In memoriam Ion Stratan

Portret

Ion Stratan (1 octombrie 1955, comuna Izbiceni, judeţul Olt - 19 octombrie 2005, Ploieşti) a absolvit Liceul ,,Al. I. Cuza” din Ploieşti şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti • A fost membru al ,,Cenaclului de Luni”, al Cenaclului ,,Amfiteatru” din Bucureşti şi al Cenaclului ,,I.L. Caragiale” din Ploieşti • A debutat publicistic în anul 1972 în revista ,,Amfiteatru” • A debutat editorial cu volumul Ieşirea din apă (la editura Cartea Românească, 1981) • A publicat următoarele volume de poezie: Aer cu diamante (volum colectiv, ed. Litera, 1982), Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (ed. Albatros, 1983), Lumină de la foc (ed. Cartea Românească, 1990), Lux (ed. Albatros, 1992), Ruleta rusească (ed. Cartea Românească, 1993), Desfacerea (ed. Eminescu, 1994), O zi bună pentru a muri (ed. Pontica, 1995), Cîntă, zeiţă, mînia… (ed. Cartea Românească, 1996), Mai mult ca moartea (ed. Axa, Botoşani, 1997, ediţia a II-a, 2003), De partea morţilor (ed. LiberArt, Ploieşti, 1998), Apa moale (ed. Albatros, 1998), Celebra specie umană (antologie, ed. Helicon, Timişoara, 1999), Oameni care merg (ed. Premier, Ploieşti, 1999), Crucea verbului (ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), Zăpadă noaptea (Ploieşti, 2000), Biblioteca de dinamită (antologie, ed. Cartea Românească, 2001), Jocurile tăcute (ed. Călăuza, Deva, 2001), O lume de cuvinte (ed. Limes, Cluj, 2001), Spălarea apei (ed. Eminescu, 2001), Biserica ploii (ed. Fundaţiei "Gheorghe Cernea", Ploieşti, 2001), Ţara dispărută (ed. Noul Orfeu, Bucureşti, 2003), Pămînt vinovat (antologie, ed. Premier, Ploieşti, 2003), Cartea ruptă (ed. Premier, Ploieşti, 2005). Postum i-au apărut volumele: Cafeaua cu sare II (paradoxuri şi parafraze, ed. Premier, Ploieşti, 2005) şi Cimitirul de maşini (antologie, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005) • În anul 1998 a publicat la editura ,,Athenaeum” din Ploieşti, volumul de aforisme paradoxale Cafeaua cu sare •

Volumul Ruleta rusească a fost tradus şi în limba franceză (La roulette russe, ed. Royaumont, 1995) • A publicat poezie, eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică în majoritatea revistelor literare din ţară şi în reviste din străinătate • Este prezent în numeroase antologii de poezie din România şi din Canada, Franţa, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Germania • A primit Premiul ”Nichita Stănescu” al Fundaţiei Nichita Stănescu (1990), Premiul pentru Literatură al oraşului Slobozia (1993), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Premiul ,,Frontiera Poesis” (Satu Mare, 1999), Premiul ,,Marin Sorescu” la Festivalul Internaţional de Poezie “Europa km 0” (Sighetul Marmaţiei, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2001, Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO (2002), Premiul ,,Radu Enescu” al revistei ,,Familia” (Oradea, 2002), Premiul ,,Dafora“ la Zilele revistelor din Transilvania şi Banat (Mediaş, 2002), Premiul Fundaţiei ,,Constantin Stere” (Ploieşti, 2003), Premiul ,,Orient-Occident’’(pentru arte) acordat de Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică ,,Orient-Occident’’, pentru întreaga operă poetică (Curtea de Argeş, 2004) • Ion Stratan a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al ADELF (Association des Écrivains de Langue Française) • A fost redactor-şef adjunct al revistei „Contrapunct” a Uniunii Scriitorilor din România • Avea în pregătire volumele de poeme Viteza vieţii, Criminalii şi crinii şi Ridicarea privirii precum şi romanul Concertul de Crăciun •

„Eu sînt cărţile mele...”*

Despre poezie.

