar, cu un total de 20 de puncte, Cezar a cîștigat la mustaţǎ finala (graţie exclusiv voturilor telespectatorilor), devansînd cu doar un punct haioasa trupǎ „Electric Fence” și cu douǎ pe Luminiţa Anghel, marea perdantǎ și în același timp nedreptǎţitǎ (asta ca sǎ fiu blînduţ și sǎ nu spun furatǎ la drumul mare) a finalei, care în urma gestului de neînţeles și absolut descalificant al juratului Ştefan Naftanailă  - care i-a acordat, atenţie, 0 (zero) puncte ! -, a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului). Dar despre aceastǎ furǎciune „made in Romanik”și autorul ei, mai multe amǎnunte în epilogul de sǎptǎmîna viitoare al serialului nostru… 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-iv/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (V)

„De la primărie-n sus,

Toate lămpile s-au stins

Numai la gagica mea

Arde lampa ca şi-o stea.”

(„Cîntic de mahala”*)

Primăria faţă-n faţă cu Statuia Libertăţii

Oameni, locuri, întîmplări.

Primele informaţii coerente despre mahalaua copilăriei şi adolescenţei mele – „Căpitan Pârvu” devenită ulterior „Sf Gheorghe Vechi” – apar, aşa cum am amintit mai devreme, în monumentala lucrare a lui Mihail Sevastos („Monografia oraşului Ploieşti”, 1937) unde este citată şi o catagrafie de pe la 1810 (adică o numărătoare, un inventar sau cum îndeobşte este numit acum, un recensămînt), făcută celebră de istorici dar şi de alţi scociorîtori prin colburoase hîrţoage, sub denumirea „Catagrafia Eparhiei Ungro-Vlahiei” sau „Catagrafia Mitropolitului Ignatie (1810-1812)”. Ideea acţiunii, lesne detectabilă, a fost aceea de a se efectua o numărătoare, cît mai exactă cu putinţă şi sistematică, a populaţiei, a „fumurilor” (caselor), a terenurilor şi a celorlalte acareturi, a animalelor deţinute în gospodării, a ocupaţiilor în general şi în special a meşteşugarilor cu atelierele şi prăvăliile lor dar şi a lăcaşelor de cult, cu scopul bine precizat de a se stabili fără putinţă de tăgadă numărul birnicilor, adică al plătitorilor de taxe şi impozite locale. Cum aparatul administrativ al urbei era destul de firav în epocă, s-a cerut sprijinul pentru întocmirea acestei nu tocmai simple operaţiuni, reprezentanţilor Bisericii. Astfel, au fost recenzate şi aceste lăcaşuri de cult (cu slujitorii lor cu tot) şi dintr-o serie de judeţe din Muntenia, printre care şi Prahova. Drept pentru care, pentru Ploieşti, numărătoarea a scos la iveală un număr de 2023 de suflete sălăşuind în 536 de case, răspîndite în 9 parohii, printre care şi numita „Căpitan Pârvu” cu biserica ei, „Sf. Gheorghe”, devenită mai tîrziu  „Vechi”, după apariţia parohiei „Sf. Gheorghe Nou”.  Se poate observa cu uşurinţă faptul că, de fapt, cele 9 parohii nu erau altceva decît mahalalele respective. 

Ploieşti 1901. Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechiu”

Bd. Independenţei la primul rond. Monumentul Vânătorilor.

Dacă în catagrafia deja amintită, în mahalaua „Sf. Gheorghe” fusesră identificaţi 267 de locuitori statornici, toţi „rumâni” şi 73 de case, dintre toate ea părînd a fi, aşa cum o va  arăta mai tîrziu şi recensămîntul de la 1838, una dintre cele mai puternice, avînd acum 226 de gospodării cu oameni bogaţi (36 de mari proprietari din clasele superioare), cei 1025 de locuitori recenzaţi acum practicînd nu mai puţin de 54 (!) de meserii, ei stăpînind suprafeţe importante de terenuri totalizînd peste 100 de hectare, mai mult de jumătate dintre cele 265 de familii fiind proprietarele locuinţelor. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu 

*Miron Radu Paraschivescu, „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(Text publicat la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-v/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 391, an VIII, 29 martie – 4 aprilie 2013, p. 23)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (III)