„Marea teoreticiană a literaturii care este Susan Sontag spune că poezia contemporană este, pur şi simplu, o declaraţie de dragoste. Deci, consideră că după poezia de cunoaştere, după aceea experimentalist-formală, după cea gramaticală, după cea socială, poezia la sfîrşit de mileniu este declaraţie de dragoste. Eu cred că spiritul feminin porneşte de la chipul îngeresc al mamei mele, al verişoarei mele şi al soţiei mele Letiţia, ei bine, spiritul feminin - nu neapărat ca în cazul lui Faust pe care îl înalţă în tării - privit sub chipul Maicii Domnului, privit în termeni creştini, este un simbol de complementaritate şi de regăsire a propriului sine de către fiecare creator. (...) Poezia este paradoxală şi viaţa este paradoxală. Poezia este paradoxală pentru că propune un gen de sensibilitate care nu urmează cursul logic al evenimentelor. O sensibilitate selectată, în funcţie de viaţa cuvintelor. În funcţie de blocurile lexicale. În funcţie de dialectică şi literatură. În funcţie de dialectica faţă de numele volumului. În funcţie de dialectica propriilor cărţi. Cu vîrsta. Şi aşa mai departe...”

Poetul şi poezia lui.

„(...) poezia mea este o dialectică cu poezia interbelică. Deci, nu este experimentalistă ca a lui Mircea Cărtărescu, nu este ludică aidoma celei a lui Florin Iaru, nu este sentimentală ca a lui Traian T. Coşovei. Poezia mea este o dialectică permanentă cu poezia interbelică a lui Arghezi, Barbu şi Blaga, avîndu-l în prim-plan pe sfîntul literaturii româneşti, George Bacovia. Bacovia este sfîntul preacurat al versului românesc, după părerea mea iar poeziile pe care le scriu sunt sentimentale şi conceptuale, ele aflîndu-se sub girul acestei sensibilităţi moldave, care este un eminescianism de sfîrşit de secol, o sinestezie în sens baudelairian şi o încercare de engramare a Universului într-un sistem de culori şi sunete. (...)Aşa cum spuneam, la Florin şi la Mircea sînt experimente. La Traian, nu. Este mai mult sentiment. Cred că Florin şi Mircea sînt puri experimentatori lexicali. Cred că dimensiunea afectivă lor le lipseşte. Traian este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. Traian vrea să placă cu orice preţ. (...). Sentimentul meu este bacovian, este unul mai ascuns, mai apropiat de unele zone poetice ale sufletului. Depinde, însă, de ceea ce înţelegem prin poetic. Putem spune, bunăoară, că poetic este romantismul. Apoi venim şi spunem: nu, poetic este simbolismul. Eu cred că fiecare perioadă are o poeticitate a sa. Traian T. Coşovei este un poet de un simbolism „tîrziu”, în timp ce Bacovia este un poet de un expresionism devreme. Eu mă consider un expresionist devreme. Deci, cît mai este tinereţe în mine, eu o alătur expresionismului devreme al lui Bacovia. Acolo este situat criteriul poeticului meu.”

Un tip viu şi incomod.

„…da, sînt un tip viu dar şi literal. În revista „Luceafărul” a apărut un articol foarte bun, scris de Octavian Soviany, Cimitirul de semne, în care autorul vorbeşte despre literalitatea şi textualismul poeziei mele. Am fost foarte încîntat. Sînt un tip viu, atît cît pot fi de viu. Am scris pamflete îm-potriva lui Ion Iliescu. Am plătit pentru duşmanii pe care mi i-am făcut dar m-a bucurat mult faptul că poezia mea este privită sub un unghi textual şi literal. (...) Sînt incomod. Am fost înjuraţi în '83 de Corneliu Vadim Tudor în revista Săptămîna, numai pentru că fusese descoperit plagiatul lui Eugen Barbu de către Nicolae Manolescu iar noi, toată generaţia optzecistă, am plătit pentru asta: Cenaclul de luni era atacat tot timpul de „Săptămîna”. Unii dintre noi - precum Cărtărescu - s-au acomodat. Eu, nu. Apoi, Manolescu a ajuns să călătorească cu Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor în Africa de Sud. Sigur că am fost incomod atunci cînd am pomenit în scris despre această călătorie. Mi s-a părut o capitulare a domnului Manolescu.”

 Cenaclul de Luni.
„A însemnat mult. În primul rînd, o socializare. Eram foarte prieteni. Ne întîlneam la Traian - care pe atunci era disc-jokey la Universitate şi se plimba cu toate fetele care dansau frumos - iar Florin citea tot timpul, la toate ceaiurile. Aveam poemele noastre puse pe pereţi şi cînd unul dintre noi citea o poezie, Traian spunea: Cînd citesc poeziile voastre, îmi vine să-mi deschid venele de invidie…. 