După acel concert umanitar din anul 2010, doar o singură dată l-am mai întîlnit pe Cezar, cînd am şi stat de vorbǎ preţ de cîteva minute. Iar după nefericita întîmplare (din acelaşi an) a fulgerătoarei morţi a tatălui său – care, invariabil, ori de cîte ori ne întîlneam, mă punea la curent cu ultimile „isprăvi” artistice ale fiului – n-am mai ştiut nimic despre Cezar. Cu ceva timp în urmǎ ne-am „împrietenit” pe Facebook şi astfel am mai putut afla amănunte despre activitatea sa artisticǎ. Prin ianuarie ori poate februarie anul acesta, o scurtă ştire a fluturat la un serios post muzical naţional de radio, aducînd la cunoştinţa ascultǎtorilor faptul că omul meu se înscrisese, alături de alţi competitori – nume mai mult sau mai puţin cunoscute - la preselecţia pentru finala naţională a „Eurovision”-ului.  Haida-de! Sigur că informaţia, paradoxalǎ pentru mine, a avut darul să mă cam lase cu gura căscată, și asta exclusiv din pricina gîndului la cariera sa muzicalǎ de pînă acum, desfǎșuratǎ pe cu totul alte coordonate. Sau poate că înţelesesem io greşit şi era vorba despre prezenţa lui în juriul respectivei competiţii, ceea ce, de bună, seamă, ar fi însemnat cu totul altceva? Nu, Cezar avea să se  prezinte pe bune la sus-pomenitul concurs, în calitate de… concurent (!), fapt confirmat rapid de toatǎ mass-media româneascǎ. Ceva nu e în regulă cu Cezar, mi-am zis, şi asta mai ales după ce, într-o seară, cu puţin timp înainte de aflarea ştirii cu pricina, îl urmǎrisem într-un talk-show pe un post de televiziune în onoranta companie a sopranei Angela Gheorghiu, care a anunţat în premierǎ că va evolua alǎturi de el în concertul pe care tenorul italian Andrea Bocelli îl va susţine pe 25 mai la complexul „Romexpo” din Bucureşti (printre invitaţi figurînd nume grele ale scenelor muzicale internaţionale precum cele ale sopranei Paola Sanguinetti, al sopranelor din grupul „DIV4S” și al maestrului Marcello Rota, care va dirija Corul şi Orchestra Naţională Radio) dar și într-un recital cuprinzînd arii celebre din opere (la Moscova), acesta reprezentînd și pentru marea noastrǎ sopranǎ o premierǎ, ea cîntînd pentru prima oarǎ în duet cu un contratenor. În aceeași emisiune, Cezar a anunţat și cǎ binecunoscutul Vangelis (Evangelos Odysseas Papathanassiou, unul dintre cei mai importanţi compozitori și interpreţi de muzicǎ electronicǎ, de film și New Age din lume, un novator de geniu în domeniul muzicilor electro-acustice) va compune pentru el o piesǎ. Aferim! 

Foto: libertatea.ro

Sigur cǎ astfel de mǎrturisiri au avut darul sǎ-i extazieze pe foarte mulţi din tabǎra iubitorilor muzicilor de calitate dar care nu prea aveau habar cine-i Cezar al nostru și ce-i poate pielea. Însǎ la fel mulţi dintre cei care-l știau bine pe Cezar, fiind devotaţii admiratori ai artei dumisale (printre care încǎ mǎ prenumǎr) au fost stupefiaţi, participarea lui la concursul „Eurovision” punîndu-i serios pe gînduri. Adicǎ vii tu de pe marile scene ale unora dintre cele mai prestigioase teatre muzicale ale lumii, ești galonat cu mari premii internaţionale, vei cînta cu Angela Gheorghiu și Andrea Bocelli, ești pe culmea culmii valului, ca apoi sǎ dai cu bîta-n baltǎ și sǎ cobori într-un asemenea hal ștacheta propriei tale valori, luîndu-te la trîntǎ cu Narcis Iustin Ianău (un tinǎr contratenor în devenire, care pentru totala sa lipsǎ de experienţǎ n-a cîntat rǎu deloc), Cristian Prǎjescu, Robert Turcescu et comp. iar dupǎ o colaborare cu zeul Vangelis mai pui de una micǎ (sfrijitǎ rǎu de tot, pe care ar trebui s-o uiţi, dragǎ Cezar) cu… Smiley? Zǎu cǎ nu mai pricep o iotǎ! Dar sǎ revin…

Așadar, Cezar cu staff-ul sǎu din umbrǎ anunţǎ oficial, cu surlele și trîmbiţele aferente, participrea la „Eurovision”. Se declanșeazǎ o campanie de promovare destul de agresivǎ. Nu știu dacǎ i-a scǎpat vreun post de televiziune, vreunul de radio sau vreo publicaţie (de la tabloide la cele quality). S-a vǎzut cu ochiul liber faptul cǎ dintre toţi participanţii cu care și-a disputat finala la „Eurovision” (12 în total) a fost cel mai mediatizat. Între timp, nu știu dacǎ din proprie iniţiativǎ sau la propunerea altcuiva își ia numele de scenǎ „Cezar The Voice” (adicǎ Cezar e însǎși vocea, cu „vî” mare!). Aici, cred io, s-a fǎcut prima greșealǎ. Una de imagine. Nu cred cǎ din neștiinţǎ, ci mai degrabǎ dintr-o pǎguboasǎ infatuare, atîta vreme cît cel puţin douǎ uriașe personalitǎţi ale muzicii universale au fost supranumite „The Voice” („Vocea”), însǎ cînd atinseserǎ definitiv culmile gloriei: regretaţii Frank Sinatra și – ordinea este absolut valoricǎ! -  Whitney Houston, Și, păstrînd proporţiile, l-aș mai aminti în context și pe rusul Vitas (Vitali Vladasovici Graciov) - zis „The Perfect Voice” - din cel puţin douǎ motive: dupǎ opinia specialiștilor este contratenorul cu o voce unicǎ (al cǎrei registru cuprinde cinci octave!), datoritǎ cǎreia, în anii 2000, a și intrat în „Cartea Recordurilor” și apoi pentru vidoclipurile sale total neconvenţionale, care în mod cert au fost urmǎrite de Cezar şi ai lui cu mare atenţie. (va urma)             

                                                                                           

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat şi la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/03/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-iii/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 391, an VIII, 29 martie – 4 aprilie 2013, p. 23)