De la stinga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru

(fotografie de © Tudor Jebeleanu)



Apoi, fiecare pleca acasă şi se întorcea la cenaclul următor cu o poezie şi mai bună. Aşa l-am încurajat pe Mircea (Cărtărescu – n.m.), care ne-a dezamăgit. O seară la operă, volumul său care făcea antologia poeziei româneşti, era o idee luată - fără s-o recunoască şi criticîndu-ne – din Aer cu diamante, unde eu pomenesc de Coşbuc, de Eminescu şi de nu ştiu mai cine, într-un singur mugur de idee a poeziei româneşti. Cenaclul de luni a mai însemnat pentru mine un exerciţiu de tinereţe, nişte versuri mai grăbite, o experienţă primăvăratică...”

Prima poezie.

 „Eu am scris poezie încă de la 10 ani, inspirat de acel Zeppelin de prins muşte: Şi cu aer sunt umplute/ Şi-s din cînepă făcute… Era prin '65. Uimit de ce este acela un Zeppelin, am scris prima mea poezie. Apoi am scris poezii inspirat fiind de Corabia, locul unde mi-am petrecut copilăria. Am debutat în clasa a X-a în revista Amfiteatru cu poeme în proză, Căutătorii de perle. Era momentul schimbării generaţiei dogmatice şi erau la modă poemele în proză. Scriam şi noi poeme în proză, nu făceam rău nimănui!”

Poeţii români. 

„Îmi plac poeţii români. Îi admir pe toţi poeţii contemporani. Sînt poeţi străluciţi, de la Constantin Abăluţă la Mihai Ursachi, de la Mircea Ivănescu la Gellu Naum. Sînt poeţi cu adevărat străluciţi. Admir întreaga poezie românească. Inclusiv pe toţi colegii mei de generaţie. Cu micile animozităţi cu tot.”

Nino și Liana, prima sa soţie



Femeia. 

„Eu am o teorie disjunctă între creier şi fratele trup. Nu sunt un tip senzual. Sunt un cerebral. Sunt şi un ideatic dar stările mele sunt afective.Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci când scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.”

                                                       

Nino și Bogdan (foto: Letiţia Ilea)

Prietenii.

„Sînt pentru mine aproape totul. Stau şi tremur ca o frunză cînd aştept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc şi cad ca o frunză după ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină şi înfloresc atunci cînd îi văd.”

Ploieştiul.

„Iubesc enorm de mult Ploieştiul. Mi-e tare drag. Aici, la „Galeriile Comerciale” mi-am petrecut tinereţile bînd şi cinci cafele pe zi, atunci cînd scăpam de la bibliotecă. Librăriile îmi sunt dragi iar buchinişti ca aici n-am găsit decît la Paris. Cărţile de aici sunt cu mult mai interesante. Acolo sînt tot felul de cărţi vechi la preţuri halucinante. Îmi este drag parcul, îmi este dragă Catedrala, Casa Sindicatelor, Palatul Culturii şi Sala Sporturilor… Unde timp de patru ani, jucam cîte patru ore pe zi tenis de  cîmp.  Am pierdut la Comănescu, în „Cupa Galea”, cu 2-6, 2-6 şi atunci s-a încheiat cariera mea de jucător profesionist. Am agăţat racheta de junior în cui şi m-am apucat de învăţat gramatică.”

Moartea.

„Pentru mine, sentimentul morţii este o definiţie subiectivă. Este o delimitare. Este modul în care eu mă aşez, ca fiinţă gînditoare, în cercul lucrurilor finite şi al timpului infinit.” 

© Bogdan-Lucian Stoicescu



*Fragmente dintr-o convorbire cu Ion „Nino” Stratan avutǎ în luna noiembrie a anului 1999 şi inclusă apoi în volumul „Convorbiri la lumina gîndului” (editura „Libertas”, Ploieşti, 2006)



Aer cu diamante

O poveste mică după 30 de ani: 

„Aer cu diamante”...

„viul sau mortul

 viermele, mǎrul

va grohǎi Adevǎrul.”

Ion Stratan

În 1982, anul apariţiei volumului ,,Aer cu diamante”*, eram student la Politehnică. Nu ştiam mai nimic din culisele sau despre mondenităţile vieţii literare româneşti. De altfel, nici nu mă prea interesau aceste chestii. Citeam, evident, multe dintre cărţile şi revistele care apăreau, fiind cît de cît la curent cu noutăţile. Aveam cîţiva prieteni, studenţi la filologie cu care mă întîlneam dar nu frecventam nici un cenaclu literar. Comentam, ne miram atunci cînd era cazul, mergeam la lansări de cărţi, la vernisaje, îi cunoşteam pe mulţi dintre scriitori şi plasticieni. Scriam dar nu publicam decît foarte rar, deşi aveam ceva oferte. (…) Într-o bună zi am observat – atenţie unde -  în vitrina librăriei ,,Mihail Sadoveanu” de pe Magheru (lîngă cinematograful ,,Scala”), volumul.  Nino nu-mi spusese nimic despre apariţia lui. Deci, într-o librărie din capitala unei ţări cu regim securist, văd un volum purtînd  titlul ,,Aer cu diamante”. Imediat mi-am spus că nu-i în regulă ceva, gîndul ducîndu-mă pe dată la o celebră piesă a ,,Beatles”-ilor, ,,Lucy In The Sky With Diamonds”, cu care şi ei avuseseră ceva probleme datorită alăturării iniţialelor substantivelor (LSD), care nu era altceva decît sigla drogului făcut celebru de generaţia flower-power. M-am întrebat: ce carte e asta? Am intrat şi-am cumpărat-o rapid. În clipa aceea am văzut numele celor patru, printre care era şi acela al prietenului meu Ion Stratan. Am plecat urgent acasă, chiulind de la cursurile din ziua aceea. Am terminat-o de citit în cursul aceleiaşi după-amieze, începînd cu versurile şi încheind cu prefaţa. Citind, eram stăpînit de strania senzaţie că poemele sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinînd unor mari muzicieni de peste ocean. Era ceva cu totul nou pentru cititorul de poezie care eram pe atunci. Apoi, imediat, m-am dus şi-am mai cumpăra un volum pe care l-am dăruit unui bun prieten, care şi ăsta, după lectură, a rămas meduzat. Îmi amintesc cum, peste cîteva zile, la o bere, într- o grădină de vară, am luat cartea şi am citit-o unui grup de amici. După lectură, toţi au rămas tăcuţi. Apoi ne-am spus, în naivitatea noastră, mai în şoaptă mai cu glas tare, că trebuie să se întîmple ceva (…).

Chiar din ’82,  ,,Aer cu diamante” a devenit pe loc un „manifest”, graţie sintagmelor epocii venind dinspre acel tip de criticǎ literarǎ îndoctrinatǎ: ,,manifestul generaţiei ‘80” sau ,,manifestul unei noi generaţii literare”. De la bun început, imediat după ce am închis ultima filă a aceestei aşa-zise cărţi, prin ochii minţii mele căpuşite cu lecturile celui care eram atunci, cu experienţele şi trăirile acelei miraculase vîrste tinere, am simţit-o nu ca pe-o carte ci, mai degrabă, ca pe o revistă altfel: cu alte cuvinte, ca pe prima revistă de poezie cu adevărat liberă pe care mi-era dat s-o ţin în mîini. N-am simţit-o ca pe un volum în sensul obișnuit al cuvîntului. Ce cuprindea ea? Un fel special de editorial („Bilete de papagal”) scris de Nicolae Manolescu, un critic foarte bun şi foarte la modă al vremii respective; era prezent cu grafica, fotografia şi desenele sale Tudor Jebeleanu (pe care îl mai întîlnisem ilustrînd şi alte volume), care propunea o viziune artistică inedită, cu totul altceva decît ceea ce văzusem eu prin cărţile de poezie de pînă atunci (poate cu excepţia graficii lui Sorin Dumitrescu din ,,Epica Magna”şi ,,Operele imperfecte” ale lui Nichita Stănescu dar acolo era, totuşi, altceva); erau apoi cei patru poeţi despre care auzisem foarte puţine lucruri (cu excepţia lui Nino, evident) cu textele lor formidabile, vii, proaspete, deşuchiate pe alocuri, neinhibate, nonconformiste, mustind de-o ironie finǎ, fanteziste, care mă duceau cu gîndul la unele poeme cîntate de trupe sau de interpreţi de ,,dincolo” (Grateful Dead, The Soft Machine, Steppenwolf, Jefferson Airplane, Ten Years After, Janis Joplin, Bob Marley, Beatles pe alocuri, însă mai ales Joan Baez, Leonard Cohen ori Bob Dylan şi alţii asemenea lor) şi pe care le ştiam pe de rost. Atunci m-am gîndit că acest ,,Aer cu diamante” prevesteşte ceva. Nu ştiam prea bine ce dar era oricum ceva de bine. Se întrezărea ceva. Se produsese, parcă, o breşă în sistem. Se spuneau acolo, pe şleau sau mai voalat, nişte adevăruri ale unei generaţii, în faţa cǎrora pǎliserǎ toate minciunile vremii. Brusc, m-am simţit solidar cu ei. Mi se părea că am aceleaşi gînduri şi trăiri. Nu mă mai săturam privind fotografia de pe ultima copertă: patru pletoşi/mustăcioşi/bărboşi, zîmbind sfidător/feciorelnic, în blugii ăia tociţi, căţăraţi pe o bătrînă locomotivă cu aburi, ţinîndu-se pe după umeri. Doar pe Nino îl cunoşteam la acea vreme iar el părea a fi cel mai sobru între ei, în costum, cu cămaşă albă, fără cravată şi descheiat la nasturele de la gît. Citindu-le apoi volumele care le-au apărut ulterior, recitindu-le, am înţeles cǎ tinerii poeţii ştiu totul și ceva în plus despre poezie (şi nu numai!), nefăcînd nimic să ascundă acest lucru, dimpotrivă, arătîndu-se cu degetul, unii pe alţii, ei fiind noile burice al poeziei şi ale lumii. Dar o făceau într-un mod extraordinar, cu aplomb şi cu o candoare bine controlată, dovedind cu argumente imbatabile că realmente au talent şi sînt cultivaţi. Cine citea printre rînduri, mai ales versurile lui Nino, simţea pe bune şi revolta despre care aminteam mai devreme. Versurile lor, atunci, mi-au oferit cîteva grade de libertate noi şi mi-au repus la loc multe din cele pe care le pierdusem (…).

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*„Aer cu diamante” (poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru și Ion Stratan; prefaţă de Nicolae Manolescu; coperta și ilustraţiile de Tudor Jebeleanu; ed. Litera, Bucureşti, 1982; lucrare apǎrutǎ pe spezele autorilor)

A se vedea și „Aer cu diamante”, un clip de Tudor Jebeleanu (ilustraţii și fotografii) și Mircea Cǎrtǎrescu (text) la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=W00NHbiHEZk

 

Amfor(m)ele lui Ovidiu

„Orice act de creaţie  e mai întîi un act de distrugere.” 

Pablo Picasso

„Noi nu avem misiunea

de a desfăşura numai

 latenţele situate în materia fizică,

ci şi pe acelea, cu mult mai valoroase

 şi mai spirituale, aflate în noi.”

Dumitru Stăniloaie

Aflîndu-mă pe ultima sută de metri a mult prea scurtei mele vacanţe din această infernal de lungă vară fierbinte, primesc un telefon de la un bun amic bucureştean, spre a mă invita să-i fiu alături la o expoziţie de artă decorativă (ceramică) al cărui protagonist avea să fie. Toate bune şi la locul lor, însă pînă în finalul convorbirii noastre, în care omul mă roagă, nici mai mult nici mai puţin, să ţin şi o scurtă precuvîntare asupra creaţiilor lui din  expoziţia care urma să fie vernisată la galeriile „Orizont” din Capitală. Trebuie să recunosc că propunerea lui a avut darul să mă ia pe nepregătite, atita vreme cît unul ca mine, departe de a fi un specialist în domeniu, e doar un simplu consumator de artă (horribile dictum), başca faptul că nu-i place absolut deloc să vorbească în public, nefiind înzestrat cu harul oratoriei. Dar oare puteam eu să refuz rugămintea unui bun amic? Sigur că nu, drept pentru care am acceptat pe loc, însă cu destulă parcimonie în forul meu lăuntric, gîndindu-mă cu toţi creierii din dotare şi cu toată seriozitatea de care sînt capabil, cam ce-aş putea spune unei asistenţe scrobite, docte şi gomoase pe care-o bănuiam a fi la locul faptei. Drept pentru care m-am pus cu burta pe carte ca un elev sîrguincios, căutînd pe te miri unde, să aflu cam cu ce-ar spune alţii mult mai instruiţi ca mine - un umil receptor/contemplator de mesaje artistice – că s-ar mînca multimilenara artă a ceramicii artistice în general şi a celei contemporane, în special. Cum nu ştiam nici prea multe amănunte despre lucrările amicului meu, i-am cerut şi lui toate informaţiile sine qua non. Blindat cu toate acestea, mi-am creionat cîteva idei – nu multe – pe care, costumate într-un minimum de cuvinte, le-am prezentat unei asistenţe toropite de caniculă şi cu gîndurile bulucite mai mult spre partea finală a vernisajului, în care nectarul de la gheaţă cu ambrozia de rigoare alături, aveau să-i ostoiască toate poftele lumeşti. O seamă dintre aceste idei îmi voi permite să le împărtăşesc, pe scurt, în cele ce urmează. 

„Dialog” şi-a botezat expoziţia de ceramică Ovidiu Ionescu (amicul meu, adică). Însă un dialog nevăzut între artist şi pubic, avînd ca interfaţă opera sa cu toate mesajele transmise de aceasta. Un nume fericit ales, dublat de unul şi mai şi, „Amfor(m)e”, un splendid şi cu schepsis joc de cuvinte, plecînd de la ciclul de lucrări prezentate, închipuind, aţi ghicit, amfore. Pentru că, aşa cum însuşi plasticianul mi-a spus, lucrările sale sînt „forme ce întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafeţe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compoziţional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naştere depozitării: amfora.” (sublinierile îmi aparţin) Aşadar, pe scurt, cam asta ar fi calea ideatică a lucrărilor lui Ovidiu, sintetizată de el însuşi: anevoiosul drum cu punct terminus forma, plecînd, conceptual, de la amforă. Creaţiile lui Ovidiu nu sînt, aşadar, simple amfore ci, vrea să sugereze artistul, ele reprezintă propria şi originala sa viziune asupra Formei.

Cum personal nu cred că amănuntele legtate de biografia unui artist ar spori în vreun fel bucuria contemplatorului (şi a mea, adică) şi nici n-ar spune nimănui mai mult decît opera în sine (cu excepţia devoratorilor de tabloide, care juisează privind prin gaura cheii în viaţa pseudo-personalităţilor), despre autor n-am să mai spun decît că este un ceramist extrem de valoros, cu multe expoziţii la activ (în tară şi aiurea) şi că, în timpul rămas este lector doctor la Universitatea Naţională de Arte iar lucrările lui se regăsesc în multe colecţii particulare (şi eu am cîteva pe acasă). Am subliniat contemplator dintr-un motiv temeinic: eu cred că inexistenţa binomului autor-contemplator induce implacabil absenţa mesajului artistic generat de operă. Mai mult: dacă cei doi nu empatizează, înseamnă că arta creatorului nu şi-a atins rosturile ei fundamentale: aceea de a ne învăţa să înţelegem şi să preţuim frumuseţea lumii, asta pentru că doar frumuseţea – cum îi plǎcea sǎ spunǎ poetului Ion Stratan, citîndu-l pe Dostoievski – va mîntui lumea. Bref, între mine, contemplatorul şi Ovidiu, artistul, s-a stabilit, mai presus de orice, o complicitate: prin stilul lui puternic individualizat, înţelegerea dintre noi s-a produs. Pentru că, în ultimă instanţă, stilul este însuşi forma, stilul este amprenta, stilul e, în fond, aşa cum bine spunea contele Buffon, omul însuşi. Prin stil, mesajele operei lui Ovidiu au ajuns nemijlocit la mine, contemplatorul ei, fără de care opera lui n-ar fiinţa.

Spunea cîndva, pe bună dreptate, scriitorul-monah Nicolae Delarohia (Steinhardt): „Creatorul, prin operă, se dă, se dăruieşte. Opera e pentru toţi şi pentru toate. E un act temerar şi nesăbuit, deoarece nu se ştie dacă toţi receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliţă în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora creatorul le face credit, pe toţi socotindu-i solvabili.” Parafrazîndu-l pe Ion Creangă, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, unul, în ceea ce priveşte opera lui, îl asigur pe Ovidiu că voi fi întodeauna solvabil!

© Bogdan-Lucian Stoicescu